KorAP: Find »[drukola/base=verb & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...584 585 586 ...640 >

15,985 matches

Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788

deplasarea verbului ca grup (VP-movement) se poate extinde și la datele românei vechi. Astfel, disparitățile dintre faza veche și faza modernă a românei vor deriva din poziția diferită a verbului în structura propoziției și, implicit, din efectele asociate cu ridicarea verbului în poziții diferite (V-la-I vs V-la-C). Odată stabilit scheletul funcțional al românei vechi, ne putem concentra în mod direct asupra fenomenelor de inversiune, pe care le vom interpreta drept manifestare a unei gramatici V2 (§3), și asupra fenomenelor de dislocare

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
spaniola veche, franceza veche, italiana veche), deplasarea auxiliarelor în domeniul complementizator (în general, pentru satisfacerea regulii V2), diagnosticată prin encliză pronominală, este bogat atestată (Rivero 1993; Roberts 1994; Poletto 2014)2. Româna veche nu prezintă linearizări de tipul auxiliar - clitic (- verb lexical). Plasarea constantă a auxiliarelor românești în domeniul flexionar și imposibilitatea auxiliarelor de a se deplasa la C se explică prin strategia generală de deplasare a verbului din română: deplasarea ca grup, care în structuri analitice dictează deplasarea sistematică a

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
1994; Poletto 2014)2. Româna veche nu prezintă linearizări de tipul auxiliar - clitic (- verb lexical). Plasarea constantă a auxiliarelor românești în domeniul flexionar și imposibilitatea auxiliarelor de a se deplasa la C se explică prin strategia generală de deplasare a verbului din română: deplasarea ca grup, care în structuri analitice dictează deplasarea sistematică a verbului lexical, nu a auxiliarului. Raritatea legitimării elipsei verbale de către auxiliarele nonpasive este efectul combinat a doi factori: (i) auxiliarele sunt clitice și (ii) cu excepția structurilor cu

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
lexical). Plasarea constantă a auxiliarelor românești în domeniul flexionar și imposibilitatea auxiliarelor de a se deplasa la C se explică prin strategia generală de deplasare a verbului din română: deplasarea ca grup, care în structuri analitice dictează deplasarea sistematică a verbului lexical, nu a auxiliarului. Raritatea legitimării elipsei verbale de către auxiliarele nonpasive este efectul combinat a doi factori: (i) auxiliarele sunt clitice și (ii) cu excepția structurilor cu dislocare a nucleului verbal, în structuri analitice verbul lexical părăsește domeniul lexical vP și

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
structuri analitice dictează deplasarea sistematică a verbului lexical, nu a auxiliarului. Raritatea legitimării elipsei verbale de către auxiliarele nonpasive este efectul combinat a doi factori: (i) auxiliarele sunt clitice și (ii) cu excepția structurilor cu dislocare a nucleului verbal, în structuri analitice verbul lexical părăsește domeniul lexical vP și se ridică în domeniul flexionar IP sau în domeniul complementizator CP. Spre deosebire de româna modernă, româna veche prezintă mai multe structuri analitice (v. Zafiu 2016 și bibliografia, în special Zamfir 2005, 2007), o parte din

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
lui iaste la mine, carea cându vei fi lui arătându și mintiniș va da (DVT.1679−99: 322r) La fel ca în limba modernă, valoarea intepretativă a structurii se obține compozițional: auxiliarul/auxiliarele marchează valori de mod și modalitate, iar verbul lexical (infinitiv, participiu trecut sau gerunziu) marchează valori de temporalitate. Structurile de viitor cu gerunziu s-au specializat ca forme de prezumtiv / viitor epistemic (v. Zafiu 2009). Analiza structurilor cu auxiliar prezentată în §III.3.1.3 poate fi extinsă

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
au păstrat în trecerea la româna modernă se pot face următoarele remarci. Pe lângă mai-mult-ca-perfectul sintetic, limba veche cunoștea și două forme analitice: una dintre forme, frecventă în secolul al 16-lea, atestată în traduceri (Zamfir 2007), se bazează pe imperfectul verbului a fi plus participiul trecut al verbului lexical (8); cealaltă formă, foarte rar atestată (Zafiu 2016), este formată din mai-mult-ca-perfectul verbului a fi plus participiul trecut (9). Este lesne de observat că, spre deosebire de formele analitice păstrate pe care le-am

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
se pot face următoarele remarci. Pe lângă mai-mult-ca-perfectul sintetic, limba veche cunoștea și două forme analitice: una dintre forme, frecventă în secolul al 16-lea, atestată în traduceri (Zamfir 2007), se bazează pe imperfectul verbului a fi plus participiul trecut al verbului lexical (8); cealaltă formă, foarte rar atestată (Zafiu 2016), este formată din mai-mult-ca-perfectul verbului a fi plus participiul trecut (9). Este lesne de observat că, spre deosebire de formele analitice păstrate pe care le-am amintit mai sus, în aceste structuri auxiliarul

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
analitice: una dintre forme, frecventă în secolul al 16-lea, atestată în traduceri (Zamfir 2007), se bazează pe imperfectul verbului a fi plus participiul trecut al verbului lexical (8); cealaltă formă, foarte rar atestată (Zafiu 2016), este formată din mai-mult-ca-perfectul verbului a fi plus participiul trecut (9). Este lesne de observat că, spre deosebire de formele analitice păstrate pe care le-am amintit mai sus, în aceste structuri auxiliarul variază și în funcție de categoria de timp (era / fusese). Perfectul dublu compus (10) (considerat fie

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Perfectul dublu compus (10) (considerat fie o formă de mai-mai-mult-ca-perfect (Densusianu 1961 II: 144; Frâncu 2009: 114), fie o formă de perfect ale cărei valori sunt greu de delimitat (Zamfir 2007: 37-62), v. discuția la Zafiu 2016) este format din verbul a fi la perfectul compus, urmat de participiul trecut; auxiliarul variază deci și după categoria de timp. Astfel, pe lângă competiția cu o formă sintetică moștenită, aceste formații 6 nu se conformează tiparului general de gramaticalizare a auxiliarelor românești (consolidat și

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
de structuri cu auxiliar în limba română veche: (i) structuri prezente în româna veche și păstrate în trecerea la româna modernă, în care auxiliarul / auxiliarele marchează valori de mod și modalitate, fiind minimal implicat(e) în valorizarea trăsăturilor de timp; verbul lexical valorizează trăsăturile de timp în aceste structuri; pentru analiza sintactică, vom reține ideea că auxiliarele din aceste structuri se generează în MOOD, ca în româna modernă (v. §III.3.1.3) (ii) structuri atestate în limba veche, însă dispărute

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
presupune pierderea trăsăturilor de timp și reținerea trăsăturilor de mod; adăugând acestui factor și competiția dintre structurile de tipul (ii) și alte formații analitice și/sau sintetice, eliminarea diacronică structurilor de tipul (ii) este ușor explicabilă • structurile analitice în care verbul lexical este la gerunziu (funcționând, de fapt, ca participiu prezent), selectat de auxiliarul fi, sunt mai variate în limba veche și au un grad mai mic de sudură, dată fiind dislocarea frecventă a nucleului verbal (fi - XP - gerunziu) • auxiliarul fi

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
relief următoarele rezultate: (i) la fel ca în româna modernă, în româna veche pronumele clitice obiect sunt orientate către flexiune, nu către complementizator 8; (ii) cu puține excepții (cauzate de intolerența românei față de hiat9), poziția cliticului pronominal prin raportare la verb are cauze sintactice, nu fonologice. Vom prezenta, foarte pe scurt, o serie de argumente (unele extrase din Nicolae și Niculescu 2015, 2016, altele noi), în sprijinul acestor idei. Unul dintre cele mai importante diagnostice sintactice pentru categorizarea cliticelor pronominale ca

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
a unui număr mare de texte din secolele următoare, în Nicolae și Niculescu (2016) se face constatarea că linearizarea [clitic pronominal - negator propozițional nu] nu este atestată; în secolul al 16-lea, linearizarea cea mai frecventă este [nu - clitic pronominal - verb] (17), cu câteva excepții care implică encliza cliticului (mai ales reflexiv) la dreapta negației [nu - verb - clitic pronominal (reflexiv)] (18); encliza reflexivului la dreapta negației se întâlnește și în cronicile muntenești (Todi 2001: 49) (19); în secolele următoare, linearizarea [nu

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
constatarea că linearizarea [clitic pronominal - negator propozițional nu] nu este atestată; în secolul al 16-lea, linearizarea cea mai frecventă este [nu - clitic pronominal - verb] (17), cu câteva excepții care implică encliza cliticului (mai ales reflexiv) la dreapta negației [nu - verb - clitic pronominal (reflexiv)] (18); encliza reflexivului la dreapta negației se întâlnește și în cronicile muntenești (Todi 2001: 49) (19); în secolele următoare, linearizarea [nu - clitic - verb] (17) se generalizează. Structurile cu encliză a reflexivului la dreapta negației au, în general

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
cu câteva excepții care implică encliza cliticului (mai ales reflexiv) la dreapta negației [nu - verb - clitic pronominal (reflexiv)] (18); encliza reflexivului la dreapta negației se întâlnește și în cronicile muntenești (Todi 2001: 49) (19); în secolele următoare, linearizarea [nu - clitic - verb] (17) se generalizează. Structurile cu encliză a reflexivului la dreapta negației au, în general, model slavon (cf. Willis 2000: 336). (17) a. nimini de rudele meale nu m-a grijit (DÎ.1591-600: VIII) b. să nuse strice întru viața domnetale

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
stângă a propoziției nu este accesată de constituenți marcați pragmatic; odată ce pozițiile de topic sau focus din periferia stângă sunt accesate, se observă că adiacența la complementizator a pronumelor clitice este doar aparentă, cliticul pronominal fiind, de fapt, adiacent la verb (21). În rarele situații în care inversiunea verbală are loc în propoziția subordonată (v. §3.2.2.2 infra), se observă că pronumele clitic își păstrează poziția de bază și verbul se deplasează la stânga sa, interpolându-se între complementizator și

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
doar aparentă, cliticul pronominal fiind, de fapt, adiacent la verb (21). În rarele situații în care inversiunea verbală are loc în propoziția subordonată (v. §3.2.2.2 infra), se observă că pronumele clitic își păstrează poziția de bază și verbul se deplasează la stânga sa, interpolându-se între complementizator și pronumele clitic (22). (20) a. Ci vedemu căse teame de noi că-l vomu prinde (DÎ.1599: XVIII) b. Adevăr grâesc voao că-i va încinge (CT.1560-1: 148r) (21) a

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
1560-1: 126r-v) Poziția față de negatorul propozițional nu și adiacența la nucleul verbal arată neechivoc că, în româna veche, orientarea pronumelor clitice este tot către flexiune, la fel ca în româna modernă. Rezultă deci că raportul procliză / encliză derivă din deplasarea verbului în poziții diferite în structura propoziției (V-la-I / V-la-C). A doua chestiune anunțată mai sus (problema efectelor Wackernagel / Tobler-Mussafia) își găsește parțial rezolvarea tot în discuția privitoare la orientarea pronumelor clitice: pronumele clitice ale românei vechi nu sunt orientate spre complementizator

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Wackernagel / Tobler-Mussafia) își găsește parțial rezolvarea tot în discuția privitoare la orientarea pronumelor clitice: pronumele clitice ale românei vechi nu sunt orientate spre complementizator, deci nu sunt clitice de poziția a doua / clitice Wackernagel. Este de așteptat deci ca poziția verbului și a pronumelor clitice să nu fie constrânse de efecte de poziția a doua. Această predicție este verificată de materialul oferit de textele vechi românești: deși în textele din secolul al 16-lea se evită în general (dar nu în

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
selectează proiecțiile verbale flexionare (PERSP> IP{MOODP > TP > ASPP}). Pronumele clitice ocupă deci o poziție fixă în structura nucleului propozițional.Cu excepția linearizărilor determinate fonologic (implicând pronumele clitic o), raportul procliză / encliză se va deriva din opțiunile diferite de deplasare a verbului (V-la-I vs V-la-C). Rămân însă de discutat două probleme ridicate de distribuția pronumelor clitice în limba veche: (i) structurile cu encliză pronominală la dreapta negației (v. (18) supra) sau a auxiliarului verbal (25); (ii) structurile cu dublă realizare a cliticului

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
răotățile cealea ce să facu (Prav.1581: 237v) b. în trupu se ivind (CC1.1567: 96v) 2.1.3 Negația propozițională 13 Ne vom referi în continuare la unele aspecte privitoare la negație relevante pentru procesul sintactic de deplasare a verbului care nu au fost discutate mai sus (pentru interacțiunea dintre clitice și negatorul propozițional nu, v. §2.1.2 supra, ex. (17)-(19); pentru interacțiunea dintre negație și complementizatorul să, v. §2.2 infra, ex. (42)-(43)). La fel ca

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
purta. (CC2.1581: 102) c. care va îndrăzni a întra <într-a>pă, acela să margă cu tine, iară care nu, acela să să întoarcă (PI.~1650: 287v) Ca și în româna modernă, ca marcă a negației propoziționale, nu precedă verbul sintetic (29a), auxiliarele (29b) și pronumele clitice (29c), și este precedat de complementizatori (că, să, aINF) (30a-c) și de elemente din periferia stângă a propoziției (30d-e). (29) a. Și cu adevăr zice cum în vânt grăiaște popa când nuînțeleage au

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
și tu, omule, când dai milostenie,nu te lăuda, ce dă întru ascuns. (Fiz.1693: 45r) e. Iară de la Aron vodă scrisnu să află, nice de altul, nice de Uréche vornicul (CLM.1700-50: 159r) Inversiunea verb-clitic la dreapta negației (nu - verb - clitic) este rar atestată, doar în traduceri (v. discuția în §2.1.2 supra, ex. (18)-(19)), iar inversiunea verb-auxiliar la dreapta negației (nu - verb - auxiliar) este atestată doar în CB.1559-60 (Zafiu 2014, 2016). Raritatea inversiunilor de acest fel

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
de altul, nice de Uréche vornicul (CLM.1700-50: 159r) Inversiunea verb-clitic la dreapta negației (nu - verb - clitic) este rar atestată, doar în traduceri (v. discuția în §2.1.2 supra, ex. (18)-(19)), iar inversiunea verb-auxiliar la dreapta negației (nu - verb - auxiliar) este atestată doar în CB.1559-60 (Zafiu 2014, 2016). Raritatea inversiunilor de acest fel și atestarea lor doar în traduceri se explică prin specificul tipologic al românei: atât în româna veche (v. §§2.2; 3.2.2.1.3

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]