8,673 matches
-
începutul secolului al XI-lea. Includerea ambelor maluri ale Dunării sub autoritatea Bizanțului este certă în perioada menționată și efectele în plan social-politic și cultural-bisericesc au fost evidente. Evenimentele din Paristrion-ul dobrogean (vezi capitolul IX) au avut influență pe malul nordic al Dunării, în străvechea lume românească. Acestă lume dunăreano-dobrogeană se situa pe axa drumurilor de negoț ce uneau teritoriile rusești din est cu cele din sudul Dunării și Bizanț. În Paristrion-ul răsăritean se aflau centre urbane sau semiurbane (târguri) ce
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
organizare bisericească în teritoriile cucerite, urmată de cea administrativă și militară. În următoarele două secole de stăpânire bizantină (971-1185), frontiera Imperiului s-a aflat pe Dunăre, iar acțiunea și influența sa s-a exercitat puternic și mai departe pe malul nordic, în teritoriile locuite de "oamenii pământului" (Iorga), românii, chiar dacă migratorii turanici erau și ei prezenți. Pentru populația locală, românească, instaurarea dominației bizantine la Dunărea de Jos a însemnat o modificare (în bine) a condițiilor esențiale în plan politic, cultural și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
XI-lea, se impune denumirea de "Paradunavon" (Paristrion), themă cuprinsă între Haemus și Dunăre, cu capitala la Dorostolon (Dristor), care se întindea spre vest până în zona Vidinului. Dar este posibil ca thema Paristrion să se fi extins și pe malul nordic al Dunării.9 Stăpânirea bizantină la Dunărea de Jos s-a bazat și pe un întreg sistem de fortificații ce împânzeau mai ales malul dobrogean (drept), de la Dorostolon și Păcuiul lui Soare până în Deltă: Axiopolis, Capidava, Carsium, Troesmis, Arrubium, Dinogetia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la Carsium o cetate cu ziduri și turnuri masive. Cea mai importantă fortificație bizantină la Dunăre, ridicată din temelii, în 971, a fost cetatea de la Păcuiul lui Soare, aflată la 18 km aval de Dorostolon, situată atunci pe malul stâng (nordic), iar astăzi pe o insulă creată de apele Dunării-bază a flotei bizantine. Dar înainte de anul 1000, cetatea a fost cucerită, distrusă și abandonată, apoi refăcută la sfârșitul domniei lui Vsile II. În sfârșit, între Axiopolis și Tomis, s-a ridicat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
comandantul bizantin, Nestor, încearcă să le ia în stăpânire, folosind trădători din Dârstor, în final, el însuși se va așeza în fruntea revoltaților, încercând să preia conducerea acestui "bogat colț de libertate" (Iorga). Anna Comnena scria că pe malul celălalt (nordic) al Dunării sunt "sciți" (români), care se bat cu "sarmați" (pecenegi), iar "sciții", refugiindu-se dincolo de Dunăre, se ocupă cu agricultura, semănând mei și grâu, deducem că ei sunt, de fapt, localnici. Attaliates menționează "cetățile (orașele) de la Istru" și în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
grupuri: 1. sudic, cu o așezare masivă în Thesalia, care se prelungea și în Epir și Macedonia, până în apropierea Salonicului și în Rodopi; 2. apusean, așezat în Serbia, Muntenegru, Bosnia și Dalmația, iar ulterior și în Croația și Istria; 3. nordic, așezat în Munții Haemus, cu prelungiri până la Dunăre și, la sud, până în Tracia. Evident, între cele trei grupuri existau strânse legături. În anul 1104, sunt menționați vlahii de lângă Muntele Athos, apoi cei din suburbiile Constantinopolului. Cea mai mare parte a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
două secole la sud de Dunăre, a sfârșit prin a nemulțumi pe cei de jos, agricultori și păstori, din cauza fiscalității și a nedreptăților din Imperiu. Pe lângă privilegiile economice și politice, românii sud-dunăreni aveau și unele obligații militare, precum apărarea frontierei nordice a Imperiului. În regiunile dintre Dunăre și Haemus, trăiau alături de români și bulgari, și grupuri răzlețe de pecenegi și cumani, rămași aici din cursul năvălirilor anterioare. Sub aspect politic și administrativ, regiunea dintre Dunăre și Haemus aparținea statului bizantin și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sus). În secolul al XI-lea, în ciuda îndelungatului conflict bizantino-peceneg, linia Dunării era bine apărată de trupele din garnizoanele de pe malul drept și de flota fluvială. Însă, în urma năvălirilor tot mai frecvente și mai violente ale populațiilor turanice, apărarea graniței nordice, din zona Dunării și Dobrogei, a fost dezorganizată încât, în secolul al XII-lea, cumanii treceau fluviul fără teamă: 1114, 1122, 1148, 1150, 1154,1159. Aceste năvăliri erau însoțite de jafuri, distrugeri, luarea de captivi și ucideri. Incapacitatea cronică a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
extinderea statului lor spre regiunile apusene ale Peninsulei Balcanice, în Macedonia. Prin recucerirea acestor regiuni, răsculații urmăreau să rupă orice legătură pe uscat între bizantini și aliații lor, ungurii. Bizantinii au încercat să ocupe regiunile balcano-dunărene, pentru consolidarea frontierei lor nordice, dar armata imperială era tot mai slăbită, prost aprovizionată, iar soldele nu mai erau plătite regulat. Noul comandant al armatei bizantine, Constantin Aspictis, a expus aceste probleme militare, dar a fost destituit și mutilat (orbit) de împăratul Anghelos. Pentru că "vlahii
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la răsărit de Olt, în Muntenia. "Țara" lui Seneslau, amintită nominal în document, se afla în spațiul "Cumaniei", adică la est de Olt, în partea de nord-vest a Munteniei. Ea cuprindea ținutul istoric Argeș-Muscel, dar se extindea și pe versantul nordic al Carpaților, până la Olt, asupra Țării Făgărașului, includea și Țara Loviștei, la nord, iar la sud, se întindea până în Vlașca și Teleorman. Centrul acestui mare voievodat era valea superioară a Argeșului, fiind o veche țară românească. Seneslau moștenise curtea veche
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Transilvaniei. Fapte și interpretări istorice, în AIIN 1, 1945, p. 55-148; Șt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Cluj, Editura Dacia, 1972; Idem, Contribuții documentare la istoria românilor în secolele XIII și XIV, Sibiu, 1944;V. Spinei, Informații despre vlahi în izvoarele medievale nordice, în SCIV 24, 1973, 1, p. 57-81 și 2, p. 259-282. Idem, Informații istorice despre populația românească de la est de Carpați în secolele XI-XIV, în AIIA 14, 1977, p. 1-21. 36. Istoria Românilor, vol. III, p. 374-379; Oct. Popa, Ugrinus
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
împăratului. Ajunși aici, ei au continuat luptele cu pecenegii lui Tyrach, rămași în nord, și au năvălit în stânga Dunării. În acest moment, mijlocul secolului al XI-lea, pecenegii au migrat dincolo de Dunăre, în sud, și s-au instalat în provinciile nordice ale Imperiului. Motivul real al migrației lor a fost șocul provocat de atacurile uzilor, care primejduiau sălașele lor. Pentru o populație nomadă de stepă, amenințarea cea mai puternică nu venea din partea comunităților sedentare pașnice, ci de la alte populații nomade, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
turmele. Numărul pecenegilor migrați (transferați) în sudul Dunării nu-l cunoaștem, izvoarele bizantine vorbesc de 800.000! Stabilirea majorității efectivelor pecenegilor în Imperiu (sudul Dunării), survenită în 1046 sau 1048, urmată de devastări distrugătoare, a provocat perturbații mari în regiunile nordice ale Imperiului, mai ales în Paristrion. În urma acestor tulburări, Bizanțul a pierdut temporar controlul politic asupra teritoriilor dintre Dunăre și Haemus, unde stăpânirea sa a devenit pur nominală. Numai în 1091, după ce a mobilizat o armată puternică (inclusiv vlahii sud-dunăreni
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
rusești îi semnalează la Dunăre, în 1106, fără alte amănunte. În anul 1114, ei trec Dunărea, în apropiere de Vidin, dar la intervenția promptă a împăratului Alexe I, prevenit din timp de autohtoni (vlahi), ei s-au refugiat pe malul nordic al fluviului, fiind urmăriți apoi de bizantini; conștienți de slăbiciunea lor, ei evitau ciocnirile. Acești cumani nu făceau parte din uniunea tribală de pe Nipru, ci aparțineau grupului stabilit în Câmpia Dunării, grup ce se manifestase și mai înainte în zonă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cuceriri de amploare asupra popoarelor învecinate. Conflictele cu triburile turcice situate la nord și apus de ținuturile mongole au pus în evidență virtuțile războinice ale mongolilor. Concret, încă din 1207, Gingis-han a început supunerea populațiilor de vânători din regiunea pădurilor nordice, kirghizi și oirați, apoi, în 1209, a supus pe uiguri, așezați la nord de Tibet, popor turcic convertit la creștinismul nestorian, care n-au opus rezistență. După aceste reușite militare asupra unor populații simple de stepă, în 1211, ofensiva mongolă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Djebe și Subotai nu s-a mai întors pe același drum, ci a poposit în văile Caucazului, unde a petrecut iarna anului 1220-1221. În acest ținut de margine al Europei, ei au înfruntat rezistența dârză a gruzinilor, apoi, pe versanții nordici ai Caucazului, mongolii au înfruntat coaliția alcătuită din alani și cumani, pe care, după ce au destrămat-o prin mijloace diplomatice, au înfrânt separat cele două populații. Din Caucaz, mongolii s-au îndreptat spre Crimeea, unde au jefuit Sudek, port prosper
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
centrul Europei, cu tendințe de extindere teritorială spre est și sud-est, de aceea atacul mongol a fost întreprins cu toată meticulozitatea. Corpul principal al armatei mongole a pornit spre Ungaria direct din Halici-Volânia, prin pasul Verecke (Porta Rusiae) din Carpații nordici, poarta de trecere spre Europa centrală. Trupele mongole comandate de Baidar urmau să intre în Ungaria venind din Polonia. Acțiunile militare mongole împotriva regatului ungar au fost declanșate la începutul lui martie 1241. Oastea principală mongolă ce urma să înfrunte
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
bulgari răsăriteni au trecut și prin regiunile est-carpatice, astfel, necropolele de la Hansca (Basarabia) aparțin acestor bulgari. După dezmembrarea statului lor, unele grupuri chazare s-au împrăștiat spre apus. Un grup chazar, intrat în serviciul cnejilor ruși, este menționat în vecinătatea nordică a Moldovei, în contextul pătrunderii de cumani în Wolhynia, în anul 1106. Cete chazare au însoțit pe pecenegi în regiunile dunărene, în a doua jumătate a secolului al XI-lea. Anterior, kabarii, trib desprins din confederația chazară, au participat alături de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mormintele) aparțin pecenegilor și cumanilor și datează din secolele X-XIII, dar unele morminte tumulare ale cumanilor sunt după 1241-1242, ceea ce arată că mongolii n-au exterminat cu totul pe cumani. Aceste morminte ale nomazilor turci s-au aflat în extremitatea nordică a Moldovei, în ținuturile de câmpie din preajma Dunării, situate în prelungirea stepelor eurasiatice. O situație identică se constată și la sud de Carpați, în câmpia munteană, unde mormintele turanicilor sunt masate în Bărăgan. Complexele funerare din partea centrală și nordică a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
extremitatea nordică a Moldovei, în ținuturile de câmpie din preajma Dunării, situate în prelungirea stepelor eurasiatice. O situație identică se constată și la sud de Carpați, în câmpia munteană, unde mormintele turanicilor sunt masate în Bărăgan. Complexele funerare din partea centrală și nordică a Moldovei, foarte puține, se află în vecinătatea cursurilor de apă, unde s-au instalat crescătorii de vite nomazi. Răspândirea mormintelor este un indiciu că neamurile turanice nomade ocoleau zonele de deal și cele acoperite de păduri întinse, de pildă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de eliberarea Ierusalimului și, în aceste condiții, apărarea Imperiului latin devenea vitală pentru viitorul cruciatei. Soluția pentru atenuarea presiunii cumane era apelul la regatul ungar, aliatul potențial împotriva țaratului vlaho-bulgar-aceasta a fost ceea ce s-a numit, în limbajul vremii, "diversiunea nordică", pentru salvarea statului latin de răsărit. Noua alianță se baza și pe căsătoria împăratului latin Bonifaciu de Montferrat cu Margareta de Ungaria. Imediat după înfrângerea din 1205, papa Inocențiu III proiecta deja o acțiune conjugată între statul latin și regatul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
silite să se supună și ele mongolilor, în ciuda vecinătății și a relațiilor cu Apusul. În 1245, cneazul Daniil se afla la curtea lui Batu și prin închinarea lui, întreaga lume rusă intra sub obediența Hoardei de Aur. Teritoriile de pe țărmul nordic al Mării Negre au fost puse sub controlul mongolilor, imediat după statornicirea stăpânirii lor în sudul Rusiei. În 1253, când misionarul franciscan Guillaume de Rubruck a sosit la Soldaia, centrul comercial al Crimeii, căpeteniile orașului (capitanei) se aflau la curtea hanului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o importanță strategică deosebită, căci pe-aici se stabilea legătura între regiunile nord-pontice ale Hoardei și cele dependente de ea din sudul Dunării. Dacă partea sud-estică a Moldovei, Bugeacul, se afla în componența efectivă a statului mongol, teritoriile centrale și nordice ale spațiului est-carpatic erau doar tributare Hoardei și își păstrau autonomia internă, iar conducătorii acestora, voievozii, acționau liber, fiind chiar implicați în acțiuni militare (conflicte) cu vecinii lor, rutenii. Bunele relații ale mongolilor cu Bizanțul au încetat în 1282, la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
indică faptul că aici se stabiliseră și comunități ungurești la Bacău, Bârgău, Cuejd, Cracău, Hindău, Hârlău, localități ce datează dinainte de descălecat și tot acum, în secolul al XIII-lea, ciangăii s-ar fi așezat între Carpați și Siret. În extremitatea nordică a Moldovei, în vecinătatea Haliciului, populația românească a conviețuit vreme îndelungată cu rutenii, ceea ce a lăsat urme în română și ucraineană. Unii istorici admit că în nord-estul Moldovei, grupuri izolate de slavi, neasimilați de români, și-au menținut individualitatea etnică
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și social-politică. Acest proces evolutiv intern, firesc, a fost perturbat de invazia și dominația mongolă și de politica expansivă a regalității ungare. Confruntările cu Hoarda de Aur și cu regatul Ungariei, ca și întărirea pozițiilor Poloniei și Lituaniei la hotarele nordice ale țării au impulsionat unificarea formațiunilor teritoriale românești de la est de Carpați. Pe de altă parte, nu se poate nici susține că organismul statal din Moldova a apărut ca o necesitate de a asigura securitatea importantelor căi comerciale ce legau
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]