9,411 matches
-
l-au batjocorit. Atunci, tatăl său i-a dăruit o fotografie cu el și propriul lui tată. Pe spate era scris: „Prin speranță, mintea e Întotdeauna liberă. Onorează-ți familia și nu pe cei care ne-au distrus“. Walter a Încuviințat și a așezat fotografia sub piatra care-l lovise și care Îi eliberase gândurile. Când s-a trezit În camera verde, Walter Își simțea capul zvâcnind ca o tobă. În apropiere se aflau trei polițiști militari. A aflat că turiștii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
făcuse pe mama ei să fie mai conștientă de situația politică. Ba chiar a rugat-o să finanțeze o nouă excursie În Birmania În care ea și Phil să meargă ca observatori ai drepturilor omului, incognito, desigur. Mama ei a Încuviințat și i-a zis: —Ești atât de curajoasă. Dar eu știam că asta nu se va Întâmpla niciodată. Ultima operațiune de salvare o Îmbătrânise pe Mary Ellen cu douăzeci de ani, așa Încât acum chiar Își arăta vârsta. Nici eu nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
Rupert privindu-i de multe ori. Într-o zi i-a și atins. Întrebase În prealabil, Într-un fel. I-a privit fix mult timp, apoi s-a uitat la ea și i-a zis: „Hei“. De Îndată, ea a Încuviințat din cap, apoi a dat din umeri și a zâmbit În același timp. El i-a atins, le-a atins vârfurile. Nu a sărutat-o, așa cum ea și-ar fi dorit. I-a strâns sânii prin haine. Mâna lui i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
vrut s-o ating, dar doctorul m-a oprit. Nu aveam voie. Nu purtam mănuși. I-am șoptit la ureche: «Shizuko, a venit frățiorul tău!» Mi s-a părut că a reacționat, pentru că s-a mișcat puțin. Parcă ar fi încuviințat. Pe moment am crezut că Shizuko reacționase la vocea mea, dar după spusele medicului, în starea în care se afla, acest lucru era imposibil. Probabil că a avut un spasm în somn. Se pare că, de când fusese transportată la spital
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
a fost această sclipire evidentă. Ea m-a făcut să văd, dincolo de aparențe, o parte a ei care nu e în suferință. - Bună ziua, spun eu. - Bună ziua, răspunde Shizuko. - Buazia, se aude. Mă prezint pe scurt. Fratele ei mă ajută. Shizuko încuviințează. A fost înștiințată dinainte de vizita mea. - Întrebați ce doriți, spune Tatsuo. Mă încurc. Oare ce ar fi mai bine s-o întreb? - Cine te tunde? Asta a fost prima întrebare. - Asistenta, mi-a răspuns. S-a auzit ceva de genul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
poată vorbi din nou era pentru ei un vis desprins dintr-o poveste. - Ce vrei să faci când te însănătoșești? am întrebat-o. - Eou, spune ea. Eu nu înțeleg. - Excursii, nu-i așa? zice Tatsuo după ce se gândește puțin. - Da, încuviințează ea. - Unde ai vrea să mergi? - Ii-yu nii-an. Nimeni nu înțelege. Dar cu un pic de efort ajung la concluzia că a vrut să spună „Disneyland“. - Nu cumva Disneyland? întreabă fratele. - Da, răpunde ea și dă cu putere din cap
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
să țină un discurs în fața mai multor persoane. După ce s-a angjat la firma actuală, s-a autodisciplinat în privința asta, iar acum nu am observat nici o reținere din partea dumnealui. A vorbit fluent. A fost extrem de ușor să-i iau interviu. Încuviințam și ascultam o poveste atât de interesantă, încât nu mi-am dat seama când a trecut timpul. După ce ne-am despărțit, m-am tot gândit: „Felul lui de a vorbi îmi pare cunoscut. Oare cine vorbește la fel?“ După o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
că e din cauza vârstei, dar nu sunt de acord. Nu e adevărat. Am discutat și cu observatorul acela care a căzut în stația Kodemmachō. A stat internat o lună de zile. Mi-a spus: „Am devenit atât de uituc.“ Am încuviințat și i-am zis că și eu pățesc la fel. Mi se întâmplă să uit că trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Mi se șterge pur și simplu din minte. Până acum nu am avut așa ceva. Cred că nu ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2279_a_3604]
-
gânditor. Trase cu ochiul la femeie, care, aparent fără să le dea atenție, se așezase pe un scăunel, lângă foc, și începuse să coasă, cu un ac mare și cu fâșii subțiri de piele, niște piei de castor, pe urmă încuviință, vorbind ca pentru sine: — După ce ți s-a născut ultimul fiu, nevasta ta nu mai e ca la început, dar, fără îndoială, încă e o femeie frumoasă. Audbert ridică din umeri și privi drept în ochii migdalați ai celui cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mă crezi, poți să-l întrebi pe prietenul meu Khaba. E adevărat, Khaba? Spune-i tu: e adevărat sau nu că l-am apărat cum nu se poate mai bine? Khaba consimți cu gravitate. — Cum nu se poate mai bine., încuviință el. — Ah! M-ai apărat. Eu... îți mulțumesc și, dacă îmi stă în putință... Ochii lui Balamber sclipiră de satisfacție. în sfârșit, îl adusese pe căposul ăsta țărănoi unde voia. Era momentul să pună degetul pe rană. - Bineînțeles! îi întoarse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mesei, adăugă: — Și o să ai și toate foloasele de aici, te asigur. — Ei bine? Vorbește, atunci. Uite, în câteva cuvinte, despre ce e vorba: regelui meu i-a ajuns la urechi cum că Gundovek are o fată foarte frumoasă. — Griselde! încuviință Audbert. — Bravo! Se pare că acea Griselde ar fi lumina ochilor lui. Ar avea cam paisprezece-cincisprezece ani. — Da, atât mi-au spus și mie. Dar ce-are a face... — Așteaptă! Tu știi că Atila e deja în dușmănie cu alemanii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Da, e prietenul lui cel mai credincios. Balamber se încruntă: — Mi s-a spus că tu pe acest Waldomar îl cunoști personal, adevărat? — Desigur! Nevasta mea e rudă cu el și, cu ani în urmă, am fost oaspetele lui. Balamber încuviință gânditor, apoi reluă: Spui că e un os greu de ros, dar trebuie să fii de acord că nu-i nimeni pe lume care să-i poată rezista lui Atila, nici chiar lui Utrigúr, aș spune. Fapt e că Atila
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
la vad înainte să se lumineze de ziuă. Cu ce te gândești să-l plătim pe luntraș? E un pungaș bătrân și, dacă vreți să treceți în secret, nu o să fie mulțumit cu o bucată de stofă. Hunul surâse și încuviință. Apoi se ridică brusc și, din câțiva pași, ajunse la încărcătura de bagaje, pe care Kayuk o pusese pe jos, lângă animale; se aplecă să scotocească într-o traistă și scoase de acolo un mic săculeț din piele de căprioară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
o cicatrice adâncă ce pornea de la frunte și mergea, tăind pometul în întregime, până aproape de gât. El fu cel care se făcu ecoul căpeteniei sale: — Măi, să fie! observă. E ciudat. Dar solii nu călătoresc niciodată cu mâinile goale. Gomer încuviință și, întinzându-se ca să tragă cu ochiul la catâr, observă: — Aici, Ulf are dreptate: dacă mergeți la Gundovek, cu siguranță îi duceți daruri. — Firește. Acum ți le și arăt, răspunse hunul pe un ton amabil, apoi se întoarse cu naturalețe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
nu-i sunt dragă nimănui. Mai bine să închinăm... pentru aceia doi dintre voi care după șase luni vor mai fi în viață. Se lăsă o tăcere împietrită. — Doi dintre noi, ai zis? o întrebă Khaba. Ridicându-și paharul, ea încuviință, cu privirea fixată asupra lui Balamber. Da, dintre voi, întări. Cei doi care vor supraviețui. Audbert se albi la față. Odolgan, care deja dusese la buze pocalul plin ochi, se opri: Ce vrei să zici, vrăjitoareo? Și de ce chiar șase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mult ar fi trebuit să se încreadă în vorbele romanilor, întrucât acolo urma să fie de față însuși comandantul forțelor trimise de Magister militum. încheindu-și intervenția, Waldomar se așeză liniștit la locul său. în vreme ce în sală vocile care îi încuviințau vorbele acopereau glasurile - puține, de altfel - ale celor încă neîncrezători, Ademar se ridică în picioare și întinse mâinile către toți cei prezenți. — Eu cred, spuse el, strigând pentru a se face auzit, că, după cele spuse de Waldomar, e inutil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
tată. I-ai convins pe toți. Război, așadar! Nu aștept decât clipa când o să-i ciomăgesc cum se cuvine pe blestemații ăia! Vorbise tare, ca să fie auzit prin vociferările capilor de familie ce părăseau sala încă discutând cu însuflețire. Waldomar încuviință, dar își privi fiul cu îngrijorare. — Nu avem de ales, Waltan! Va trebui să vedem și ce hotărăsc celelalte comunități. Diaconul, care se găsea aproape de ei și îi auzise cuvintele, îl bătu prietenește pe braț: — Ai spus bine, Waldomar! Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
piscul de care mi-ai vorbit. îl poți vedea și de aici - e acolo, vezi? întinse degetul înspre o stâncă abruptă ce se ivea deasupra pădurii, în vecinătatea lacului. Hunul privi printre pleoape, cu mâna streașină la ochi, după care încuviință cu o strâmbătură de satisfacție, fără să spună nimic. Audbert dădu din cap, înghițindu-și nemulțumirea și spunându-și că era fără nici un folos să aștepte de la acele bestii un cuvânt de apreciere. Resemnat, adăugă: — Curând, însă, va trebui să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
poziția în care îl lăsase ceva mai devreme. Se opri la un pas lângă el, cercetându-l atent. Cine e mijlocitorul? Acum poți să-mi spui. Balamber îi răspunse fără să-l privească: — Gualfard. — Gualfard cel Violent? Acel Gualfard? Hunul încuviință din cap. — Da. Așa cred că i se spune. Audbert fu uimit peste măsură. Era cu putință ca însuși Gualfard să fi fost ales pentru a escorta solia de nuntă a lui Utrigúr? în toate acele zile, se întrebase de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
doi interlocutori. Gualfard își cufundă mâinile într-unul din ele și le scoase încărcate cu bijuterii din aur și cu tot felul de obiecte strălucitoare; schimbă apoi o privire plină de înțelesuri cu fratele său, dădu din cap cu putere, încuviințând, și, după ce puse la loc toate acele minunății, îi spuse câteva cuvinte lui Balamber. Răspunsul acestuia din urmă îi făcu pe toți să râdă, iar marcomanului îi fu limpede că orice tensiune dintre cei cinci bărbați dispăruse. După câte se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Or fi ai noștri, nu? Ochiul sever al tatălui, însă, îl reduse la tăcere. îl văzu cum schimbă o privire cu Ricarius. — Ce spui? De fapt, locul ăsta pare făcut pentru o ambuscadă. Frământându-și barba deasă și roșcată, scutierul încuviință: — Edilbert are nas bun; și pe urmă, a trăit toată viața printre cai. Dacă îi simte acolo, în față, înseamnă că e adevărat. Waltan trase sabia din teacă: — Dar cine ar putea fi? întrebă, făcând ochii roată. Ricarius începuse să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
și Odolgan îl împinseseră între timp către el. — El e? întrebă. Marcomanul, cuprins de groază, nu era în stare să-și ia ochii de la sinistrul spectacol ce i se oferea privirilor. — El e? insistă Balamber. E Waldomar? Tresărind înfiorat, Audbert încuviință frenetic. — Da... da. El e, da, bâigui. Gualfard păru jignit. — Bineînțeles că e Waldomar! Ce-ți închipuiai, hunule? Că-ți pun în brațe un mort oarecare? — Vrei să-l vezi mai bine? spuse Geremar și, imediat, luând o secure de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cea mai putem face. — O să-i căutăm și noi. Dă-mi doi oameni care știu bine zona și răspândește-i pe ceilalți împrejur. Ne întâlnim la apusul soarelui la poalele stâncii, unde ne-am întâlnit ieri. Cu fața întunecată, Gualfard încuviință și, întorcându-se către oamenii săi, începu să le strige repede niște ordine. Odolgan, ștergându-și cu degetul o rană mică la buză, se întoarse spre Balamber și puse: — Burgunzii ăștia nu sunt buni de nimic. Era mai bine dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
dincolo de ceea Balamber ar fi tolerat în mod obișnuit; cu toate acestea, știu să se controleze. — Erau la câțiva pași distanță: descălecaserăm ca s-o terminăm cu cei doi, însă... Gualfard tresări. — I-ați prins? întrebă stupefiat. Vizibil nemulțumit Balamber încuviință. — Da, îi aveam în mână, dar ne-a lovit trăsnetul. Un murmur de stupoare îi străbătu pe burgunzi. Gualfard, care făcea eforturi ca să-și revină după cele ce aflase, suspină adânc, pe un ton răgușit, încărcat de mânie: — Așadar, trăsnetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
trebuia să dea o explicație: — O legasem cu frânghia pe fată, dar ea, după ce ne-a lovit trăsnetul, pesemne s-a eliberat. Gualfard continuă să-l cerceteze câteva clipe, cu aerul că-și repeta în minte și cântărea fiecare cuvânt. încuviință apoi și aruncă sfoara în iarbă. — De acord, conchise el. Punându-și ambele mâini pe oblâncul șeii, scutură din cap și, vorbind aproape către sine, adăugă înnegurat: — De necrezut. Și totul din vina a doi copilandri... Geremar, alarmat, întinse mâna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]