17,527 matches
-
rămas multă vreme nesigur ce model de viață ar trebui să urmeze. Consecința acestei indecizii a fost că Frisch și-a întrerupt studiile de germanistică, precum și incipienta carieră artistică, a absolvit facultatea de arhitectură și a lucrat câțiva ani ca arhitect. Abia după succesul romanului său "Eu nu sunt Stiller", se hotărăște definitiv să își urmeze destinul de scriitor și își părăsește familia, pentru a se dedica scrisului. În centrul creației lui Max Frisch se află adesea conflictul cu sine însuși
Max Frisch () [Corola-website/Science/299219_a_300548]
-
război poartă amprenta ironiei, ținta principală fiind în special țara sa, Elveția, pe care Max Frisch a și părăsit-o cu numeroase ocazii. Max Rudolf Frisch s-a născut la Zürich, pe 15 mai 1911, ca al doilea copil al arhitectului Franz Bruno Frisch și Karoline Frisch, născută Wildermuth.
Max Frisch () [Corola-website/Science/299219_a_300548]
-
1402-1404 la Romă, unde ar fi luat contact cu opere ale antichității, care au determinat dezvoltarea propriului său stil artistic și l-au îndemnat la observarea și studiul naturii. Între anii 1404 și 1408 lucrează în atelierul sculptorului, bijutierului și arhitectului Lorenzo Ghiberti. În 1406, este unul dintre sculptorii care lucrează la decorarea catedralei din Florența. Statuia de marmură a lui "David" face o legătură între manieră gotica, inca liberă, cu realismul renascentismului, care pune accent pe constituția corporală. "Evanghelistul Ioan
Donatello () [Corola-website/Science/299246_a_300575]
-
și "haus" - casă) desemnează de obicei "Staatliches ", o școală de artă, design și arhitectură, precum și un curent artistic extrem de influent în arhitectura, artele plastice, designul, fotografia, mobilierul și decorările interioare ale secolului XX. Această școală și mișcare artistică, generată de către arhitectul și pedagogul german Walter Gropius în orașul Weimar în 1919, a funcționat la maxima sa anvergură între anii 1919 - 1933 în trei orașe germane: Weimar, Dessau și Berlin, devenind în timp, în ciuda interzicerii lor de către naziști în 1933, unul dintre
Bauhaus () [Corola-website/Science/299773_a_301102]
-
ale Americii, această mișcarea artistică cunoaște o renaștere cunoscută sub numele generic de "Stilul The New Bauhaus", numit și "Stilul New Bauhaus". La rândul său, The New Bauhaus devine un factor educativ, inspirant și stimulativ pentru multe alte generații de arhitecți și artiști plastici, care au propagat sau încă propagă esența stilului originalului Bauhaus până în prezent. Traducerea în spiritul ambelor limbi a noțiunii "Staatliches Bauhaus" ar fi "Școala de stat pentru arhitectură"; totuși cea mai apropiată și normală referire în limba
Bauhaus () [Corola-website/Science/299773_a_301102]
-
în clădirea Bauhaus din Dessau. Clădirile Bauhaus din Weimar și Dessau au fost înscrise în anul 1996 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Școala de artă Bauhaus a existat în trei orașe diferite sub conducerea a trei directori diferiți, toți arhitecți. A fost creată și a început să funcționeze la Weimar, între 1919 și 1925, a continuat și a atins apogeul artistic la Dessau (unde se găsește și cunoscuta clădire Bauhaus), între 1925 și 1932, și a fost mutată la Berlin
Bauhaus () [Corola-website/Science/299773_a_301102]
-
unei clase de mijloc, la apariția a numeroase acte de violență socială și respectiv, mai târziu, în mod direct și indirect, la instaurarea nazismului. În 1918, după terminarea primului război mondial, corespunând unor necesități sociale, culturale și artistice, Walter Gropius, arhitect, constructor și pedagog de valoare al Germaniei imperiale are ideea înființării unei instituții artistice complexe prin fuzionarea unora din școlile artistice și de meserii ale Weimar-ului care erau total disfuncționale. Astfel, după discuții, propuneri și aprobări oficiale din partea "tinerei" dar
Bauhaus () [Corola-website/Science/299773_a_301102]
-
perioada producției de masă, care începuse să ia avânt pretutindeni în lumea industrializată, arhitectura, designul, mobilierul, artefactele și decorațiunile interioare trebuiau să reflecte aceasta în cel mai tranșant mod posibil. Pentru a ilustra ideile mișcării, Gropius și întreg grupul de arhitecți și artiști Bauhaus au inițiat și apoi au publicat propria lor revistă, numită "Bauhaus", precum și o serie de cărți strânse într-o colecție proprie numită "Bauhausbücher". Liderul designului și al tipăririi proiectului a fost Herbert Bayer. Viziunea programatică a lui
Bauhaus () [Corola-website/Science/299773_a_301102]
-
producției de masă. Corespunzând viziunii sale artistice și a felului în care Staatsliches Bauhaus fusese gândită și concepută inițial, Walter Gropius a dorit (și a realizat, de altfel, în bună parte) ca instituția Bauhaus să fie locul în care artiștii, arhitecții, inginerii, proiectanții și constructorii se găsesc, creează și lucrează împreună realizând orice produs final ambiental, de la clădirea propriu-zisă până la acea combinație unică de decorațiuni interioare și artefacte care s-ar potrivi numai unui client anume. Așa după cum îi arăta și
Bauhaus () [Corola-website/Science/299773_a_301102]
-
în mare parte cu fonduri de stat, de către timpuria Republică de la Weimar. După schimbări în guvernul local de la Weimar, școala se mută de la Weimar la Dessau, unde atmosfera artistică era mult mai lucrativă, destinsă și progresistă. La Dessau, după planurile arhitectului Walter Gropius, se ridică și clădirea atât de cunoscută, devenită emblemă a mișcării sub numele de "Clădirea Bauhaus din Dessau", care a devenit sediul școlii pentru perioada următoare, 1925 - 1932, cea mai complexă și înfloritoare din întreaga sa istorie. Spre
Bauhaus () [Corola-website/Science/299773_a_301102]
-
Partidul nazist cât și alte grupuri politice fasciste se opuseseră continuu mișcării Bauhaus de-a lungul anilor 1920, văzând-o sau doar pretextănd că o văd ca "un cuib de comuniști", în special datorită artiștilor originari din Rusia. Unii dintre arhitecții ce contribuiseră la arhitectura "complexului Weissenhof" au găsit ulterior refugiu în Uniunea Sovietică, fapt care a agravat contradicția și a întărit radicalismul autorităților naziste, după preluarea puterii de către Adolf Hitler. Astfel, scriitori naziști propagandiști, așa cum au fost Wilhelm Frick și
Bauhaus () [Corola-website/Science/299773_a_301102]
-
Enescu i-a scris atunci primarului: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?” Prin urmare, în 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe șoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcției a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat
Arcul de Triumf din București () [Corola-website/Science/299812_a_301141]
-
având o temelie de 25 × 11,5m și o înălțime de 27m. Monumentul are o înălțime de 11m, o lățime de 9,5m și o boltă. Stâlpii, pe care se sprijină monumentul au scări interioare, care duc spre terasa acestuia. Arhitectul Victor G. Ștefănescu a fost însărcinat cu controlul tehnic și administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 și au durat un an și jumătate. Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani
Arcul de Triumf din București () [Corola-website/Science/299812_a_301141]
-
Mai multe incendii de la sfârșitul sec. al XIX-lea continuă să afecteze clădirea, luându-se, la începutul secolului al XX-lea, decizia demantelării (1904) și reconstrucției, în locul refacerii vechiului palat. Noul edificiu a fost realizat în stilul neogotic, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, ajutat de arhitecții Filip Xenopol și Grigore Cerchez. Întreruptă în timpul Primului Război Mondial, construcția palatului s-a prelungit pe durata a două decenii. Edificiul, finalizat pe 11 octombrie 1925, a fost inaugurat în anul 1926 de către regele Ferdinand al
Palatul Culturii din Iași () [Corola-website/Science/299819_a_301148]
-
al XIX-lea continuă să afecteze clădirea, luându-se, la începutul secolului al XX-lea, decizia demantelării (1904) și reconstrucției, în locul refacerii vechiului palat. Noul edificiu a fost realizat în stilul neogotic, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, ajutat de arhitecții Filip Xenopol și Grigore Cerchez. Întreruptă în timpul Primului Război Mondial, construcția palatului s-a prelungit pe durata a două decenii. Edificiul, finalizat pe 11 octombrie 1925, a fost inaugurat în anul 1926 de către regele Ferdinand al României. Stilul palatului e neogotic, cu
Palatul Culturii din Iași () [Corola-website/Science/299819_a_301148]
-
Teatrului cel Mare de la Copou. În noaptea de 17 spre 18 februarie 1888, în urma unui incendiu devastator, clădirea Teatrului de la Copou este distrusă. Demersurile pentru construirea unui nou local de teatru au durat până în 1894 când este aprobat contractul cu arhitecții vienezi Fellner și Helmer. Actuala clădire a fost construită pe locul vechii primării, între anii 1894 și 1896, fiind considerată a fi cel mai vechi și cel mai frumos lăcaș de acest gen din țară. La 1 decembrie 1896, clădirea
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași () [Corola-website/Science/299858_a_301187]
-
între anii 1894 și 1896, fiind considerată a fi cel mai vechi și cel mai frumos lăcaș de acest gen din țară. La 1 decembrie 1896, clădirea Teatrului Național a fost inaugurată de primarul Nicolae Gane. Planurile clădirii aparțin celebrilor arhitecți vienezi Fellner și Helmer, ce au proiectat construcții similare din Viena, Praga, Odessa, Zürich. Inaugurată odată cu teatrul, uzina electrică a acestuia a marcat începutul iluminatului electric la Iași. În anul 1956, cu prilejul aniversării a 140 de ani de la primul
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași () [Corola-website/Science/299858_a_301187]
-
Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” din Iași este o biserică ortodoxă din municipiul Iași, construită de Ștefan cel Mare în perioada 1491-1492 și refăcută în anii 1884-1904 de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, prin demolare și reconstruire pe aceeași fundație și aproximativ în forma sa inițială, înlăturându-se adaosurile ulterioare. Este situată în centrul orașului, pe Str. Anastasie Panu nr. 65, în preajma vechii Curți Domnești, între Palatul Culturii
Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași () [Corola-website/Science/299865_a_301194]
-
era în pericol de prăbușire, având nevoie urgentă de o restaurare temeinică. În primăvara anului 1884, la cererea unor deputați, s-a votat alocarea sumei de 100.000 lei pentru restaurarea Bisericii „Sf. Nicolae Domnesc”. Ministerul Cultelor i-a cerut arhitectului francez André Lecomte du Noüy, care lucra la restaurarea Bisericii „Sf. Trei Ierarhi” din Iași, să întocmească un raport cu privire la starea de conservare a Bisericii „Sf. Nicolae Domnesc” și a lucrărilor de restaurare necesare, precum și un deviz de lucrări. Au
Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași () [Corola-website/Science/299865_a_301194]
-
Ierarhi” din Iași, să întocmească un raport cu privire la starea de conservare a Bisericii „Sf. Nicolae Domnesc” și a lucrărilor de restaurare necesare, precum și un deviz de lucrări. Au fost instalate schele și s-a trecut la examinarea minuțioasă a zidăriei. Arhitectul restaurator a constatat că piatra plesnise din cauza incendiilor, pereții erau crăpați din cauza cutremurelor, iar la colțuri erau fisuri enorme de la temelie până la acoperiș; în plus, lemnele care susțineau bolta putreziseră, iar aceasta se putea prăbuși la orice cutremur. După propriile
Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași () [Corola-website/Science/299865_a_301194]
-
Gheorghe I. Lahovary, Dimitrie A. Sturdza și Grigore Tocilescu) s-au deplasat la Iași la 30 iunie și au examinat la fața locului planurile de reconstrucție a monumentului istoric, optând pentru reconstrucția doar a bisericii lui Ștefan cel Mare. Raportul arhitectului francez Henri Révoil (1822-1900) din 20 iulie 1890 a fost favorabil proiectului propus de Lecomte du Noüy, el declarând că soluțiile pentru conservarea bisericii nu ar fi avut succes și conchizând că biserica lui Ștefan cel Mare este singura demnă
Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași () [Corola-website/Science/299865_a_301194]
-
Ștefan cel Mare este singura demnă de a fi păstrată pentru posteritate. Cu toate acestea, inspectorul Nicolae Gabrielescu a publicat un "Răspuns la raportul d-lui Révoil (Sinaia, 20 iulie 1890)" (Iași, 1891, 60 p.) în care îl acuza pe arhitectul francez de atitudine părtinitoare față de activitatea conaționalului său, susținând că refacerea unei clădiri nu este restaurare, iar reproducerea unui monument nu are nici valoare istorică și nici artistică, deoarece niciodată nu se poate imita stilul artistic în toate detaliile. Lecomte
Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași () [Corola-website/Science/299865_a_301194]
-
și din piatră de talie la colțuri, având șiruri de cărămidă aparentă care încadrează arcadele oarbe și ocnițele și șiruri de discuri smălțuite de diferite culori sub cornișă. Într-o broșură publicată în 1904, se află un releveu realizat de arhitectul André Lecomte du Noüy în care se observă înfățișarea bisericii de dinaintea reconstruirii sale. Pe lângă desen, restauratorul descrie biserica din punct de vedere arhitectonic. Lecomte du Noüy constata că, spre deosebire de Biserica „Sf. Trei Ierarhi” care impresionează prin bogăția, profunzimea și diversitatea
Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași () [Corola-website/Science/299865_a_301194]
-
(în engleză: Gropius House) a fost reședința din Statele Unite ale Americii a renumitului arhitect Walter Gropius (n. 1883 - d. 1969), construită în 1938, imediat după emigrarea sa în această țară. se găsește localizată la adresa 68 Baker Bridge Road, Lincoln, Massachusetts. Este proprietatea organizației non-profit . Historic New England, cunoscută anterior ca "Societatea pentru conservarea antichităților
Casa Gropius () [Corola-website/Science/299942_a_301271]
-
în Boston, Massachusetts, fiind totodată cea mai veche, mare și recunoscută organizație regională de conservare din Statele Unite. Walter Gropius a fost fondatorul școlii și miscării artistice majore, cunoscută sub numele de Bauhaus și unul dintre cei mai importanți și influenți arhitecți ai secolului al 20-lea. Această casă, care a reprezentat prima sa lucrare arhitecturală din Statele Unite, a fost proiectată în 1937, anul în care Gropius a venit ca să predea la Harvard University's Graduate School of Design, și apoi construită
Casa Gropius () [Corola-website/Science/299942_a_301271]