15,319 matches
-
cele trei fete; IV - la țigănci, „visul”; V - în tramvai, la Voitinovici; VI - acasă; VII - pe drum și în birjă; VIII - la țigănci, plecarea finală. Cele opt episoade marchează un itinerar spiritual al personajului între Viață și Moarte, Profan și Sacru, lumea „de aici” și lumea „de dincolo”, tradus grafic în chipul următor: Real — „Ireal” — „Real” — Ireal. Episoadele marchează un număr simetric de treceri (intrări și ieșiri) ale personajului din lumea reală în cea ireală și invers. Primul episod este plasat
La țigănci () [Corola-website/Science/306433_a_307762]
-
boz. Pătrunderea profesorului Gavrilescu în grădina țigăncilor este rezultatul unei întâmplări accidentale (uitarea servietei), adică se datorează hazardului, și reprezintă o ieșire în afara timpului istoric linear și o trecere într-un timp mitic, circular și reversibil. Călătoria într-un spațiu sacru reprezintă o posibilitate de integrare în absolutul etern, dar este ratată din cauza faptului că personajul este prizonier al trecutului, adică al unui timp în care nu și-a împlinit destinul. El încearcă în mai multe rânduri să povestească „tragediei vieții
La țigănci () [Corola-website/Science/306433_a_307762]
-
Mircea Eliade ratează această probă, așa cum ratase iubirea cu Hildegard și propria carieră socială. Rătăcirea lui Gavrilescu prin bordeiul întunecat aduce în atenție mitul labirintului. Ghicirea corectă ar fi determinat pătrunderea personajului în toate camerele bordeiului, ajungând să cunoască spațiul sacru și să simtă desfătarea veșnică: "„dacă ai fi ghicit-o, ar fi fost foarte frumos, șopti grecoaica. Ți-am fi cântat și ți-am fi dănțuit și te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos”". Paradisul
La țigănci () [Corola-website/Science/306433_a_307762]
-
în trei tipuri, în funcție de nivelul de cunoaștere sau de inițiere la care au acces: Eseistul și istoricul religiilor Ioan Petru Culianu considera că începuturile perioadei de creație din exil al lui Mircea Eliade sunt marcate de o trecere de la revelarea sacrului de către un specialist inițiat (precum Andronic, dr. Zerlendi sau Swami Shivananda din nuvelele fantastice scrise înainte de război) la trăirea unui miracol irecognoscibil de către un personaj inocent, „ingenuul, idiotul prin excelență al esoterismului arthurian medieval” extras din mitul lui Parsifal (cavalerul
La țigănci () [Corola-website/Science/306433_a_307762]
-
pură. Trăiesc pentru suflet...”", exclamă el. Personaj cât se poate de banal, el a fost ales tocmai din acest motiv ca subiect receptor al revelației spirituale. Eugen Simion îl considera un cal răpciugos în care „se ascunde sufletul nobil al sacrului”. Lipsa de intuiție a personajului îl face incapabil să discearnă lucrurile cu adevărat importante, alegând nesemnificativul în locul esențialului. Academicianul Eugen Simion l-a asemănat pe profesorul Gavrilescu cu personajul caragialian Mitică, ambii fiind la fel de guralivi, de grăbiți și de orgolioși
La țigănci () [Corola-website/Science/306433_a_307762]
-
al orașului Milwaukee, este tribul Ho-Chunk cunoscut de asemenea sub numele de Winnebago. Ho-Chunk este un autonim tradus în multiple feluri (de ex. mâncătorii de pește, oamenii păstrăvilor, oamenii peștelui mare, sau oamenii limbii originale, oamenii vocii importante, oamenii limbii sacre). Winnebago este un exonim dat tribului Ho-Chunk de către alte triburi că Fox, Sauk ori Ojibwe/Chippewa. După 1634 tribul Ho-Chunk a suferit o depopulare masivă din cauza contactului cu agenții infecțioși aduși de către primii europeni veniți în zonă. Ulterior acest trib
Milwaukee, Wisconsin () [Corola-website/Science/306462_a_307791]
-
autonomă trebuia garantat. Avalanșa schimbărilor nu putea ocoli nici partidul în sine - la 23 iunie o ședință a Comitetului Central alege o conducere colectivă a partidului, cu Rezső Nyers ca președinte și Károly Grósz ca secretar general - și nici monștri sacri ai regimului: la 8 mai 1989, Kadar este exclus din Comitetul Central al PMSU . S-a precizat că președintele partidului răspunde de relațiile internaționale ale acestuia, iar secretarul general se ocupa de problemele vieții interne de partid. A fost constituită
Sfârșitul regimului comunist din Ungaria () [Corola-website/Science/306477_a_307806]
-
solist în Capela corală „Doina”, apoi, căsătorindu-se cu Maria Aldea, se întoarce acasă, în Leova, unde lucrează ca profesor de muzică și conduce corul Școlii moldovenești nr. 2 din localitate. De la tatăl său, Ion a moștenit dragostea față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai târziu. Și tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să studieze vioara și pianul. Fratele său, Petre Teodorovici, devenit și el compozitor, a
Ion Aldea-Teodorovici () [Corola-website/Science/305865_a_307194]
-
Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău. În 1989 i se conferă titlul onorific Artist Emerit din Moldova. A scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice. Când era mai trist, scria muzică sacră. Împreună cu soția sa a militat pentru reunirea Basarabiei cu România. A optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt primii care în anii 90' au cântat despre limba română, Eminescu. La 27 august
Ion Aldea-Teodorovici () [Corola-website/Science/305865_a_307194]
-
Ziarul "Moldova Suverană", 5 noiembrie 1992: "Marți, 3 noiembrie, întreaga Republică Moldova și-a luat rămas bun de la Doina și Ion Aldea-Teodorovici care, în scurta lor viață pământească, au devenit un simbol al cântecului de libertate și a celor mai sacre aspirații ale românilor din stânga Prutului. La ora 10.30. Spre Opera Națională din Chișinău, în a cărei incintă au fost aștezate sicriile, se revarsă mulțime de lume pentru ultima întâlnire cu renumiții și îndrăgiții artiști. La 12.30 sicriile sunt
Ion Aldea-Teodorovici () [Corola-website/Science/305865_a_307194]
-
confirmată în 1706, și se imortalizează în 1713 în medalioane de aur și argint cu inscripții latine asemenea unui suveran independent, atitudine care va scandaliza Înalta Poartă și va contribui, un an mai târziu, la sfârșitul Brâncovenilor. Inscripția "Dei Gratia Sacri Romani Imperii et Valachiae Transalpinae Princeps" de pe un clopot al Mănăstirii Gura Motrului confirmă mândria domnitorului pentru această poziție de rang european. se distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale scărilor exterioare, ale foișoarelor sau loggiilor, care variază în
Stilul brâncovenesc () [Corola-website/Science/305890_a_307219]
-
tatălui său, de la oameni precum Angelo Poliziano, Pico della Mirandola, Marsilio Ficino și Bernardo Dovizio Bibbiena. Din 1489 până în 1491 a studiat teologia și dreptul canonic la Pisa. La 23 martie 1492, a fost admis în mod oficial în Colegiul Sacru al Cardinalilor și și-a stabilit reședința la Roma. Moartea tatălui său l-a readuse temporar în Florența. În 1492, Giovanni a participat la conclavul care a urmat după moartea Papei Inocențiu al VIII-lea, unde s-a opus la
Papa Leon al X-lea () [Corola-website/Science/305438_a_306767]
-
sclaviei și o relativizare a răului. Răul nu trebuie relativizat, Satan este real, sursă a îndoielii și nesiguranței, ele însele mărturii ale imperfecțiunii noastre. Singura salvare în acest sens o poate reprezenta o credință universală de tip kantian în esența sacră a individului. Numai credința universală se sustrage, spre deosebire de adevărurile ideologice sau stohastice, de la impunerea forțată, transformând ideile nu în instrumente de tortură ci în adevăruri empirice. Din punct de vedere ontologic, Kolakowski profesează un antirealism. El critică realismul aristotelic, conform
Leszek Kołakowski () [Corola-website/Science/305448_a_306777]
-
ani, când s-au întors au găsit o nouă sectă care se formase în lipsa lor, ceea ce a dus la marea schismă a jainiștilor dintre Digambar, cei ce plecaseră cu Bhadrabahu, și Svetambar. În 453, consiliul Valabhi editează și compilează scrierile sacre tradiționale ale sectei Svetambar. Majoritatea deosebirilor dintre cele două formațiuni sunt minore și oarecum obscure. În sanscrită, "ambar" înseamnă acoperământ asemănător unei haine. "Dig", o formă mai veche a lui "disha", se referă la cele patru puncte cardinale. Astfel adepții
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
fiecare component al lui poate exista ("syadasti") sau nu ("syatnasti"). Un avantaj al acestui agnosticism jainist este înlăturarea polemicilor legate de existența răului (existență atât de discutată de religiile avraamice) prin simplul fapt că ea nu contrazice principiul unei ființe sacre supreme și omnipotente de o infinită bunătate. În timp ce jainiștii își exprimă incertitudinea legată de existența Dumnezeului, ei cred în divinizarea arhaților și a tirthankarașilor și ale unor zeități minore, care deși sunt suflete întrupate, se bucură de o libertate lărgită
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
sectei Svetambara ele fiind chiar de trei ori mai numeroase ca bărbații asceți. Femeile însă nu vor beneficia de același prestigiu ca bărbații în interiorul comunității monahale jainiste și chiar vor fi obligate de convenție și de stipulația din diferite texte sacre să-i stimeze pe călugări chiar dacă unele se vor dovedi preeminente prin capacitatea de a învăța și de realizările spirituale. Femeile digambarașe au trebuit chiar să se mulțumească cu ideea necesității reîncarnării în trupul unui bărbat pentru realizarea iluminării. Jainismul
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
De accea există un puternic contrast între austeritatea extremă a călugărilor și prosperitatea mirenilor jainiști. Laicatul însă se va dovedi un susținător vehement al religiei și se va deda la o filantropie care cuprinde forme multiple. El va patrona iconografia sacră, va înălța, restaura și tutela temple și alte lăcașuri cultice și va fi un promotor al literaturii jainiste. Rezultatul acestor demersuri va fi reprezentat de înflorirea unei remarcabile arte religioase. Postirea este des întâlnită la jainiști, mai ales în timpul ceremoniilor
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
pe altarul central al templului jainist sau pe altarul improvizat într-o locuință. În templu reprezentarea principală și centrală a ființei venerate este însoțită de înfățișări subsidiare ale aceluiași personaj. Cultul devoțional este ornamentat de imnuri de laudă, rugi, formule sacre și daruri materiale cu valoare simbolică. Astfel credincioșii aduc imaginii sfinte jertfe ca florile, semnificând conduita omului, puritatea și frumusețea tuturor formelor de existență, tămâia, emblema vieții ascetice, lumânările, care amintesc de conștiința pură, neîncărcată de karma, orezul de casă
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
templu jainist: de exemplu un credincios trebuie să aibă trupul curat și poarte hainele purificate, specifice ritualurilor de devoțiune. Rolul cultic al templului este acela de spațiu în care un jainist își îndeplinește rugăciunea, meditațiile, ritualurile, în care cântă imnuri sacre sau ascultă predicile unui călugăr. Unele temple cu semnificație istorico-religioasă mai reliefată sunt obiect de pelerinaj. Destinații pentru pelerini au existat încă din India medievală, în locuri în care se consideră că s-au desfășurat momente importante din viața unui
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
și postirea, pe care unii o îndeplinesc în toate cele 8-10 zilele, deși nu este absolut necesar: scrierile jainiste recomandă cel puțin trei zile. Imperioasă este însă ajunarea în timpul ultimei zile, care este și cea mai importantă a sărbătorii. Textului sacru "Kalpa Sutra", care dezvoltă în special descrierea vieții lui Mahavira, i se acordă o reverență specială în perioada festivalului, el este citit și comentat în a treia zi de un grup de asceți în fața enoriașilor. În a cincea zi, cele
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
două ori pe an, în lunile Chaitra (martie - aprilie) și Aswin (septembrie - octombrie), timp de 9 zile, între ziua a 7-a și a 15-a a unei luni pline. Este o sărbătoare închinată postului (total sau parțial), recitării textelor sacre, meditării asupra celor trei giuvaeruri jainiste și în special a venerării de tip "Siddha-chakra". Acest ultim ritual decurge astfel: pe o tăbliță circulară de lemn sau piatră, sau pe o farfurie de argint se trasează opt raze care împart cercul
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
cuvintele rostite de Mahavira au fost pierdute, textele au fost uitate sau învățate greșit. În 350 î.Hr., o foamete s-a abătut asupra Indiei și a comunității jainiste, ucigând un mare număr de călugări și odată cu ei memoria unor lucrări sacre. Digambariștii consideră că toate agamele au fost pierdute în timpul foametei, iar svetambariștii, dimpotrivă, consideră că o bună parte a lor a reușit să se conserve. Aceste concepții diferite cauzează astăzi diferențele de rol pe care le ocupă scripturile în sectele
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
sanscritei, are aproape toate textele cunoscute abordând o temă jainistă. Alte limbi sub care s-au dezvoltat scrierile jainiștilor au fost pracrita, abanonată de această religie în sec. al X-lea, și hindi, folosită în ultimele 8-9 secole. Întreaga literatură sacră a jainismului, în forma ei prezentă, apare cu mult după moartea lui Mahavira, încât nu se poate garanta gradul de puritate al învățăturilor transmise și ce anume a fost alterat, modificat sau adăugat după încheierea ciclului profetic al celor 24
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
un cal, Abhinandannath, printr-o maimuță, Parshva prin șarpe, iar Mahavira prin leu. Deși majoritatea simbolurilor tirthankarașilor sunt alese din sfera faunei, există și excepții ca lotusul (pentru Padmaprabha), luna (Chandraprabha), vasul (Mallinath), etc. Dintre toate aceste semne cel mai sacru este svastica, care își depășește condiția de pecete a celui de-al șaptelea tirthankara, Suparshvanath, și devine un simbol foarte uzitat de jainiști. Fiecare templu sau carte sacră trebuie să conțină o svastică, iar la începutul și la sfârșitul ceremoniilor
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]
-
Padmaprabha), luna (Chandraprabha), vasul (Mallinath), etc. Dintre toate aceste semne cel mai sacru este svastica, care își depășește condiția de pecete a celui de-al șaptelea tirthankara, Suparshvanath, și devine un simbol foarte uzitat de jainiști. Fiecare templu sau carte sacră trebuie să conțină o svastică, iar la începutul și la sfârșitul ceremoniilor de venerație acest semn este creat din boabe de orez în jurul altarului în repetate rânduri. Conform tradiției, cele patru brațe ale ei reprezintă cele patru existențe pe care
Jainism () [Corola-website/Science/303397_a_304726]