1,494 matches
-
capul locului este faptul că de la Aristotel încoace, idealul în cauză constituie dominanta filosofiei, "chestiunea" care a instituit reconstrucții filosofice semnificative: "sisteme", "concepții", "probleme și soluții", "teorii" etc. De asemenea, mai putem spune că, încă înainte de Aristotel, unul dintre gânditorii socotiți exemplari în privința practicării filosofiei chiar în planul interesului pentru înțelegerea de sine în sensul lămuririi asupra puterii cunoașterii de a dezvălui ceea-ce-este în lume -, anume Socrate, deschidea un spațiu de înaintare a filosofării (filosofarea fiind un reflex al minții aruncate
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Discursul, ca moment al logos-ului formal, apare, chiar dintr-o perspectivă istoric-naturală a cunoașterii, drept primul moment al istoriei dictaturii judicativului și ca primă formă a acesteia; formă ce cuprinde deja, cel puțin ca posibilitate, cele două discipline filosofice socotite mai devreme drept instituții ale dictaturii judicativului, anume analitica și dialectica (ultima, în acest început, "topica"). Istoric, știința logicii s-a constituit (mai bine ar fi: a fost instituită) în secolele V-IV î.H., datorită interesului filosofilor de a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ar putea sta în această relație (de identitate) fără a-și pierde propria "ființă" sau ființarea de sine. Desigur, toate aceste observații sunt lipsite de sens dacă sunt luate fără legătura lor firească și, din perspectiva actuală, necesară, cu adevărul, socotit, judicativ, drept valoare fundamentală pentru cunoaștere și chiar pentru modul uman de a fi. Într-un fel, este necesar acest fapt și pentru că enunțul S este P are, pe lângă aspectul formal, și aspectul alethic (cel de "conținut", "obiectual", despre care
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ilustrate în partea următoare, de aplicații, a lucrării; 4) corespondența între două naturi diferite (de exemplu, între forma logică și "realitate"; sau între "limbajul obiect" și "metalimbaj") constituie, în ultimă instanță, esența adevărului; 5) diferența dintre ceea-ce-este și ceea-ce-nu-este trebuie socotită fundamentală, dar numai în măsura în care termenul al doilea (ceea-ce-nu-este) este gândit ca fiind dependent de cel dintâi; și nu doar în privință logică, ci și ontologică. (Altfel spus, nimicul nu poate avea semnificație în sine, ci numai ca "negație" a ceea ce
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fost croite, anume separarea raționamentului corect (formal) de cel sofistic. Actul unei reevaluări, cum este cel care se proiectează aici, nu se reduce la dezlegarea unui fapt de o primă semnificație, pentru ca apoi să-i fie atașată o altă semnificație, socotită mai potrivită din anumite motive (desigur, formale, adică dependente de fel de fel de reguli postulate). Este cumva necesar să fie regândit statutul analiticii și al dialecticii prin raportare la un temei mai profund al lor decât cel scos la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
se află și a împinge tema care îl vizează spre un orizont obscur, impropriu și convențional. Uneori, însăși logica-organon, formală în esența sa, deschide un astfel de orizont. De ce? Întâi, fiindcă însăși forma logică a judecății cuprinde relația de corespondență socotită aici, ceea ce înseamnă că ea îi poate oferi acesteia un orizont de semnificație (fără a fi încă vorba despre unul obscur, impropriu și convențional). Apoi, pentru că încadrarea excesiv formală a judecății, posibilă și realizată ca atare în istoria logicii, face
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
reprezintă "faptul", "obiectul", "realul", în vreme ce ființa (cu toate ipostazele sale aristotelice sau înțelesurile sale "categoriale") este nimicul însuși. De aici putem înțelege că ființa nu reprezintă doar ceea-ce-este, că ea are în sine negativul, de vreme ce a fost gândită, în comparație cu ființarea socotită vrednică întruchipare a realului (a ceea ce este), ca nimic. Recuperarea nimicului din ființă este o sarcină a gândirii. Dar prin îndeplinirea ei, gândirea trebuie să iasă din orizontul dictaturii judicativului, de sub dominația regulilor strict formale ale acestuia; așa încât, însăși ordinea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
o formă logică instituită prin multiplicarea structurii originare judicative S P, dovada cea mai clară în acest sens constituind-o însăși silogistica aristotelică, după regulile căreia "silogismul" este o structură logică alcătuită din trei judecăți de forma S P; noțiunea, socotită și ea formă logică, apare condiționat dinspre judecată, evident fiind în acest sens demersul lui Aristotel din Topica (așa cum se va arăta mai departe) și, într-o oarecare măsură, cel din Categorii. b) principiile judicative sunt: 1) judecata este forma
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al "logicii" (logos-ului formal), fiind elementele apodictice ale acesteia; evidența lor, așadar, este necondiționată. Tocmai corectitudinea gândirii și originaritatea intuiției intelectuale reprezintă, având sensurile menționate, temeiurile ultime ale logos-ului formal în ipostaza logicii aristotelice, a logicii-organon. Acestea două, socotite evidențe, sunt tematizate de însuși întemeietorul logicii și distribuite în mai multe locuri ale Organon-ului; bineînțeles, tematizarea lor are sensul unei confirmări a "intenției" în privința apodicticității lor operaționale. Dată fiind semnificația corectitudinii gândirii și a originarității intuiției intelectuale pentru
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
el). Ce rol are intelectul intuitiv și cum se raportează la el inducția? Lăsând la o parte opiniile de mai târziu asupra inducției aristotelice (considerată, de Fr. Bacon, numai ca silogism inductiv, așadar ca inducție completă; pe baza acestui model, socotită astfel și de alții), putem constata că în Analitica secundă, există un întreg scenariu al inducției, care are rolul de a stabili reguli primare ale constituirii cunoștinței; bineînțeles, a cunoștinței veritabile. Sunt patru instanțe care alcătuiesc scenariul, fiecare având o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
intențiilor sale. De aceea, interpretările silogisticii cu mijloacele logicii simbolice, odată constituită aceasta, prin contribuțiile mai multor logicieni, G. Boule, A. de Morgan, G. Frege, G. Peano, B. Russell, L. Wittgenstein, J. Lukasiewicz ș. a., trebuie privite în contextul lor și socotite mai degrabă operări și aplicații ale logicii simbolice asupra unui sistem de logică constituit, care devine, se-nțelege, obiectul său (poate cu excepția interpretărilor celui din urmă). De aici și unele "excese" simbolice în astfel de interpretări, semnalate de mai mulți
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al actului de a judeca silogistic. Prima operație despre care vorbește Aristotel este, de fapt, stabilirea concluziei, adică relația dintre doi "termeni", fiecare având o poziție "logică" (S sau P). Pentru legătura lor trebuie găsit un temei, de la bun început socotit a fi un al treilea termen. Faptul că întâi avem "concluzia" este limpede, din felul în care Aristotel ordonează spațiul logic: mediul, singurul termen, dintre cei trei, care încă nu este dat, nici nu este găsit, nu se poate afla
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
referirile sale la astfel de metode sunt cu totul limitate. Această limitare vine, cred, și din faptul că metodele în cauză se adresează judecății, iar tema de bază a demersului său din Topica este noțiunea, adică aceasta, ca formă logică, socotită în măsura în care constituie (în sensul actului de constituire judicativă) premisa dialectică, aceasta, la rându-i, oferind condiția de constituire a argumentării (dialectice). Este dincolo de îndoială preeminența aspectului formal al elementelor "logice" puse în discuție de autor și, de asemenea, accentul pus
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
empirice. La o primă vedere este clară apropierea dintre logica transcendentală, la al cărei proiect lucrează filosoful german în Critica rațiunii pure, și logica generală, alcătuite fiind amândouă din analitică și dialectică. Pornind de aici, separația dintre aceste două "logici" socotite și corpusuri normative care vizează orice constituire "logică" se face, în primă instanță, după criterii strict funcționale, iar nu după criterii "obiectuale", referitoare la obiect anume, pe care cele două, diferit una de alta, l-ar avea de preluat și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
își anunță prezența și anumite sensuri non-judicative, semnalate mai sus. Pe de altă parte, materialul, substanța, "obiectul" prelucrat pe întreaga schemă a "criticii rațiunii pure", substratul reflecțiilor filosofului, în orizontul analiticii (transcendentale) și al dialecticii (transcendentale), este reprezentat de judecată, socotită și de Kant drept purtătoare de adevăr (de fapt, singura formă logică purtătoare de adevăr: asemenea perspectivei logicii clasice de tip aristotelic, sau logicii generale, cum spune Kant însuși): "adevărul precum și eroarea, prin urmare și aparența, ca inducere în eroare
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
care o apropie de cel al constituirii de tip judicativ. Pentru a înțelege mai bine această legătură, ar trebui refăcut întregul demers heideggerian privind "deținerea prealabilă", "privirea prealabilă", "conceperea prealabilă" și modalitățile prin care acestea asigură fundamentarea existențială a enunțului, socotit el însuși un efect ontologic al "explicitării de ordinul înțelegerii".166 Dar despre această constituire va fi vorba mai cu seamă în partea a doua. În toate acestea observăm precomprehensiuni active în proiectul analiticii existențiale, dar și sensuri bine constituite
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
susținută de faptul preeminenței ontologice a constituirii (de sine) a Dasein-ului față de orice altă constituire ființială. După cum îl prezintă Heidegger, enunțul nu este desprins total de determinarea sa judicativă. Cele două determinări logice (judicative), formal și alethic, deși resemnificate fenomenologic, socotite, altfel spus, existențiali, nu-i lipsesc enunțului; astfel încât, condiționarea sa (a enunțului) în structura factică din care face parte ar putea să fie doar aparentă. E drept, formalul nu mai constă acum decât în abstracție: ființarea-simplu-prezentă, corelatul "obiectual" al enunțului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
condiționată de intrarea acestora în forma judecății și a acreditărilor judicative "formale", reglate și constituite de analitică și dialectică. Dar în toate aceste cazuri este vorba despre adevărul limitat la corespondența dintre judecată și fapt, dintre conținutul judecății și faptele socotite "reale" la care ea se referă. Corespondența este natura însăși a adevărului în limitele judicativului constitutiv, pentru că există permanent pretenția acestuia de a nu se consuma în gol, de a crea o ordine a discursului care să aibă întotdeauna un
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ideea de coerență; dimpotrivă, aceasta din urmă își primește sensul de la cea dintâi, devenindu-i "caz particular". De fapt, după cercetările lui Alfred Tarski de filosofia matematicii și de logica și filosofia limbajului, potrivit cărora corespondența cu semnificație alethică trebuie socotită ca relație între elementele unui limbaj-obiect și cele (corespondente) ale unui metalimbaj, teoria adevărului-corespondență oferă cele mai eficiente mijloace "semantice" pentru rezolvarea problemelor privind semnificația și adevărul propozițiilor (de diferite grade de complexitate) din fel de fel de "sisteme" și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
unei structuri formale a dictaturii judicativului, de a indica a priori-ul originar și universal al acesteia și de a "reduce" (readuce) astfel ansamblul de elemente ale judicativului la acesta, adică la timp. Urmând o asemenea linie, pornind de la judecată, socotită, în orizont judicativ, forma fundamentală a gândirii, singura formă, de fapt, care face posibil, susține și arată adevărul, socotit "valoare" esențială pentru cunoaștere, iar cunoașterea, unul dintre scopurile cele mai semnificative pentru ființarea umană veritabil ideal fundamental -, am ajuns și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
este de reținut și apropierea, până la identitate funcțională, a ontologiei față de logică; de altminteri, ontologia a fost socotită uneori drept "logică materială"; mai bine spus, ontologia a fost reprezentată drept disciplină complexă, care cuprinde o "logică" (un fel de sintaxă, socotită ontologie formală) și o interpretare a acestei logici, variabilele ei primind anumite valori (un fel de semantică, socotită ontologie materială); așa stau lucrurile, de exemplu, și în fenomenologia husserliană. Oricum, sensul de "rang ontologic" este fundamental pentru orice reconstrucție filosofică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
uneori drept "logică materială"; mai bine spus, ontologia a fost reprezentată drept disciplină complexă, care cuprinde o "logică" (un fel de sintaxă, socotită ontologie formală) și o interpretare a acestei logici, variabilele ei primind anumite valori (un fel de semantică, socotită ontologie materială); așa stau lucrurile, de exemplu, și în fenomenologia husserliană. Oricum, sensul de "rang ontologic" este fundamental pentru orice reconstrucție filosofică. O cercetare a elementelor din construcția unei ontologii și a elementelor dintr-o logică ar putea scoate la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
gândul despre orice lucru ca un fel de universal-individual, ca un fel de Unul. Dar tot de aici și ierarhiile sau rangurile ontologice, chiar cele intermediare fiind socotite Unul, sau unitare după modelul Unului (pur), nu după cel al unității (socotită convențională, legată, cumva, de multiplu, dar mai cu seamă datorită preeminenței ontologice postulate a Unului). Poate că în nici o consecință a timporizării secunde a subiectului și predicatului jocul timpului nu iese cu mai multă putere în evidență decât în raportul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sensul de spațiu, de loc al structurii. Locul acesta nu este altceva decât "forma" despre care vorbeam mai devreme. E drept, nici structura nu s-a împlinit ca un sens de sine stătător, nici spațiul sau locul. Pentru aceasta trebuie socotit și sensul propriu autorizării, cel de-al treilea act al "raționalității" publice reprezentată de ideologie. De altminteri, acest sens este simultan și concordant, în timporizarea sa, cu celelalte două, fiindcă și el survine prin același eveniment (act de timporizare). Simultaneitatea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
la timp Premisa operației care urmează este următoarea: actele din structura ideologiei părtinirea, ordonarea și autorizarea își primesc sensul prin prezentuirea timpului, care concentrează cele trei "ecstaze" ale sale într-una: în prezentuire; aceasta înseamnă că cele trei ecstaze trebuie socotite fiecare în sine și, de asemenea, împreună în prezentuire. Într-un fel, ceea ce ne-a scos la iveală reducția mai sus îndreptățește un astfel de gând, referitor la apariția dublă a prezentuirii: ca ecstază temporală în sine și ca ecstază
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]