15,536 matches
-
observat, în acest sens, consecvența poetei. Alina remarcă saltul valoric din volumele maturității. Tonul este, aici, puternic elegiac, ca o plângere continuă. În Ochiul de greier, spre exemplu, apar toate temele și motivele din lirica poetei. E, așadar, în opinia autoarei, un volum emblematic. Acest amănunt ne poate conduce magistral prin rețeaua poemelor blandiene. Sesizarea pertinentă a faptului că-n fiecare volum există câte-o artă poetică dezvăluie, și ea, conexiunea dintre părți, sudarea lor într-un tot unitar, situat dincolo de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
acest aspect, face parte. Deși Alina-Iuliana Popescu a ezitat între a avea sau nu o secțiune de anexe, credem că, în cele din urmă, aceasta își are rostul ei în ansamblul cărții și întregește, într-un mod aparte, portretul unei autoare complexe. Anexele etalează ceea ce, de obicei, rămâne "cu un pas în urmă", dincolo de creația în sine, ceea ce suntem tentați să trecem într-un fișier secund: curiozitățile, textele savuroase, interviurile, paginile de jurnal, confesiunile. Acestea au puterea de-a ne introduce
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
și, de aici, nu a fost decât un pas până la extinderea ariei de cercetare. Cu ingredientele folosite, de la cele clasice până la cele mai puțin cunoscute, hipermoderne, cu sensibilitatea permanent disimulată, cu aparenta teamă de a nu deveni prizoniera nisipurilor mișcătoare, autoarea construiește, pas cu pas, o monografie atipică. Un valoros studiu, situat, în mod clar și asumat, într-o zonă fertilă, a interdisciplinarității. Concluzionând, voi spune că Alina-Iuliana Popescu și-a propus să resuscite, în secolul versului minimalist, tranzitiv, interesul pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
p. 7. 33 Vezi Mircea Martin, op. cit., p. 23. 34 Idem, Despre estetismul socialist, în "România literară", nr. 23 (2004), p. 45-47. 35 Carmen Mușat, Strategiile subversiunii. Descriere și narațiune în proza postmodernă românească, Pitești, Editura Paralela 45, 2002. 36 Autoarea realizează și o paralelă interesantă între dilemele afirmării canonului occidental și modul în care canonul literar a funcționat în România comunistă. 37 Vezi Gabriela Glăvan, op. cit., p. 25. 38Gabriela Glăvan, op. cit., p. 45. 39Carmen Mușat, op. cit., p. 58 apud. Gabriela
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Ana Blandiana nu face excepție de la genul proxim al poeticii generației, ci, mai mult decât atât, se impune ca diferență specifica. Iulian Boldea nu ignoră, de asemenea, vocea civica a Anei Blandiana prezenta încă de la primul volum de poezii al autoarei: Persoana I plural". 133Ibidem/accesat august 2012 134Ibidem/ accesat august 2012. 135Codruța-Oana Bușu, Ana Blandiana. Studiu monografic, teză de doctorat, Craiova, 2009, p. 1, Rezumat, în format electronic la: http://cis01.central.ucv.ro/lucrari dr/show domain.php?dom=12&p no
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
p. 2. 138Ibidem, p. 3: " Am putea spune că acest poem este un pamflet politic văzut ca o expresie a capacității poetei de a cristaliza în simboluri spiritul epocii, fără însă a pierde în vedere dezideratul artei veritabile". 139Despre care autoarea conchide că: sunt greu de încadrat într-o formulă narativă. Criticii au propus formula oniricului, dar ar putea fi socotite în mod egal fantaste, la granița dintre real și imaginar, explorând realitatea sensibilă în legile ei fundamentale, numai jalonată circular
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
urmă: dacă ne gîndim la ultimul roman al lui Houellebecq ancorat pînă la saturație În istoria contemporană, urmat de altele după același calapod, sau la autobiografia lui Catherine Millet, de o fidelitate fotografică, rezultat al unei selecții programatice - pe care autoarea declară că n-o consideră literatură -, avem imaginea felului cum scriitorii contemporani Înțeleg să reprezinte prin intermediul scrisului - dar și a cea ce publicul așteaptă: “realiterature”. Autobiografia sau În cel mai rău caz romanul personal abundă În peisajul editorial literar de
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
de forme de literatură personală, de la confesiune, trecînd prin eseu, la roman? Tocmai pentru a deveni "audibil măcar pentru sine", Într-o mulțime proliferantă de voci, la ora la care, vorba lui Sloterdijk, “individul este masă”. PS Numele celor două autoare din care am citat fragmente exemplare pentru ceea ce consider a Însemna autoficțiune sînt Christine Angot (Sujet Angot, Fayard, 1998) și Elena Vlădăreanu (Pagini, Timpul, 2002). Nu-i așa că amîndouă scriu de parcă s-ar fi vorbit? IV. 3.3. Autoficțiuni dionisiace
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
asumă : abisalitate nu Înseamnă altceva decît că adevărul fiecărei ființe nu stă În ceea ce formulează, ci În manifestările inconștientului, În ceea ce exprimă brut, aparent lipsit de sens, În pulsiune. De aceea, Începem capitolul dedicat unor autoficțiuni recente cu cîteva dintre autoarele care pun În prim plan o voce excesivă, fie În rostire fie În tăcere și o rostire energică a trupului. Anne F. Garretta, Un sfinx lesbian În triunghiul format de Centrul Georges Pompidou - vezi cafeneaua Beaubourg de vis-à-vis - la vest
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
poziție suspectă. Scriitorul de astăzi se pretinde virgin, surd la teorie: el refuză să dea măcar impresia că gîndește ceea ce face, lăsînd „cartezianismul” În seama psihologiei personajului. Cum se resimte discursul literar al lui Anne Garréta de la formația academică a autoarei? Aș spune că putem vorbi despre trei consecințe importante: Prima, În planul scriiturii. Anne Garréta este o scriitoare reflexivă. Romanele ei nu au dialoguri, nu vorbește decît naratoarul/ea. O face atît pentru că, desigur, „are ceva de spus”, cît și
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
de-a face cu un bărbat sau cu o femeie (respectiv: o femeie și un bărbat, două femei sau doi bărbați - tot atîtea produse carteziene), dacă iubirea lor este homosau heterosexuală. Desigur, A***, personajul principal, poate fi Anne, adică prenumele autoarei - caz În care interpretarea se simplifică și Împrumută pista autoreflexivității: naratorul Încearcă să conviețuiască cu sine, cu alter ego-ul său, fără să rușescă. Dar nu putem fi siguri: enigma Sfinxului rămîne Întreagă. Pe de altă parte, A*** este un personaj
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Sfinxului rămîne Întreagă. Pe de altă parte, A*** este un personaj În carne și oase, cu o biografie, cu memorie, cu toate atributele antropocentrice ale personajului, pe care noii romancieri le considerau vetuste pentru că burgheze. Iată Însă cum prezintă Însăși autoarea cele două dimensiuni ale romanului: „relatarea unei povești de dragoste clasice (un pic sinistră dar mai degrabă parodică) fără a da nici un indice gramatical de gen nici naratorului la persoana I, nici personajului la persoana a III-a.” Într-adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
orienta practica lecturii. În esență, acestea transmit următorul lucru: deși nu vei afla niciodată dacă A*** este bărbat sau femeie, nu aceasta este Întrebarea pe care țin ca cititorul să o pună În timpul lecturii sau după. Constrîngerea formală impusă de autoare nu are sens În sine - ar fi fost prea puțin -, ea doar atrage atenția asupra importanței chestiunii identității și a literaturii ca practică modernă de constituire a subiectului (dar, În vreme ce Foucault evocă literatura, Anne Garréta face literatură.). Întrebarea pusă de
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
clișee flaubertiene. Putem bunăoară să apreciem o provocare asumată, o autenticitate cu atît mai elocventă cu cît iese de sub incidența convențiilor și pactului autobiografic - nu denunțîndu-le, ci prin indiferență. Putem aprecia din loc În loc pasaje de literatură realistă prin care autoarea dă dovada unui talent literar remarcabil, dar nu ieșit din comun. Nu putem În schimb să ne mai aventurăm În bărcile revoluției sexuale a cărei ștafetă ar fi preluat-o directoarea revistei de artă contemporană Art Press, Împreună cu partenerul ei
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
spectaculoase, dar adecvate unei piese, inocente față de, și imune, aș adăuga, la mecanisme ideologice? Firește, În ton cu boom-ul doctoranzilor din lumea occidentală, fel de fel de interpretări culturaliste sînt posibile, cea mai la Îndemînă, pentru că recomandată de Însăși autoare, fiind aceea descinsă din antropologia spațiului. Pentru că materia cărții este organizată În patru capitole - “Numărul”, “Spațiul”, “Spațiul repliat” și “Detalii” - care primesc fiecare cîte o categorie de percepții ale personajului-autor-narator - paralele sau În interferență cu Înregistrările quintalelor de acte sexuale
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
insistă criticii pe insistența descrierii la gradul zero, anatomice, transparente - În continuarea unui Houellebecq, sau unei Nobécourt, sau poate chiar al unui Guibert - În sublinierea contra-tabuului psihologic (i.e. Catherine Millet spune tot ce face și nimic din ce simte), intenția autoarei este alta, mult mai inocentă. Ea relatează ce face, ce-i place să facă, dar și ce simte cînd face. Numai cînd face. Deși e greu și inutil de “povestit” cartea, rămîne memorabilă scena actului sexual de la marginea unui drum
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
greu și inutil de “povestit” cartea, rămîne memorabilă scena actului sexual de la marginea unui drum de țară, În natură, petrecut Într-o poziție care-i Înlesnea protagonistei panorama văzduhului, consonantă, prin anvergură și consistență, cu starea ei de excitație cronică. Autoarea refuză În general nu autolivrarea totală, ci transfigurarea, convinsă că aceasta ar distrage de la transmiterea faptelor. Faptele debordează trăirile tocmai pentru că definesc o durată care nu este aceea a efuziunilor, a sentimentelor. La fel de “interioară” ca aceea a consacratei “memorii afective
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
orientare sexuală, naționalitate sau religie (mai ales cînd ocurențe ale lor sînt În criză sau În minoritate), iată de ce cartea lui Catherine Millet nu produce un scandal, și nu provoacă pe-atît pe cît ar fi făcut-o dacă de exemplu autoarea și-ar fi situat hotărît naratoarea Într-una dintre mulțimile menționate. Iată și cum, astfel, ea evită un clișeu. Viața sexuală a Catherinei M. aparține literaturii În măsura În care obiectele de artă contemporane aparțin artei pentru că sînt expuse. Literatura autoarei este rezultatul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
de exemplu autoarea și-ar fi situat hotărît naratoarea Într-una dintre mulțimile menționate. Iată și cum, astfel, ea evită un clișeu. Viața sexuală a Catherinei M. aparține literaturii În măsura În care obiectele de artă contemporane aparțin artei pentru că sînt expuse. Literatura autoarei este rezultatul al celei mai pure voințe de expunere. Cum aartenența la vreo ideologie nu poate fi detectată cu precizie - desigur, aiuritoarele partuze relatate constituiau o practică asiduă a anilor ’60 - ’70, dar, spre deosebire de Lorette Nobécourt, Catherine Millet nu Încorporează
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
cartea aceasta o simplă declarație de independență, ca și o revendicare (cu pandantul ei, Îndemnul) la extinderea cîmpului literar și la permisivizarea lui, după un principiu, Însă: poate fi literatură orice discurs despre sine (sau despre “mine”). Păcat doar că autoarea face gestul acesta prea tîrziu. CÎnd literatura, pe măsură ce crește În productivitate, scade În capital simbolic. și-atunci, trimit pe cititorul stoic sau lacom la cronica din La Quinzaine littéraire, semnată de nimeni altul decît Maurice Nadeau (număul din 16-30 aprilie
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
În discursuri lungi, suspendate din ce În ce mai Înalt deasupra realității, care traduc atât o desprindere a personajelor cât și mai vechea obsesie a diferenței dintre limbaj și obiecte. Romanele sale sunt În primul rând - ca multe alte romane contemporane franceze - monologuri, ecorșeuri. Autoarea mânuiește fără greșeală arta dialogului, arta conversației, (ceea ce și dovedește, cu superbie, În ultima sa carte, La Conférence de Cintegabelle) am putea spune, numai că demonstrațiile de salon sunt Întotdeauna Întrerupte. Deoarece ordinea nu Înseamnă, pentru Lydie Salvyre, altceva decât
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
reîncepe cu și mai multă forță - fără a ține nici o clipă cont de prezentul inofensiv. Romanul se scrie, se spune mai degrabă, În ciuda oricărui obstacol și, de fapt (dar acesta nu este decât un trompe-l’oeil magistral regizat de autoare) În ciuda naratoarei: speriată de posibilitatea evacuării și de faptul că la aceasta ar putea contribui importunarea aprodului de către halucinațiile vindicative ale mamei sale, naratoarea Îi intezice să mai vorbească. Interdicția are tocmai efectul invers, de a activa discursul acesta maniacal
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
maniere femine de a scrie literatură, o “ceartă cu literatura” drapată Într-un expresionism numai pe jumătate jucat. Într-o lume În criză de timp, asaltată de conformismul televizualului și plictisită de nesfârșite saga, romanul contemporan tinde să devină - iar autoarea franceză este un exemplu elocvent dintr-o serie abia deschisă - un videoclip. Avem de-a face fără Îndoială cu o scriitură psihologizantă - o altă trăsătură feminină - care sondează psihicul feminin răvășit de experiențe traumatizante, abruptă (discursul indirect liber este copios
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
În 2000) slăbește pe alocuri frîiele, ritmul frazelor scade, sintaxa se admiră În oglindă atît cît cititorul să-și dea seama de existența unui embarras: ce trăiește mai intens, cuvintele Înseși sau realitatea construită de țesătura lor, să se lase autoarea pradă cuvintelor purtate de gesturile scrierii sau să se concentreze asupra cuvintelor care transportă imagini? și-atunci, cuvintele rup rîndurile cu delicii narcisice: „Pourquoi êtes-vous si loin, toujours? Pourquoi toujours emporté vers ailleurs, vers quel ailleurs? Pourquoi? Ce voyage a-t-il
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
a-t-il seulement un sens, un but? Etes-vous vraiment né de la mer et désireux d’y naviguer toujours?” Pateticul pîndește mereu, mai cu seamă cînd vocea este una singură (romanele la persoana I sînt slăbiciunea scriitoarelor franceze), dar trebuie spus că autoarea reușește cel mai adesea să-l ocolească. În primul rînd datorită proiectului ficțional, inedit: scrierea unui roman despre bărbații vieții ei. Adaug, aici, că bărbații vieții ei sînt foarte (horribile dictu) drăguți, niște copii mari cu toții, puternici fizic dar, vai
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]