2,025 matches
-
Schopenhauer. Or, din perspectiva raportării la Absolut, Eminescu, care oricum rămâne el însuși, se apropie mai mult de Kant decât de Schopenhauer" (Munteanu : 1997, 87). Elevul lui Amita Bhose, Mircea Itu, identifică în proza eminesciană elemente de înțelepciune indiană circumscrise oniricului, cu bogăția lui de teme și motive romantice, mai explicite în [Archaeus]. G. Călinescu analizează pe scurt nuvela aceasta, cât pentru un fragment, fie el și filosofic (sau cu atât mai mult, dat fiind creditul restrâns pe care îl acordă
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Mureșanu-Ionescu propune o lectură a visului eminescian și a celui nervalian, astfel încât lumea magică din somn ("o lume ca nelumea este posibilă, nefiind întreruptă de-o altă ordine de lucruri") se conturează ca o altă realitate, configurată conform unei retorici onirice. Ne întoarcem la hieroglifă, ca resursă de magie și, în același timp, ca element intertextual: Ideea de descifrare a unei enigme, a unor hieroglife purtătoare de sensuri ascunse este comună lui Eminescu și Nerval și una din căile privilegiate de
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
pregnant și mai personalizat în cazul lui Nerval de a oferi posibilitatea recuperării unor elemente din "existențe anterioare". În afară de fuziunea trecut-viitor într-o singură realitate fluentă (foarte inspirată formulă ce redă ideea de bloc temporal!), o altă caracteristică a timpului oniric este elasticitatea sa" (Mureșanu-Ionescu:185). Ceasul nebun al lui Nerval este ceas uitat la Eminescu, dar tot rotund, invocând ideea de repetiție, de cerc al vieții, de roată în cadran. 3.6. Eminescu și alte literaturi Eminescu și literatura rusă
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
niveluri: 1.cel al experienței psihice individuale, 2.cel al structurilor simbolice comune tuturor formelor de reprezentare sacră și, în fine, 3.cel al funcțiilor culturale ale sacrului în diverse societăți (Wunenburger: 2000, 42). 1. Metamorfoza Dionis-Dan, consumată în plan oniric, trimite spre primul nivel al sacrului, adică experiența psihică individuală. Personajul, dualitate ființă-umbră, "ajunge să-și dea seama că acest eu superior face parte din ceva mai mare decât el, însă de aceeași natură; ceva care acționează în univers în afara
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
ajutat pe eroul pe jumătate luciferic să ocolească radiațiile lui Hawking și să se recompună după dezintegrare. Chiar dacă amnezia l-a ferit și de amintirea Paradisului, și de dramatismul căderii din el, informația rămâne stocată undeva, ca un vag ecou oniric. I se pare că s-a trezit din niște vise lungi, obscure, fără de înțeles și el privește, fără de-ncredere în realitate, la împrejurimea lui (Eminescu: 2011, II, 61). Deși interpretarea experienței neobișnuite a lui Dionis riscă să pară forțată, opinăm
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
perspectivă aeriană, avem imaginea unei structuri în formă de mandala remarcă Ioan Petru Culianu (2012, 108), care face și desenul (fig. IV). Cele patru izvoare constituie o reminiscența biblică, însă structura insulei sugerează, mai mult decât orice izvor intertextual, originea onirică a reprezentării (Poate și discipolul lui Eliade consideră ecourile onirice ale unei geografii mitice personale, fixate in illo tempore, în copilărie). Fig. IV Insula lui Euthanasius (după Ioan Petru Culianu: 2012, 109). Am putea imagina spațiul insulei împărțit în patru
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
remarcă Ioan Petru Culianu (2012, 108), care face și desenul (fig. IV). Cele patru izvoare constituie o reminiscența biblică, însă structura insulei sugerează, mai mult decât orice izvor intertextual, originea onirică a reprezentării (Poate și discipolul lui Eliade consideră ecourile onirice ale unei geografii mitice personale, fixate in illo tempore, în copilărie). Fig. IV Insula lui Euthanasius (după Ioan Petru Culianu: 2012, 109). Am putea imagina spațiul insulei împărțit în patru sectoare de cele patru izvoare, intertext al Genezei. Ostrovul, concentric
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
al vocii hermeneutului poate fi sesizat și în fascinația pentru efectele poetice ale luminii (Rosa Del Conte), în comprehensiunea simpatetică a condiției tragice (Ioana Em Petrescu) sau la Zoe Dumitrescu Bușulenga ; mai târziu, și la Mircea Cărtărescu, în eseul decriptării oniricului himeric. Analiștii paginii eminesciene dispun de instrumentele criticii necesare pentru radiografia textului, însă despre Eminescu nu se poate vorbi decât întru Eminescu. Să fie vorba despre apartenența la aceeași generație în receptarea critică a Poetului Național, ceva mai atașată afectiv
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
lor fabuloasă și abundă în elemente supranaturale. Oricine observă diferența uriașă între maniera științifică, scrupuloasă, cu care naratorul prezintă cauzalitatea tuturor incidentelor neobișnuite pe care le trăiește în cala vasului Grampus din prima jumătate a romanului și stilul exaltat, aproape oniric, sub impactul căruia ne descrie insula confraților lui Nu-Nu ori întîlnirea de gradul trei, pe care supraviețuitorii de pe Jane Guy o au cu ființa exotică albă, la finalul povestirii. În plus, succesiunile inițiatice din roman merg pe ritmuri diferite de
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
un pat!) să plece pe apă, la bordul balenierei Pequod. Înclinația naratorului spre hiperbolă se simte de la bun început. Indivizii întîlniți ("observați") de el au trăsăturile îngroșate, capătă, treptat, dimensiuni mitice. Ei ies, altfel spus, din proza comună, îndreptîndu-se către oniric, dacă nu chiar către fantastic și legendar. Din perspectivă tipologică, Melville rămîne, indiscutabil, un creator expresionist avant la lettre. Pînă și Queequeg (cel care îi devine prieten apropiat lui Ishmael și care ar trebui să-și dezvăluie familiaritatea în ochii
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Bret, personajul) nu se poate adapta la viața domestică și intră, treptat, în criză psihologică și biologică. Începe să fie urmărit de fantoma tatălui, cîndva autoritar, și de un Patrick Bateman (propriul lui erou din American Psycho) semi-real (cu valențe onirice, dar și cu reprezentare concretă, în final) care pune în scenă, cu adevărat, crimele din carte. Casa în care locuiește eroul-narator ajunge să fie bîntuită (aluzie la filmul Poltergeist), împingîndu-l pe Bret la disperare și la stări demențiale. El este
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
cele cinci surori Lisbon și împărțiți, cronologic, între un timp actual, al faptelor derulate în text, și un altul retrospectiv, al amintirilor venite la vîrsta adultă, cînd ochiul încearcă să explice, prin grila raționalității, ceea ce, odinioară, părea fantastic și, frecvent, oniric). Despre acest "narator" original, cu identitate generică, de grup, Eugenides spunea, într-un interviu pentru o revistă canadiană: "Mi-am stabilit reguli foarte stricte în privința vocii narative. Băieții urmau să poată reproduce numai ceea ce văzuseră ei înșiși sau ceea ce le
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
grabnic socializabili, deschiși, necondiționat, spre comunicarea cu străinii ș.a.m.d.), cei doi scriitori nu au cum să nege, gradual, evidența. Au pătruns într-un univers fascinant, a cărui "realitate" trece de limitele conceptului ca atare, mișcîndu-se către fabulos și oniric, intrînd adică, fără echivoc, în spațiul mitului și al ficționalului. Intuim aici fascinația oricărui newcomer pe pămînt american, newcomer poziționat față de Noul Canaan nu ca față de o societate, ci mai curînd ca față de un mit. Călătoria scriitorilor spre Vestul american
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
bestseller-uri internaționale forța artistică deosebită a prozatorului. Publicarea textului în limba română, la Polirom, constituie, prin urmare, o repet, un eveniment semnificativ. (Nu trăim un timp al culturii, se înțelege. "Evenimentele" sînt altele astăzi. Totuși, îmi permit "să divaghez", oniric, uneori, cu toate scuzele de rigoare.) Recent, a ieșit pe piața noastră editorială și volumul al treilea din 1Q84, care completează ingenios strategia para bolică exersată de scriitor încă de la începutul narațiunii. Vorbeam în cronica anterioară (dedicată celor două tomuri
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
într-un mod superior, nemaireușind să distingă între eul lui "fizic" și cel "metafizic". Similar, în Kar/Zăpada (2002), tradiția și modernitatea (Asia și Europa) interacționează, parabolic, în existențele personaje lor. Ka (naratorul textului) e un poet (care, în decorul oniric al poveștii, își spune, la un moment dat, și "romancierul Orhan") revenit în Turcia după un exil european (în Germania). Ajuns acasă, el se implică în elucidarea enigmei sinuciderilor în serie ale unor adolescente turcoaice. Hermeneutica sa mentalistă glisează însă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
este un mod de a fi natural al limbii naturale. E un limbaj ce s-a înstrăinat de dialog. Un limbaj straniu. Este limbajul devenit limbaj-pentru-a-fi. Demult, în primele imperii neolitice, scrisul l-a smuls pe omul preistoric din lumile onirice și imaginare. Umanitatea pregenerică era îngropată în cavernele ei cu imagini, ca și în visele ei. Dincolo de limba orală, admonestativă, hipnotică, mitică, umanitatea propriu-zisă a făcut să înflorească un limbaj izolat sub formă de litere. Pornind de la scris, ea a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
originare: cea de sfârșit. Astfel încât, s-ar putea spune că acest volum este "o abordare metafizică panteistă a iubirii, în care erosul se intensifică cu sacralizarea prin moarte a unui univers ritual. Ceea ce este tulburător, acum, vine din atmosfera intens onirică, de basm vegetal, amintind vag ataraxia mioritică a ultimelor cicluri blagiene. Ținuta grațioasă și solemnă a stilului dă poemelor o fluiditate hieratică, marcată printr-o fină intuiție a ritmului (Îți mai aduci aminte plaja? Așteaptă să vină octombrie, Dacă ne-
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
nu este decât o atitudine stilistică"96. Condiționată de același anotimp, anticipat în volumul anterior, poeta încearcă și de această dată jocul, însă fără șanse de reușită, deoarece, volum al maturității, Octombrie, noiembrie, decembrie poate promova cel mult, "o atmosferă onirică, de "basm vegetal"97: "Așteaptă să vină octombrie./ Așteaptă să treacă/ tulburea fugă de moarte,/ Ascunsă în fruct,/ Neroada furie a creșterii/ Și coacerea oarbă,/ Așteaptă până creanga/ se leapădă de fructe/ și fiara își uită/ Puiul crescut./ Rămâi în
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
vital, promovând o dilatare a timpului, în scopul recuperării faptelor"101, iar cadrul natural, deși dominat de o priveliște vegetală moartă, redevine, totuși, în somn, un spațiu prielnic manifestării iubirii. Dialogul cu celălalt, devenit monolog prin lipsa răspunsului, capătă conotații onirice. Repetiția semiadverbului mai, plasată în numeroase interogații retorice, capătă un puternic efect stilistic, iar încercarea femininului de a reface cuplul, precum și de a tămădui răni, devine sisifică. Spațiul idilic este reconstruit dintr-o perspectivă nouă, aproape sumbră, în care elemente
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
în cotidian. Alteori, însă, dimpotrivă, reinstalând romantismul diafan pe care nu îl suprapune primăverii, nici toamnei, ci unui început cald de septembrie, autoarea încearcă o sacralizare a unui spațiu oarecum banal, printr-o alternare a elementelor cadrului natural cu cele onirice. Pendularea aceasta permanentă între construcție și deconstrucție, între facere și desfacere se realizează împrumutând elemente din universul copilăriei și al maturității sale, precum fructele, frunzele sau mirosul de prune urcând spre alcool, autoarea le transpune într-un cadru vrăjit, în
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
în pământ am simțit/ Cum hora miresei se învârtea.//"), atunci viața în sine nu există, ea fiind înșelătoare și ascunsă mereu sub un voal de nuntă, care și acesta este de fapt un voal de doliu. Cadrul acesta ireal, aproape oniric, îl regăsim și în Inima reginei (1971), unde "guvernează aceeași atmosferă gotică, cețoasă, cu tot felul de castele, cetăți, turnuri, scări, ziduri, un spațiu labirintic, în care urcușul și coborâșul, morții și viii se confundă ambiguu, în care Ieronim regele
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
m-audă,/ Când nimeni nu mai era viu? // Smerită am început să aștept/ Să trec înapoi în somn/ Cu mâinile adânc înfipte în carnea sa,/ Știind că numai acest vis de mort/ Mă mai poate salva." (Pradă visului meu). Atmosfera onirică, romantică este din nou reconsiderată, transformându-se într-un spațiu întunecat al groazei și al spaimei. Realitatea capătă dimensiuni lugubre, în care se instalează frica și singurătatea. "Exilată în țara din creierul meu/ Unde nu e nici iarnă, nici primăvară
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
neta despărțire de metaforă, la un moment dat. Poezia Anei Blandiana rămâne, orice am spune, prizoniera afectului, e o lirică a sentimentului descătușat, senzorială, până la un punct. Chiar și volumul Cu stea de pradă (1985), care se delimitează de letargicele, oniricele, metafizicele poeme anterioare (unde visarea și somnul erau tutelare), din perioada maturității (Octombrie, noiembrie, decembrie, 1972; Ochiul de greier, 1981), construiește versuri după tehnica imaginilor expresioniste. Prin urmare, iritarea, revolta, stări specifice acestui volum, se traduc tot prin antrenarea unor
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
văzut ca o expresie a capacității poetei de a cristaliza în simboluri spiritul epocii, fără însă a pierde în vedere dezideratul artei veritabile". 139Despre care autoarea conchide că: sunt greu de încadrat într-o formulă narativă. Criticii au propus formula oniricului, dar ar putea fi socotite în mod egal fantaste, la granița dintre real și imaginar, explorând realitatea sensibilă în legile ei fundamentale, numai jalonată circular de fantezia pură. Față de primul volum, întâlnim aici o înclinație sensibilă spre comentariul abstract, recursul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
se însoțește de o formă de risipire identitară a spațiului care urmărește, paradoxal, reconfigurarea unității originare. Rătăcitor într-o lume în metamorfoză, Fondane resimțea această spațializare ca afectivă, căci orice loc de identitate a unui subiect este un spațiu simbolic, oniric, angoasant sau securizant. Nu e vorba de spațiul fizicii și geografiei, dimensional și măsurabil, pe care Gilles Deleuze îl numește spațiu striat (Mille plateaux). Identitatea profundă nu este numai și necesarmente legată de un loc precis sau de o moștenire
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]