9,120 matches
-
de detașare, de vis, ar fi venit în ajutorul celui care vrea "să vadă idei". Să admitem că avem de-a face cu un sentiment echivoc: acela că te afli în teatru fără să existe realitatea scenei, te afli în ironie, farsă, joc, fără să existe realitatea bucuriei. Până la urmă, un poet ca Emil Botta tinde spre echilibru dar repudiază cu strășnicie ținta spre care tinde (poate și ca urmare a unei prejudecăți culturale), așa cum tinde spre a epuiza resursele gestuale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
crengi și întreabă mereu: "Unde-o fi omul palid care mi-a promis că se va spânzura? Avea părul zburlit și o haină gri." Vântul hai-hui simbolizează un timp diluat, un timp pe care poetul nu reușește să îl densi-fice. Ironia, persiflarea, ludicul accentuează contrapunctic gravitatea situației (se știe bine, alternanța ironie-gravitate, ca tensiune a contrariilor, este un mecanism generator de sensuri deschise în scriitura modernă, ca și în cea romantică). Amănuntele vestimentare, superflue într-o situație-limită, ca și limbajul popular
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
dau drept altele pentru a crea o dublă realitate, analizabilă în oglindă: cea a jocului morții și a morții înseși. Ceea ce reușește poetul este o redefinire obsesivă, circulară a sentimentului sfârșitului. Bineînțeles că această dublare a discursului poetic presupune o ironie întoarsă spre sarcasm, dar antagonismul viață-moarte, declarat inițial cu emfază, se dovedește ușor solvabil. Moartea devine oglinda vie, măsura fierbinte a tuturor actelor noastre, de la naștere până la sacrificiu de sine. Alteori este pur și simplu o expulzare din timp, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
animaliere, conformația imaginativă a lumii, stereotipia, răceala sau blândețea, nimic din toate acestea și altceva nu există! nu sunt soluții practice la totala înstrăinare de sine, la cufundarea în lene și desfrâu mintal, la moarte lentă. Sau poate că nu? Ironia acidă lasă loc bănuielii că poetul nici nu-și propune să lupte împotriva acestei stări de spleen, ci dimpotrivă, o cultivă meticulos. Dedublarea are loc, uneori, în scopul unei autocompătimiri, pe cât de caustică, pe atât de nesinceră: Și la salcie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
cineva și mai că e mort ai jura, stă în trândăvie, nenorocitul. (...) și doarme, doarme nenorocitul..." (Salcie cu Pajura) Starea (postura) orizontală se traduce, deci, în planul trăirii poetice prin starea de lene, de spleen. Plictiseala, spune Jankélévitch, este unitatea ironiei, o amețeală care se autodizolvă; eternitatea unei după-amiezi comic-serioase, fericirea fără voluptate, profunzimea superficială, mereu înfometată și mereu dezgustată. A dispera înseamnă a ști ceea ce urmează să devii, dar a te plictisi, din contra, înseamnă a putea deveni orice 26
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
își va imagina, probabil, plutirea corpurilor în spațiu, în timp ce corpurile tridimensionale se vor strădui să pătrundă sensul suprafeței. Pentru a câștiga încă un plan e nevoie de un salt imens, spectaculos, un fel de mutație genetică. În această situație, ludicul, ironia nu își mai găsesc rostul: În slăvita seară am pornit printre copacii cari sunau a morțiu, a moarte. Printre copacii cari sunau a morțiu, a moarte umbrele noastre s-au întâlnit. O, Himera, torță aprinsă ți-e chipul! E lună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
persuasiunea și de elocința propriului discurs). Este nevoie de un mare curaj în falsitate, de o moarte eroică în adevăr. Măștile suferă din cauza inadecvării la real. În funcție de gradul acestei inadecvări, se ajunge la comic, absurd, grotesc. Jankélévitch afirmă undeva, în Ironia, că adevărul trebuie rostit gradual, nu brusc, ca o brută. Impresia de artificial, de inuman în opera Comedi-anțului provine și din faptul că el rostește adevărul brusc, ca o brută (astfel, artificialul ajunge să fie considerat semn al sincerității). Bruscând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
un fapt poetic semnificativ: ideea-cheie este prezentă la toate nivelele textului. Personajul cu un caracter reprobabil își trimite veninul promiscuității, al îndoielii lui demolatoare în limbaj, de unde este preluat de narator. Acesta încearcă să se apere, dar se contaminează, fatalmente. Ironia parcurge rapid distanța din metatext în text (discursul Somnoroasei), pentru a se transmite asupra Trântorului și a se întoarce, ca un bumerang, împotriva naratorului. Starea Trântorului provine dintr-o indecizie, care conduce spre ironie. Indecizia, provenită din lipsa unei opțiuni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
se apere, dar se contaminează, fatalmente. Ironia parcurge rapid distanța din metatext în text (discursul Somnoroasei), pentru a se transmite asupra Trântorului și a se întoarce, ca un bumerang, împotriva naratorului. Starea Trântorului provine dintr-o indecizie, care conduce spre ironie. Indecizia, provenită din lipsa unei opțiuni existențiale (și nu provocată de aceasta, pentru că logica poetului funcționează à rebours) poate fi considerată o categorie filozofică. Ea are capacitatea de a generaliza stările poetice, de a le transmite în mai multe planuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
drept germanic se găsește sub forma pedepsei umbrei un obicei după care, de exemplu, un iobag jignit de un om liber se răzbună pe umbra lui (...). Pedepsirea umbrei se găsește și în câteva tradiții orien-tale, dar cu o tentă de ironie care dovedește caracterul ei iluzoriu. Astfel, în Bahar Danush (Pantschatantra), în urma plângerii unei fete împotriva unui băiat care a sărutat reflectarea, s-a ordonat ca umbra tânărului să fie biciuită."45 Acest joc dintre om și umbra lui definește jocul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
La baza personificării se găsește imperativul: Să faci spiritual tot ce e sensibil. Al alegoriei: să faci sensibil tot ce e spiritual. Cele două împreună redau determinarea artei." Dar personificarea, în poezia Școlarului Durerii, este un truc de limbaj, o ironie. Și ironia, știm bine, gândește un lucru și spune altul, deci este o figură alegorică. Personificarea alunecă în alegorie. Ironia personificării este uneori atât de crâncenă, încât devine reversul incisiv al melancoliei: Astăzi nu vă acord audiență, desperare, desamăgire, legiuni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
personificării se găsește imperativul: Să faci spiritual tot ce e sensibil. Al alegoriei: să faci sensibil tot ce e spiritual. Cele două împreună redau determinarea artei." Dar personificarea, în poezia Școlarului Durerii, este un truc de limbaj, o ironie. Și ironia, știm bine, gândește un lucru și spune altul, deci este o figură alegorică. Personificarea alunecă în alegorie. Ironia personificării este uneori atât de crâncenă, încât devine reversul incisiv al melancoliei: Astăzi nu vă acord audiență, desperare, desamăgire, legiuni crâncene ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
e spiritual. Cele două împreună redau determinarea artei." Dar personificarea, în poezia Școlarului Durerii, este un truc de limbaj, o ironie. Și ironia, știm bine, gândește un lucru și spune altul, deci este o figură alegorică. Personificarea alunecă în alegorie. Ironia personificării este uneori atât de crâncenă, încât devine reversul incisiv al melancoliei: Astăzi nu vă acord audiență, desperare, desamăgire, legiuni crâncene ale morții. Treceți pe-aici altădată, niciodată și depuneți galante carta de vizită. (Vacanță) Personificarea este apanajul jocului, ale-goria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
visând o irealitate. Ape și văi, codri și munți se nășteau din albele frunți. Ideea că viața e vis ("La vida es sueño"), că întreaga existență nu este nimic altceva decât un imens semn de întrebare, își găsește echilibrul în ironie. Fr. Schlegel arată că "O ideea este un concept împlinit până la ironie, o sinteză absolută de antiteze absolute, schimbul neîncetat și autocreator dintre două gândiri în conflict". Ironia, prin alegoria exprimării, poate fi un puternic intensificator: Și au visat o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
albele frunți. Ideea că viața e vis ("La vida es sueño"), că întreaga existență nu este nimic altceva decât un imens semn de întrebare, își găsește echilibrul în ironie. Fr. Schlegel arată că "O ideea este un concept împlinit până la ironie, o sinteză absolută de antiteze absolute, schimbul neîncetat și autocreator dintre două gândiri în conflict". Ironia, prin alegoria exprimării, poate fi un puternic intensificator: Și au visat o grădină, și nebuni cari se jucau cu cercul. Și m-au visat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
nimic altceva decât un imens semn de întrebare, își găsește echilibrul în ironie. Fr. Schlegel arată că "O ideea este un concept împlinit până la ironie, o sinteză absolută de antiteze absolute, schimbul neîncetat și autocreator dintre două gândiri în conflict". Ironia, prin alegoria exprimării, poate fi un puternic intensificator: Și au visat o grădină, și nebuni cari se jucau cu cercul. Și m-au visat și pe mine cum întrebam: Cine a fost? Cine a fost? Cine? Reiterarea exasperată a unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Și au visat o grădină, și nebuni cari se jucau cu cercul. Și m-au visat și pe mine cum întrebam: Cine a fost? Cine a fost? Cine? Reiterarea exasperată a unei întrebări care nu primește răspuns "Cine?" depășește cadrele ironiei, căpătând dimensiuni tragice. Repetiția inoculează întregul ei conținut ultimului termen, deconceptualizându-l. Acest "cine" nu mai poate fi un oarecare, un "nebun cari se joacă cu cercul", ci este subiectul poetic însuși. În cele din urmă, alegoria eșuează în simbol, ironia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
ironiei, căpătând dimensiuni tragice. Repetiția inoculează întregul ei conținut ultimului termen, deconceptualizându-l. Acest "cine" nu mai poate fi un oarecare, un "nebun cari se joacă cu cercul", ci este subiectul poetic însuși. În cele din urmă, alegoria eșuează în simbol, ironia fiind, de fapt, tot un simbol. Aceasta presupune o implicare maximă, în ciuda detașării pe care o afișează. "Ironia e o formă a paradoxului", conchide Fr. Schlegel. Ea pare a fi arma cabotinului, a celui care ia în ușor lucrurile serioase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
un oarecare, un "nebun cari se joacă cu cercul", ci este subiectul poetic însuși. În cele din urmă, alegoria eșuează în simbol, ironia fiind, de fapt, tot un simbol. Aceasta presupune o implicare maximă, în ciuda detașării pe care o afișează. "Ironia e o formă a paradoxului", conchide Fr. Schlegel. Ea pare a fi arma cabotinului, a celui care ia în ușor lucrurile serioase, care se eschivează, se ascunde. Dar este, de fapt, stigmatul dam-natului. A fi ironic înseamnă a fi conștient
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
formă a paradoxului", conchide Fr. Schlegel. Ea pare a fi arma cabotinului, a celui care ia în ușor lucrurile serioase, care se eschivează, se ascunde. Dar este, de fapt, stigmatul dam-natului. A fi ironic înseamnă a fi conștient de zădărnicia ironiei, de nonsensul ei. Este o armă îndreptată spre sine. O formă supremă a onestității care se întâlnește cu ipocrizia. Un impas fără ieșire. O dramă. Ironia înseamnă acuitate, perceperea polisemiei realului: Munților, nu mai bateți mătănii la altarul cerului, posomorât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
este, de fapt, stigmatul dam-natului. A fi ironic înseamnă a fi conștient de zădărnicia ironiei, de nonsensul ei. Este o armă îndreptată spre sine. O formă supremă a onestității care se întâlnește cu ipocrizia. Un impas fără ieșire. O dramă. Ironia înseamnă acuitate, perceperea polisemiei realului: Munților, nu mai bateți mătănii la altarul cerului, posomorât, de toamnă, Dumnezeu e obosit, nu vă dă ascultare, cuvântul vostru colindă prin veșnicie ca un fum, la întâmplare. (Mila pământului) Prin atribuirea gestului de prosternare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
pământului) Prin atribuirea gestului de prosternare munților se realizează un transfer calitativ: ruga este înaltă și hotărâtă precum muntele. Această formă de relief devine simbolul unui gest încremenit de rugăciune. Dumnezeu, prea "obosit" ca să dea un răspuns, dezamăgește orice așteptare. Ironia amară, care exaltă, de astă dată, solitudinea cosmică și melancolia fără sfârșit, provine dintr-o disperare nedisimulată. Versurile "Râuri, nu vă mai prosternați" și "lemnele varsă lacrimi pentru voi" pun în evidență "un aspect secundar al apei nocturne și care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
volum colectiv, Cluj-Napoca, Ed. Patmos, 2003. 24 Carlos Bousoño, Teoria expresiei poetice, București, Ed. Univers, 1975, p.158. 25 Idee sugerată de Radu Călin CRISTEA, in cartea lui, Emil Botta. Despre frontierele inocenței, București, Ed. Albatros, 1984. 26 Vladimir JANKELEVITCH, Ironia, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994, p. 114. 27 A. MARTIN, Poeți contemporani, II, București, Ed. Eminescu, 1978, p.80. 28 Nicolae CREȚU, Emil Botta: "Poezii", din vol. Emil Botta interpretat de, ed. Cit., p.188. 29 Tudor VIANU, Estetica, București, Editura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
la bunici, străbunici ... un salt in istorie. Constantin Toni Dârțu Câteva cuvinte despre copilăria din culoare Gheorghe Boancă este un plastician care se exprimă cu talent prin mijloacele specifice artei naive. Este un modern (nu un monden), detașându-se prin ironie și autoironie de subiectele prezentate (v. seria „Autoportrete”). Lumea lui este înfățișată cu un lirism reținut, împlinit în acorduri cromatice subtile, prin abordarea curajoasă a contrastelor, prin evitarea dulcegăriilor (ca în „Floarea soarelui”), prin dozarea tonurilor și a accentelor rezultate
Imagini din lumea satului by Gheorghe Boancă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1187_a_2744]
-
să ne bucurăm de natură, păcat. Prin câte am trecut În ultimii ani. Este la fel de păcat nu crezi? Da, ai dreptate dar până anul viitor, mâine vom vedea răsăritul la mare spusese Andreea cu voce tare râzând. Ar fi culmea ironiei să ne trezim singure pe plajă la ora aceea. Eu cred că mai sunt și alți amatori de astfel de frumuseți, spusese mama. Totul ține de sensibilitatea fiecăruia și de dorința de a lua cu el cât mai multe amintiri
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]