3,622 matches
-
televiziune ce ating statutul de filme-cult. Versantul european, de care țin și benzile desenate din Pif, nu este mai puțin viguros, posedând, ca o marcă specială, gustul iconoclast pentru deconstrucția stereotipurilor etice și rasiale. O investigație în cultura populară românească postbelică, atâta cât se articulează ea prin intermediul unei politici de traduceri atentă la umanismul socialist, probează voga lui Karl May și a literaturii sale. Retipărită în tiraje impresionante (introdusă în canonul „Bibliotecii pentru toți”), opera lui May este ecoul întârziat în
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
sa ființă, pe durata a jumătate de veac. Lui Hergé, iar nu lui Tintin, îi va fi dat să înfrunte demonii Belgiei ocupate de germani, lui Hergé, iar nu lui Tintin, îi va fi dat să se confrunte cu izolarea postbelică născută din trecutul de colaboraționism, lui Hergé, iar nu lui Tintin, îi va fi dat să se lupte cu epocile în care totul pare să își fi pierdut sensul. El, Tintin, traversează deceniile în costumația retro a interbelicului, curățat de
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
iar Atlantida se află în vecinătatea capcanelor teribile pe care le face să se nască călătoria în timp. În egală măsură însă, raportarea lui Jacobs la acest ilustru canon al imaginației clasice este marcată de am prenta pe care sensibilitatea postbelică o lasă asupra textului și organizării sale. Să ni-i imaginăm, printr-un joc al fanteziei critice, pe Verne, Wells și Doyle continuând să trăiască fantasmele secolului XX de după 1945, să ne imaginăm ficțiunile lor dialogând cu un timp ce
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
pentru oameni mari a neliniștii ce este ecoul fricilor umanității însăși. Ca și Tintin, Blake et Mortimer este cutia de rezonanță în care se pot identifica frânturile de imagini și de cuvinte ale secolului XX. Debutând în 1946, atunci când optimismul postbelic lasă, treptat, locul presimțirii conflictelor ce vor veni, banda desenată a lui Jacobs investighează un teritoriu ficțional dominat de un „război rece” ce își exportă, în text, propria sa mitologie. Niciodată inocentă ideologic, niciodată ruptă de contextul care o generează
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
ciclului cinematografic al lui Bond. Diferă însă prin tonalitatea mult mai severă și înclinația către problematizare etică, străină aventurilor agentului 007. De pe un alt versant, Jacobs se întâlnește, în visele și în speranțele sale, cu cei ce populează canonul science-fiction postbelic, de la Bradbury la Asimov. Îi unește preocuparea de a interoga un prezent incert din unghiul unor lumi posibile și din pragul unui viitor care ar putea fi. Războiul rece aduce în saga lui Jacobs și sfârșitul inocenței - în viziunile din
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
Wells. Perspectiva se schimbă, iar Luc Orient este chemat să devină, alături de colegii săi, forța ce restabilește libertatea și demnitatea pe planeta Terango. Contextul politic poate fi din nou util în decodarea fanteziei spațiale din Luc Orient.Într-o epocă postbelică marcată de memoria tiraniei tehnologizate a nazismului, regatul lui Sectan propune o imagistică și un discurs ce trimit la modelul terestru. Sub domnia sa, Terango este o colonie penitenciară ce și-a pierdut speranța. Controlul este absolut, iar ordinea totalitară pare
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
martor și actor într-o dramă în care aparențele sunt înșelătoare, iar iubirea este primul pas către moarte. Trepidantă și marcată de un gust pentru decupajul cinematografic, narațiunea lui Pratt cuprinde toate ingredien tele din care se naște, în epoca postbelică, mitul Americii Latine și Caraibiene ca spațiu al revoluției. Drumul lui Corto se petrece în vecinătatea ciudatei insule a vrăjii și tiraniei pe care o evocă Graham Greene, în The Comedians. În siluetele celor care populează ostroavele uitate ale Antilelor
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
jafurilor și crimei sfârșește prin a fi un basm robotic și trepidant animat de prezența ubicuă a răului. Odată cu profesorul Sanders, Pratt și Ongaro inventează un savant malefic înzestrat cu voința infernală de a domina lumea. În peisajul prozei grafice postbelice, el aparține familiei tipologice de care țin și demiurgii rătăciți ai lui Edgar P. Jacobs din ciclul Blake et Mortimer. Distanța față de Jacobs este dată de luxurianța barocă a fanteziilor ce se ivesc din intelectul demonic al profesorului. Sanders este
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
păstrează misterul. Mărturisirea fostului tambur lasă întredeschisă o altă poartă ce comunică cu domeniile vaste și impenetrabile ale imaginației. * L’homme de papier este ocazia dată lui Milo Manara de a se reîntoarce către un teritoriu familiar prozei grafice europene postbelice. Această recitire iconoclastă a westernului, vizibilă ca strategie și în seria-cult a lui Lucky Luke, este unul dintre punctele în care se reîntâlnesc HP și Manara. Omul de hârtie descinde din același trunchi ludic și enigmatic pe care îl ilustrează
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
poate, cel din urmă suspin al Agarthei. Aventuri și penumbră (Omul din Noua Anglie, Legionarul) O aventură americană Prin Omul din Noua Anglie, Dino Battaglia își reconfirmă apartenența la familia de artiști ai prozei grafice ce acordă genului, în Italia postbelică, noblețea visătoare a imaginii și cuvântului. Alături de Hugo Pratt sau de Alberto Ongaro, Battaglia este marcat de această amprentă a tradiției și intertextualității. Banda desenată se naște din întâlnirea cu reperele literaturii, forțând, simultan, limitele realismului pictural. Omul din Noua
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
megaloman, trece în neființă numai după câțiva ani, înghițită de pământul enigmatic și tenace al continentului. Proza grafică a lui Micheluzzi este convocarea acestor spectre neliniștite și evocarea unei lumi care a fost. You only live twice (Bob Morane) Imaginarul postbelic occidental este marcat de fascinația aventurii. În paraliteratură, în cinematografie, în serialul de televiziune, suspansul și tenebrele atrag, irezistibil, un public cu experiența istorică a tensiunii războiului rece. Agentul secret și echipa din jurul său sunt reperele ce dau consistență și
Camera obscură : vis, imaginaţie și bandă desenată by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Imaginative/595_a_1437]
-
Serviciul de ecarisaj literar“ - etalează fragmente literare „compromițătoare”, fapt ce va fi atras, desigur, antipatia lui O. Densusianu. A fost oare „simbolistul” Ion Minulescu cel în care integraliștii anilor ’20 recunoșteau un precursor analog lui Apollinaire, un prefuturist? Unii exegeți postbelici înclină să afirme că da. Argumente în acest sens găsim, de pildă, în sinteza despre modernismul românesc a lui Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. II, Ed. Eminescu, București, p. 86). Reținem, din concluziile analizei liricii minulesciene (preluate, în mare măsură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
printre cei dintîi pionieri ai dicteului automat”. Autorul va fi privit - în egală măsură - ca precursor al bizantinismului și al „poeziei de sanatoriu” a lui Camil Baltazar... Critica, atît cea interbelică (G. Călinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius ș.a.), cît și cea postbelică (Ion Pop, Dumitru Micu, C. Gheorghiță, Gh. Lăzărescu ș.a.), a insistat mult asupra „predadaismului” său antebelic. Polemica la adresa „literaturizării” nu atinge însă niciodată destructurarea sintactică și semantică din primele poeme ale lui Tzara. Afinitățile imediat recognoscibile sînt mai curînd clovneriile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al lui Vasile Pop, emigrant în Statele Unite, și despre mentalitatea pragmatic-burgheză aferentă (în Adevărul, an XXXIII, nr. 11089, 27 mai 1920) începe printr-o replică polemică la adresa clamatei „nevoi de roman”, intens dezbătută în presa noastră literară din epoca imediat postbelică: „Pentru a sfîrși cu acest deziderat factice al criticei române, trebuie să rostim sentințe hiperbolice la fiecare volum ce apare într-un suficient număr de pagini și cu textul neîntrerupt decît de numerotarea capitolelor aceleiași anecdote”. Romanul e respins nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și din experimentele de limbaj futuriste, nici vorbă de parole in libertá sau de tehnolatrie agresivă, iconoclastă. Admirația poetului român pentru Marinetti era desigur notorie - ajunsese să fie ironizată și în epigrame - însă entuziasmul rămîne unul superficial. Nu puțini exegeți postbelici ai modernismului și ai avangardismului poetic autohton au insistat pe această idee. În Modernismul românesc I, ed. cit, p. 82), D. Micu apreciază că: „Avînd, prin figurație (nave, trenuri) atingere și cu «poezia spațiului», lirica minulesciană de dinainte de primul război
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
În jurul cîtorva fapte diverse“), B. Fundoianu („Ferestre spre Occident“, despre problema traducerilor din literatura română). După cum se vede - oameni politici de stînga și gazetari independenți de aceeași orientare, critici ai politicii liberale din timpul Primului Război Mondial, combatanți la revistele socializante imediat postbelice (Chemarea, Depeșa etc.), scriitori moderniști, foști membri ai cercului patronat de Bogdan-Pitești... Linia revistei va fi una democratică, apărătoare a cauzei „celor mulți și săraci”, adversară militant-socialistă (dar nu neapărat dogmatic) a „plutocrației” liberale, a „camarilei” regale și a „politicianismului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
serii din Chemarea (1915), revista își datorează apariția sprijinului financiar al acestuia. Întors, după un lung periplu dadaisto-constructivist prin țările Europei Centrale (Elveția, Franța, Germania), conferențiar - pentru o vreme - la o catedră de „artă nouă” din Bavaria, în timpul guvernului revoluționar postbelic, Iancu a adus cu sine entuziasm pragmatic, experiență, talent organizatoric și un bogat bagaj de relații artistice internaționale. Ruptura față de dadaismul lui Tzara (urmată de participarea la întîiul Congres al Constructiviștilor europeni, desfășurat în 1922 la Düsseldorf) se datorează, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
avangardă culturală privesc exclusiv această fază. Este un interval în care latura politico-socială și civică a revistei se estompează, iar cea artistică deține monopolul. „Faza constructivist-militantă” a Contimporanului corespunde — în fapt — perioadei de maxim avînt constructiv și modernizator din România postbelică, iar începutul ei este direct legat de întoarcerea în țară a artiștilor plastici Hans Mattis-Teutsch, Milița Petrașcu și M.H. Maxy. Abia începînd din acest moment se poate vorbi de existența unui grup constructivist românesc. Practic — toți reprezentanții avangardei autohtone se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
vorbind, ea cultivă un modernism tolerant, nedogmatic și ecumenic, în cadrul căruia neobucolicii și neobizantiniștii stau alături de (post)simboliști, elegiacii visători - de activiști, iar hermetizanții, orficii și abstracționiștii - de expresioniști, futuriști și surrealiști. Termenul de „avangardism moderat” - vehiculat de critica noastră postbelică - rămîne valabil. Colaborează, de asemenea, cu versuri, traduceri și articole de opinie, critici precum Vladimir Streinu, Perpessicius și chiar Pompiliu Constantinescu... Printre colaboratorii revistei îi întîlnim, nu o dată, pe Camil Petrescu și Ion Marin Sadoveanu (e adevărat, nu în perioada
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Distrugerea dualităței între viață și artă, arta devine viață; 4) Distrugerea dualismului între artist și om. Creatorul nou, revenind la esența mijloacelor sale artistice, cere loc în viață, vrea să devină meșteșugarul unei noi civilizații”. Principalul beneficiar al revoluției artistice postbelice este - după Iancu - arhitectul, căci „el rămăsese în lume fără tradiție, fără școală, fără meșteșugari, fără credință”. Problema simplificării formelor și a distrugerii „ideiei eclectice de stiluri”, impunerea unui stil nou, clar, geometric, organic și funcțional, abolirea individualismului în favoarea unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de personalitate”, cum le vedea G. Călinescu în Istoria... O posibilă explicație a ignorării lor ulterioare ar fi exilarea la Paris a autorului, în 1959, în urma unui proces politic intentat vechii sale prietene Milița Petrașcu. Oricum, Enciclopedia exilului literar românesc postbelic a lui Florin Manolescu îl ignoră, iar un critic chițibușar precum Al. George consideră, într-o notă din volumul III al Agendelor... lovinesciene că autorul ar fi emigrat la Paris în anii ’30 devenind scriitor de expresie franceză! (v. E.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
relatări; lumea intelectuală le discută; revistele literare la rîndul lor se simt îndemnate să-și informeze cititorii despre aceste probleme” (Crohmălniceanu, op. cit., pp. 24-25). Foarte eterogen, grupul reunește intelectuali și artiști dornici de racordare la „spiritul modern” al momentului imediat postbelic. Unii au însă la activ stagii studențești la Berlin și Viena în perioada războiului (cînd iau contact direct cu grupările artistice expresioniste). Mulți se vor regăsi pe terenul grupărilor „specifiste” (Gîndirea, Viața românească). În fapt, inovația expresionistă a fost asimilată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
deplasarea rămîne în același plan”. Critica este înțeleasă ca „mimetism liric al ideilor”, bazat pe o relație de identificare empatică și iubitoare cu miezul viu al operei poetice, se întîlnește virtualmente - schimbînd ce e de schimbat - cu atitudinea unui critic postbelic precum Lucian Raicu: „mimetismul liric - dacă rămîne o mimică a ideilor, și nu o variație pe aceeași temă cu a poemului - poate fi unul din drumurile criticei. El se bazează pe faptul că dacă actul poetic este în esență un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Mirodan în articolul din Dicționarul neconvențional al scriitorilor evrei din România - a criticului eseist, subiectiv și speculativ. Refuzul atitudinii magisteriale se asociază deschiderii comprehensive, neexclusiviste către noile experiențe poetice. Multe dintre observațiile criticului de poezie au fost confirmate de exegeza postbelică. Lucian Boz merită, cel puțin sub acest aspect, recitit. Capitolul XIV. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Evoluția receptării lui Urmuz - pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
le face, în articolele sale, între Urmuz și Tabletele din Țara de Kuty ale lui Arghezi, între Urmuz și Bacovia (în Cartea cu poeți), între Urmuz și Max. Blecher. Ele vor fi preluate mai tîrziu - involuntar sau nu - de către exegeza postbelică. Aproape toată critica interbelică „de autoritate” care s-a pronunțat despre textele lui Urmuz după apariția lor în volum (1930) a insistat asupra meritelor de „precursor” ale autorului. Singura excepție o constituie Perpessicius, în „Schițe fantastice”, Cuvîntul, VII, nr. 2151
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]