4,933 matches
-
minus nu mai conta), domnișoară de onoare a țarinei, să devină confesorul suveranilor. „Eu sunt un om blând“, zicea Belbo, „dar Încep să bănuiesc că poate uciderea Romanovilor a fost o operație de deratizare.“ Până la urmă, la un moment dat partizanii lui Philippe Îl acuzaseră pe Nilus că duce o viață lascivă, și Dumnezeu știe dacă nu aveau și ei dreptate. Nilus trebuise să plece de la curte, dar În acest timp cineva Îi venise În ajutor, făcând să-i parvină textul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
acest Remo, care făcea parte din Brigăzile Negre, să se arate În public În felul ăsta, chiar În perioadele În care târgul*** nu era ocupat de fasciști. Și mi se spusese că, după cum se șoptea, el era un infiltrat al partizanilor. Cum era, cum nu era, Într-o seară mi ți-l văd În aceeași Balilla neagră, cu aceiași dinți negri, sărutând aceeași fată blondă, dar cu o basma roșie la gât și cu o cămașă kaki. Trecuse la Brigăzile Garibaldine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
nume conspirativ, X9, ca personajul lui Alex Raymond, despre care citise În Aventurierul. Bravo, X9, Îi ziceau... Iar eu Îl uram și mai tare, pentru că poseda fata cu aprobarea poporului. Dar unii ziceau că era, dimpotrivă, un infiltrat fascist printre partizani, și cred că erau cei care doreau fata, Însă așa era, X9 era suspect... „Și?“ „Scuză-mă, Casaubon, ce te interesează pe tine Întâmplările mele?“ „Pentru că dumneavoastră povestiți, iar povestirile sunt făcute din imaginarul colectiv.“ „Good point. Deci, Într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
la scris - ca să reînceapă cu Abulafia, dar fără să Îndrăznească să recupereze rândurile astea și să le supună umilinței electronice. Citindu-le, ți se pare că urmărești o Întâmplare bine cunoscută, cele petrecute la *** Între 1943 și 1945, unchiul Carlo, partizanii, oratoriul, Cecilia, trompeta. Cunosc prologul, erau temele obsesive ale unui Belbo Înduioșat, ale unui bețiv dezamăgit care suferea. Literatura memoriei, o știa și el, era ultimul refugiu al oamenilor de nimic. Dar eu sunt un critic literar, Încă o dată sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
am Întors de la Paris. Nu atât Îl recitesc, cât Îl retrăiesc. Să fi fost către sfârșitul lui aprilie 1945. Armatele germane erau acum În derută, fasciștii Începuseră să se Împrăștie, În orice caz, târgul *** era de-acum, definitiv, sub controlul partizanilor. După ultima luptă, aceea pe care Jacopo ne-o povestise chiar În casa asta (acum aproape doi ani), diferite brigăzi de partizani Își dăduseră Întâlnire la ***, pentru a ține apoi drumul drept spre oraș. Ei așteptau un semnal de la Radio
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
acum În derută, fasciștii Începuseră să se Împrăștie, În orice caz, târgul *** era de-acum, definitiv, sub controlul partizanilor. După ultima luptă, aceea pe care Jacopo ne-o povestise chiar În casa asta (acum aproape doi ani), diferite brigăzi de partizani Își dăduseră Întâlnire la ***, pentru a ține apoi drumul drept spre oraș. Ei așteptau un semnal de la Radio Londra, aveau să pornească atunci când și Milano ar fi fost gata pentru insurecție. Sosiseră și cei din formațiunile Garibaldi, comandați de Ras
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
de motorizate, cântece de victorie, lumea alergase În piața mare, de pe șoseaua națională soseau primele contingente, cu pumnii ridicați, cu drapele, o agitare de arme pe ferestruicile mașinilor sau de pe camioane. De-a lungul drumului, lumea Îi acoperise deja pe partizani cu flori. Deodată cineva a strigat „Ras, Ras“, și Ras era acolo, ghemuit pe aripa din față a unui camion Dodge, cu barba zburlită și cu smocuri de păr asudate ieșindu-i din cămașa descheiată la piept, și saluta mulțimea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
din cămașa descheiată la piept, și saluta mulțimea râzând. Alături de Ras, coborâse din Dodge și Rampini, un băiat miop care cânta În fanfară, ceva mai vârstnic decât ceilalți și care dispăruse de trei luni și se spunea că ajunsese la partizani. Și Într-adevăr, iată-l acolo, cu eșarfa roșie la gât, cu jacheta kaki, cu o pereche de pantaloni albaștri. Era uniforma fanfarei lui don Tico, dar el avea acum un centiron cu cataramă și un pistol. Prin ochelarii lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
colegi de la oratoriu, acum privea fetele care se grămădeau În jurul lui, de parcă ar fi fost Flash Gordon. Jacopo se Întreba dacă Cecilia era și ea Întâmplător pe-acolo, printre lume. În răstimp de jumătate de oră, piața era pestriță de partizani, iar mulțimea Îl striga cu voce tare pe Terzi și cerea un discurs. De la un balcon al palatului comunal apăruse Terzi, sprijinit În cârja lui, palid, și cu mâna Încercase să liniștească mulțimea. Jacopo aștepta discursul, pentru că toată copilăria lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
citat semnificativ. Când se făcuse liniște, Terzi vorbise cu o voce răgușită, care abia se auzea. Zisese: „Cetățeni, prieteni. După atâtea sacrificii grele... iată-ne aici. Glorie celor căzuți pentru libertate“. Atât. Și dispăruse Înăuntru. În vremea asta mulțimea urla, partizanii Înălțau pistoalele-mitralieră, puștile Sten, flintele, vechile puști nouăzeci și unu și trăgeau salve de sărbătoare, cartușele goale căzând peste tot, și copiii vârându-se printre picioarele ostașilor și ale civililor, pentru că o colecție ca aia n-aveau să mai vadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
ca războiul să se termine peste o lună. Totuși, fuseseră și morți. Printr-o Întâmplare cumplită, cei doi morți erau din San Davide, un sat mai sus de ***, iar familiile lor cereau să fie Înmormântați În micul cimitir local. Comandamentul partizanilor hotărâse că trebuiau să fie niște funeralii solemne, cu companiile aliniate În formație, cu carele funebre Împodobite, cu fanfara muzicală a primăriei, cu părintele paroh al catedralei. Și cu fanfara de la oratoriu. Don Tico acceptase imediat. Înainte de toate, spunea el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
un an făcea exerciții studiind două marșuri funebre, pe care trebuia să le și execute până la urmă. Și În sfârșit, ziceau gurile rele din sat, pentru a uita Giovinezza. Întâmplarea cu Giovinezza a fost asta. Cu câteva luni Înainte, când partizanii Încă nu sosiseră, fanfara lui don Tico ieșise pentru nu știu care hram și fuseseră opriți de Brigăzile Negre. „Cântați Giovinezza, părinte“, Îi comandase căpitanul, bătând cu degetele În țeava pistolului-mitralieră. Ce să-i faci, cum obișnuia el să zică după aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
cânte decât do-mi-sol-do, iar pentru oamenii aceia aspriți În lupte părea să fie de-ajuns. Do-ul final fusese intonat după ce respirase o dată, așa Încât să-l poată ține lung, pentru a-i da timp - scria Belbo - să ajungă până la soare. Partizanii stăteau rigizi În poziție de drepți. Vii nemișcați ca niște morți. Se mișcau doar cioclii, se auzea zgomotul sicrielor coborâte În groapă și derularea frânghiilor frecându-se de lemn În timp ce erau trase afară. Dar era o mișcare slabă, precum zvâcnirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
pentru că n-ar mai fi avut suflu. Întrerupsese contactul, apoi țipase o singură notă, Înaltă și de intensitate descrescătoare, blând, ca să obișnuiască lumea cu melancolia care-o pândea. Comandantul spusese: „Bravo, tinere. Poți pleca. Frumoasă trompetă“. Parohul Își luase tălpășița, partizanii se Îndreptaseră către o poartă din spate unde Îi așteptau vehiculele lor, groparii plecaseră după ce astupaseră gropile. Jacopo ieșise ultimul. Nu-i venise să părăsească locul acela fericit. Pe platou furgoneta oratoriului nu mai era. Jacopo se Întrebase cum se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
putea, don Tico nu l-ar fi părăsit niciodată În felul ăsta. După trecerea timpului, răspunsul cel mai probabil este că fusese vreun echivoc, cineva i-o fi spus lui don Tico că băiatul va fi adus până În vale de partizani. Dar Jacopo În momentul acela crezuse - și nu fără motiv - că Între „drepți“ și „pe loc repaus“ trecuseră prea multe veacuri, băieții Îl așteptaseră până pleșuviseră, și muriseră, iar pulberea lor se Împrăștiase și formase ceața aceea ușoară care acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
aurorale momente capătă frisonul scriiturii adevărate. Mai Întâi, lui Belbo i se refuză trompeta pe care și-ar dori-o intens, apoi este obligat de Don Tico să cânte la alt instrument. Totuși, Într-o ocazie solemnă, la Înmormântarea unor partizani, În lipsa titularului, i se Îngăduie să o facă pe trompetistul. }n acel cimitir sobru, pătruns de un fior mistic spontan, Belbo prelungește Îndelung nota finală Într-un fel de expirație expiatorie. Ar vrea să rămână agățat pentru totdeauna de acea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
În bombardament, dar eu sînt la școală și așa scap și fug la Mosul unde mai trăiește niște neamuri. Acolo aud povestea asta și așa tare mă Întristez. Apoi Îl cunosc pe Slobodan, care a venit la noi acasă cu partizanii din munți, să ceară mîncare și pături. Partizanii intră În casă cu armele și noi credem că gata cu viața noastră, dar ei nu omoară la noi, ne ia doar toată mîncarea și Slobodan se uită la mine și zice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
așa scap și fug la Mosul unde mai trăiește niște neamuri. Acolo aud povestea asta și așa tare mă Întristez. Apoi Îl cunosc pe Slobodan, care a venit la noi acasă cu partizanii din munți, să ceară mîncare și pături. Partizanii intră În casă cu armele și noi credem că gata cu viața noastră, dar ei nu omoară la noi, ne ia doar toată mîncarea și Slobodan se uită la mine și zice: "După ce se termină războiul, viu să te iau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
parte din conflictele actuale din Balcania, era considerată de unii locuitori din Wintry City drept adevăratul Început al războiului. Chestiunile legate de pămînt, naționalitate, rasă, sînge, drepturi ancestrale și dispute religioase explorate În scrierile sale Își găseau răsunet În rîndul partizanilor din ambele tabere. Telescu separase legendele și miturile de utilizarea lor propagandistică și mulți credeau că aceasta ar fi fost rațiunea pentru care a fost ucis. Pradă superstițiilor nepriponite, fanaticii l-au ucis. — În chinurile facerii, doamna Telescu vedea cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
cronologic, note, comentarii și bibliografie de Rodica Zafiu, Editura Humanitas, Colecția „Tezaur”, București, 1996, p. 22-23. Critica interbelică, în special prin reprezentanții ei postsimboliști (Tudor Vianu, Perpessicius ș.a., ei înșiși formați în asemenea medii), îi va califica drept „fantaziști” pe partizanii acestei arte antirealiste, evazioniste, marcate de voința insularizării ostentative. În plan psihosocial, tipologiile curente ale acestei identități destabilizate, scindate sînt: bovaricul, ratatul, arivistul snob, scăpătatul, boemul, ereticul, excentricul, dezabuzatul, alienatul, revoltatul... Există și afinități aparent paradoxale. Apropierea estetizanților Tudor Arghezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
general. Drept urmare, împăratul l-a ținut prizonier pe papă la Bizanț vreme de opt ani și, în cele din urmă, l-a obligat să convoace un conciliu la care au luat cuvântul, în cea mai mare parte a lor, episcopi partizani ai împăratului. Conciliul, firește, a exprimat o opinie favorabilă tezei lui Iustinian, și papa Virgilio, istovit de prizonierat, a subscris și el. Cei mai înverșunați adversari ai operei imperiale au fost episcopii din regiunea Padului, cu precădere cei din Aquileia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
domnule, la munte? urlă profesorul. E ho trovato l’invasor. Zero nu-i răspunse. Ce putea să-i spună? Ar fi vrut ca această aulă degradantă și dezolantă, ce nu mai fusese restaurată din vremea Piacentinilor, să fi fost codrii partizanilor. Oamenii de felul profesorului Îi numeau pe aceștia bandiți. O partigiano portami via. — Aceasta e cea mai mare Universitate din Italia, spuse profesorul Ferrante, sacadat. Știi cine a predat la Sapienza? Mă Îndoiesc, voi tinerii sunteți niște ignoranți. Au trecut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
neguțător obscen, responsabil pentru viața lui. Privi cartela - neînsemnată și derizorie bucată de plastic, care În mâinile profesorului era mărturia incontestabilă a nulității sale. — Da, răspunse. Sunt fiul lui. Profesorul Ferrante Începu să bată cu degetele În masă. Deci acest partizan de cartier era fiul lui Fioravanti. Probabil nu se aflau În relații prea cordiale, din moment ce Elio nu menționase vreodată existența acestui Aris, student În anul trei la Drept, la aceeași Universitate la care, Înainte de a se dedica Întru totul afacerilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
ca pe un mizerabil, cu toate că avea telefonul deschis În timpul unui examen. Ce trist, cu acești nostalgici tineri comuniști. Fosilizați În simboluri defuncte. În această lume măturată de globalizare. Și iar se aude Bella Ciao. Acești tineri impertinenți care se cred partizani pentru a putea combate naziștii și invadatorii. Îl cuprinse o bucurie răutăcioasă la gândul că Elio Fioravanti - Ascensorul, cum era numit În facultate de colegii invidioși - fusese blestemat cu un astfel de fiu cu părul mov și cu inel În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
a spus să mă pun în genunchi și să-mi așez frumușel mâna dreaptă pe scândură, iar când mi-am pus-o, atunci brusc mi-am dat seama de ce-o să urmeze, fiindcă văzusem așa ceva odată, într-un film cu partizani, și aș fi vrut să-mi retrag mâna, dar deja era prea târziu, pentru că Remus și-a scos din nou șișul, deschizându-l și împlântându-l în bucata de lemn, dintr-o singură mișcare, între degetele mele inelar și mijlociu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]