3,184 matches
-
analizat în contextul general al operei. Didahia este alcătuită din trei secțiuni principale. Prima este consacrată descrierii celor „două căi”, a vieții și a morții, sufletul omenesc aflându‑se la răscrucea acestora. A doua secțiune prezintă principalele „prescripții rituale și liturgice”, altfel spus, „maniera” concretă de manifestare a credinței. A treia se concentrează asupra „normelor de disciplină”. Principala temă a ultimei părți este cea a „prorocului mincinos”. Fragmentul referitor la „înșelătorul lumii” nu face decât să reia această temă într‑un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și științific pe care îl va avea la Origen; ea rămâne înainte de toate pastorală și liturgică”. Comentariul la Daniel (Com. Dan.) nu se prezintă ca un comentariu propriu‑zis, ci ca o serie de omilii referitoare la împrejurări istorice și liturgice bine determinate, dar greu de reconstituit. În fiecare pagină se simte prezența unui anumit public, care nu are totuși același tip de interes și nici aceeași anvergură intelectuală ca cel al lui Origen. Hipolit se adresează unei comunități creștine îngrozite
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
gropnița dintre naos și pronaos. Această „cameră a mormintelor” - „spațiu funerar destinat încă la sfârșitul secolului al XV-lea înhumării ctitorilor sau persoanelor din anturajul acestora între naos și pronaos, este evitată având în vedere intenția de unificare a spațiului liturgic; funcția ei va fi atribuită, în pronaos, celor patru nișe cu arcosolii, săpate două câte două în pereții laturilor de nord și sud ale bisericii”5.Monumentele sunt plasate în pronaos: „în zidurile sale - nota Paul de Alep (care, văzând
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
bisericii mari a mănăstirii și funcția de necropolă domnească (unde Voievodului nu i-a fost dat să-și afle liniștea). Pronaosul, lărgit ca și la Curtea de Argeș, urma să adăpostească locurile de înhumare (mormintele nu lipsesc) numai că la Hurezi spațiul liturgic nu mai este despărțit de cel sepulcral de douăsprezece coloane (cu niște posibili corespondenți în cei 12 apostoli). Nartexul de la Hurezi are în zona centrală două coloane masive care sprijină bolțile încăperii. Ele „determină trei nave cu travei inegale. Cea
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
fost cel evocat de Radu de la Afumați în cazul - pomenit mai sus - al jupaniței Maria a lui Baldovin pârcălab: „fie ca să-i dăruiască la mănăstire pentru sufletul său”), care urmăreau „înscrierea în pomelnic” și fixarea numelui defunctei într-o „memorie liturgică”, pasajele privind serviciile postfunerare (căci prefer să mă refer la această „secvență”), prezente aproape fără excepție în diatele in articulo mortis, ținteau și ele ocuparea unui loc în memoria colectivă 531. Drumul sufletului în „lumea de dincolo” (spre care omul
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
lumea de dincolo” (spre care omul se îndrepta cu teamă: „Despre orănduială și opștească datorie, carea la toți va să să găsească, adcăndu-mi aminte de moarte și fiindu-mi frică”, începea cineva un testament) se cuvenea a fi vegheat. Comemorarea liturgică a celui mort, practicile devoționale, actele de pietate, considerarea neîncetată a amintirii sale (care includea și respectarea ultimelor dorințe), coroborată cu gesturile făcute împotriva uitării, gesturile întreprinse (cei vii mijlocesc...) în vederea mântuirii celui dispărut - sărindarele, comândările, pomenirile - toate figurând în
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
mele”. 520. Vezi Daniel Barbu, Scrisoare pe nisip. Timpul și privirea în civilizația românească a secolului al XVIII-lea, Editura Antet, București, 1996, pp. 125-135; Cristina Dobre-Bogdan, Imago mortis în cultura românească veche (sec. XVII-XVIII), București, 2002; Nicolae Mihai, Memorie liturgică, memorie individuală în Oltenia (secolele XVIII-XIX): Funcția testamentului, în vol. cit., pp. 176 și urm. 521. Vezi D.R.H. B. țara Românească, vol. I, întocmit de P.P. Panaitescu și Damaschin Mioc, Editura Academiei R.S. România, București, 1966, p. 294. 522. Vezi Ion
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
va fi o eliberare sufletească și o purificare morală a celui care se spovedește. În al doilea rând se situează ritualurile colective, de invocare a divinității, cu aceeași valoare cathartică și de restaurare psihomorală. În această categorie sunt incluse serviciul liturgic și pelerinajele la locurile consacrate divinității, la care se mai pot adăuga și alte forme de ritualuri religioase cu caracter de exorcism sau consacrare, ocazionale sau legate de comemorarea unor anumite evenimente. Semnificația lor este aceeași din punct de vedere
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]
-
de „demagoghi” organizarea perfectă existentă în natură, la albine, la castori. În ciuda pasajelor aride, textul are intensitate atât prin crezul iluminist, de negare a tiraniei și de aspirații melioriste, cât mai ales prin viziunea participării omului la eternitatea spiritului. Tonul liturgic, versul gnomic imprimă versurilor solemnitate. Un capitol important îl reprezintă și poezia cetățenească. În Sfătuire și rugăciune V. deplânge decăderea românilor, „fii de ai lumii stăpâni”, urmărind a redeștepta mândria și curajul contemporanilor. Frăția între cei de aceeași limbă, cinstirea
VACARESCU-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290398_a_291727]
-
1996; Adrian Voica, Etape în afirmarea sonetului românesc, Iași, 1996, 185-216; Cornel Ungureanu, Comedie divină și comedie profană la Vasile Voiculescu, LCF, 1997, 6; Roxana Sorescu, „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imginară de V. Voiculescu” - ca spațiu liturgic, ALA, 1997, 382; Florentin Popescu, V. Voiculescu, contemporanul nostru, Buzău, 1997; V. Voiculescu, DRI, V, 338-343; Cornel Ungureanu, Viața și supraviețuirea, RL, 1998, 9; Sergiu Pavel Dan, Fețele singularizării la Pavel Dan și Vasile Voiculescu. O paralelă vag plutarhiană, VR
VOICULESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290623_a_291952]
-
mai avea nimic din aspirațiile cosmice ale pitagoreicilor, fiind redusă la comput, care era un fel de instrument de testare a calculelor calendaristice. În fine, muzica nu mai avea nici o legătură cu studiile armonice, fiind învățată exclusiv pentru compunerea cânturilor liturgice și a melodiilor bisericești - ca un fel de anexă persuasivă, ca o tehnică auxiliară de impresionare a credincioșilor și necredincioșilor. Alcuin și-a prezentat reforma curriculară nu în termenii tehnici seci ai unei construcții obiectiviste din zilele noastre, ci însoțită
Teoria generală a curriculumului educațional by Ion Negreț-Dobridor () [Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
prelungire a experiențelor de învățare dirijate și sancționate de familie. După Leslie Owen Wilson, acest tip de curriculum poate fi receptat la biserică sau în alte contexte religioase; este alcătuit din „lecții morale” - predate nu numai sub formă de prelegeri liturgice, ci și prin conduite exemplare sau experiențe social-etice agreate de familie. „Curriculumul simultan” este masiv în copilărie și adolescență, dar se prelungește de-a lungul întregii vieți, constituindu-se ca o componentă informală a life-long learning. Această „școală informală a
Teoria generală a curriculumului educațional by Ion Negreț-Dobridor () [Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
două volume de câte 333 de fragmente, recuperează și remontează o parte a publicisticii risipite în revistele „Adevărul literar și artistic” și „Luceafărul”. Culegerea este tot un jurnal, în măsura în care toată literatura lui P. nu e altceva: „un jurnal cotidian și liturgic, în același timp sacru și profan, banal și esențial pe aceeași pagină” (C. Stănescu). Fiind o culegere unitară în sensul că spiritul autorului poate fi întâlnit în fiecare pagină, Caiet de citire și de caligrafie are, altfel, o alcătuire destul de
POPESCU-5. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288926_a_290255]
-
ca atare, fără comunicare directă cu mișcarea de la „Gândirea”. Dumnezău este în fond un poem unitar, expresie a evlaviei reale și profunde a unui slujitor al Bisericii. Preamărirea divinității și rugăciunile ce i se adresează sunt în tonul bogatului limbaj liturgic, fără să cedeze la ispita unor inovații. Numai rareori eul liric se personalizează, precum în poezia În biserica veche, unde este retrăit momentul când, copil, „colo, la amvon, cu glas tremurător/ Glăsuiam sfielnic crezul la popor”, sau în Psalm, unde
PETRE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288779_a_290108]
-
lumi și vârste. Conjuncția contrariilor este de domeniul evidenței în atitudinile și întreprinderile lui, iar scrierile - un mozaic de preocupări practice, dar și prilej de desfătare. Lucrează mai întâi la „românirea” liniei melodice, la aranjarea și șlefuirea textelor din cântările liturgice, editând, după 1840, mai multe opuscule normative în domeniu (Noul doxastar, Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică, Irmologhiu sau Catavasier). Mărturisește însă că a început să se gândească și la altceva, la „câte o carte din
PANN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288657_a_289986]
-
de un nomenclator de concepte exacte și de câteva reguli de inferență logică). Idealul pozitivist al cunoașterii - înțeleasă ca act de posesie - este trădat de obsesia filologică a perfecțiunii în exprimare. Acestuia nu i se poate opune decât experiența cunoașterii liturgice, înțeleasă ca participare verticală la viața de plinătate și har a Dumnezeirii. Ea aduce cu sine destabilizarea verbală și moartea simbolică a subiectului. Conchidem prin a sugera urgența recuperării unui mod non-verbal al cunoașterii; singura gramatologie a Bisericii este, prin
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Evangheliei n-ar trebui să ni se mai pară un paradox. Este concluzia spre care ne conduce și volumul Omul recent, comentat dintr-un unghi critic și, deopotrivă, simpatetic în eseul despre „căutarea firului pierdut”. După câteva însemnări despre transparența liturgică și nostalgia paradisiacă a jocului (e.g., fotbalul), urmează o apologie a neînțelegerii ca spațiu epistemic intermediar. Neînțelegerea este locul simbolic al minții în care o mai profundă cunoaștere de sine poate anticipa recunoașterea tainei lui Dumnezeu. Acest exercițiu de recunoaștere
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
adevărului; preotul Nicolae Marcu din parohia Micălaca-Nouă a orașului Arad, sacerdot transilvănean mult încercat în anii grei ai comunismului, generos și mereu dezinteresat în slujirea aproapelui, alături de care am contemplat - începând chiar cu anii de liceu - miraculoasa simbioză între cultul liturgic și savorile bibliotecii; preotul Adrian Deteșanu din Brașov, pildă vie și rară a ospitalității creștinești; și, deloc în ultimul rând, tânărul preot Iulian Aniței din Houston (Texas), dedicat misiunii ortodoxe într-o lume care descoperă treptat comorile Răsăritului creștin. Desigur
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
agrar - sedentară, conservatoare, defensivă - și fondul mitic pastoral, care recunoaște necesitatea altoirii, a comerțului, a curiozității ofensive. Sunt două atitudini arhaice care se regăsesc în matricea „creștinismului cosmic”: pelerinajul la „locurile sfinte” apare ca o simplă conversie a transhumanței, riturile liturgice sunt o imagine a călătoriei într-un cosmos spiritual, iar cimitirul, troițele sau biserica sunt tot atâtea mărci ale permanenței sacrului. Unii cărturari se ocupă metodic de zestrea locului sau a pământului, în timp ce alții „pierd vremea” consemnând profilul alterității, descoperind
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
autorii înfășurați în mantaua sfâșiată a modernității. Asceza trezviei nu se confundă cu trufia sentințelor inchizitoriale, fără drept de apel sau cale de întoarcere. În creștinism, judecata publică și privată nu se susțin decât atunci când sunt articulate de o sensibilitate liturgică față de soarta aproapelui. Etica iubirii nu interzice juridic manifestarea păcatului, ci îi descoase ițele. Răul nu e substanțial, ci un joc consimțit de aparențe. De aceea, nu de o revoluție de tip islamic și nici de o reformă puritanistă a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
tristeților noastre metafizice, cocoșul va fi cântat deja de trei ori... A lua atitudine în treburile cetății, a sprijini inițiativele culturale, politice și economice care îmbrățișează valorile Evangheliei, a oferi ospitalitate în actul rostirii - toate acestea reprezintă gestul complementar participării liturgice la taina euharistică a Bisericii. Din păcate, parohiile au devenit în vremurile noastre o entitate vagă, cu granițe variabile, dictate prea des de arbitrarul unor opțiuni subiective. În compensație, am putea să clădim din parohia virtuală a literelor câteva forturi
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în Treime unui crez într-o Biserică „luptătoare” și atât de puțin infailibilă la început de mileniu III? Este vorba de una? E oare sfântă? S-a păstrat chiar și sobornicească (deci catolică)? Este însă cu adevărat apostolică? Dacă anarhia liturgică n-ar domina prin țară, dacă plaga simoniei nu i-ar fi pus în dilemă și pe cei mai râvnitori candidați la preoție sau profesorat, dacă etnocentrismul gregar n-ar sufoca vocația creștinilor pentru universalitate și dacă zelul misionar n-
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu se administrează, ci se dăruiesc, că liturghia nu este un spectacol, ci un eveniment trinitar aflat la limita dintre istorie și eshaton. Conferințele duhovniceștitc " Conferințele duhovnicești" Cei care au venit primii în întâmpinarea acestor nevoi de formare catehetică și liturgică au fost, în chip lăudabil, tinerii. Cum pe vremea regimului comunist a fost interzisă orice formă de organizare religioasă, mișcările studențești creștine au apărut imediat după anul 1990, în încercarea de a implica mai adânc tineretul în viața liturgică și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și liturgică au fost, în chip lăudabil, tinerii. Cum pe vremea regimului comunist a fost interzisă orice formă de organizare religioasă, mișcările studențești creștine au apărut imediat după anul 1990, în încercarea de a implica mai adânc tineretul în viața liturgică și duhovnicească a Bisericii. Cu binecuvântarea ierarhilor, au luat ființă mai multe organizații de tineret în marile centre universitare. Prin statutul și prin legătura nemijlocită pe care o aveau cu ierarhii locului, ele își propuneau să stabilească nuclee liturgice, social-caritabile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
viața liturgică și duhovnicească a Bisericii. Cu binecuvântarea ierarhilor, au luat ființă mai multe organizații de tineret în marile centre universitare. Prin statutul și prin legătura nemijlocită pe care o aveau cu ierarhii locului, ele își propuneau să stabilească nuclee liturgice, social-caritabile și duhovnicești, cu scopul angrenării „tinerimii ortodoxe” într-un proiect de restaurare morală. Prin intermediul pelerinajelor, taberelor de vară, activităților sociale, al „conferințelor duhovnicești” (Sf. Ioan Casian) cu invitați de marcă din peisajul teologiei și monahismului românesc, aceste organizații au
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]