1,924 matches
-
nu, vom vedea la fața locului ce este de făcut pe mai departe”, hotărî Eugen liniștit, oferindu-i brațul. Mașina străbătea în liniște bulevardele. Nu era aglomerație și în nici zece minute ajunseră aproape de Spitalul Militar, când soarele cobora spre asfințit și lumina lui roșiatică lăsa umbre lungi în parcarea de lângă piață. Eugen o conduse atent pe Iuliana cei câțiva pași până la intrarea în supermarket. - De ce să intrăm aici? întrebă ea, inocentă. - Să luăm ceva proaspăt pentru cină... Mama ta a
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
treisprezece ani. Așa se face că Minodora și cu mine, împreună cu cele patru femei Cozmei : Ulitia-Olga-Ana-Iuliana și cu mezinul Vasili am format o "celulă" de muncă în ținutul Baraba. Până acolo am făcut o zi de drum din zori până la asfințit, într-un camion acoperit cu prelată care a mai lăsat pe drum, în locuri complet necunoscute, câte un grup de femei și copii. Din fericire era plină vară și nu aveam încă să ne batem cu frigul siberian, ci numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
-i accepte formal ideea numai ca să se poată urni de acolo. Privi bagheta neagră, cu încrustații simetrice ce împrejmuia marginea de sus a tavanului, o fotografie executată de un prieten al lui Alexe, ce luase un premiu internațional, cu un asfințit de soare prins de-a lungul unui râu, o explozie de lumină și o alta de întuneric, un peisaj simplu care te înmărmurea, îți crea o senzație nelămurită de panică, o stare de neputință, ca în fața unor forțe naturale cărora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
grâu. Urmele evidente de pe gâtul meu îl vor determina pe medicul legist să-și expună rapid concluzia: moarte prin ștrangulare. În față, unde fâșia de șosea se îngusta tot mai mult, departe, cerul căpăta minunate tente viorii. Acolo o fi asfințitul? se întrebă femeia și nu știa cu siguranță răspunsul. Nu te-am mai văzut de multă vreme, Carmina, îl auzi și simți cum liniștea începe să se adune în ea picătură cu picătură. Dincolo de aparențe, bărbatul părea tandru. Tăcu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
amândoi s-au gândit că ei niciodată nu au fost capabili de atâtea tandrețe? În tot cazul, Nina și-a încetat ironiile. Îi privea acum pe cei doi cu încântare, așa cum privești un pisc de munte, un izvor sau un asfințit de soare. Își însușise observația lui Alexe fără să crâcnească. Nici măcar instinctul ei de femeie nu fusese tulburat, nici nu-i trecuse prin minte să facă o comparație, vorbele lui Alexe trezeau în ea resorturi oarbe. Nina devenise un mecanism
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
timpul când trebuia să pun ordine în gândurile mele, dar nu vroiam să mă gândesc la nimic acum. Mi-am petrecut multă vreme rezemat de stâlpul verandei, privind grădina și mângâindu-l pe Pescăruș. Mă simțeam epuizat. Soarele era la asfințit și umbrele albăstrui se conturau tot mai puternic. Pescăruș dispăru, dar eu nu mă mai săturam de florile de cireș care, în lumina pală a amurgului, îmi lăsau impresia că sunt gata să explodeze, asemenea bubelor supurânde ce stau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2344_a_3669]
-
semnal luminos de genul SFÂRȘIT. După ce am terminat o carte nu am senzația că am ajuns la sfârșit. Așa că Încep una nouă. Armanoush a clipit, fără să-și dea seama cât de frumoasă părea În lumina palidă a soarelui la asfințit. Și-a așezat rucsacul pe fotoliul bunicii și s-a apucat să-l golească asemeni unui copil nerăbdător să vadă o grămadă de jucării noi. Cărțile curgeau una după alta: El Aleph și Alte Povestiri, Conjurația imbecililor, Un Joc Numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
Flăcăul se domolea, se întindea alături ca un câine, rugător, insistent, până la urmă domolit și tăcut... îi vedeam apoi stând cuminți unul lângă altul ore întregi în behăitul animalelor până începeau să se reverse lung peste câmpie razele aurii ale asfințitului... Zeitatea de lângă mine îmi amintise de mâinile mamei, de aceea mă îndrăgostisem de ea și m-am uitat să i le văd... Stăteau, în așteptare, întinse peste genunchii acoperiți de rochia înfoiată. I-am luat una într-ale mele și
Viața ca o pradă by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295611_a_296940]
-
așteaptă neliniștite. Ce-a fost? Cum a fost? Costică nu-i mușcat, nu-i mușcat nici Osman, dar putea să se întâmple mare comèdie. Praful uliții, ca niciodată, se ridică des și scânteiază ca o pulbere de aur în luminile asfințitului, peste casele curate și peste livezile verzi. Și deodată o cucoană își aduce aminte că mâncara se răcește - și toți își aduc aminte că n-au cinat încă, și se grăbesc spre case. Poftă bună, bun apetit, praful se potolește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
amurgului. Plecam în trap țăcănit, pe gânduri; tăcerea pustiului mă învăluia de pretutindeni, umbra cucerea lanurile năvălind ca valuri de la răsărit, și, din când în când, un canton suna trist, plângând parcă, în imensitate: lang-ling! Soarele, scufundat de mult în asfințitul vânăt, trimetea încă luciri trandafirii nourilor nemișcați deasupra, în înălțimi. Sate depărtate, în întunecimea care creștea, se cunoșteau întâi după fumegări ușoare, apoi după lumini pierdute în noapte, ca licurici pe o întindere fără margini, care se amestecau de la o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
că am nevoie de un tovarăș, de un vânător din partea locului, de o luntre care să mă ducă la băteliști și ascunzișuri - și lăsam vânatul în liniște să se strecoare pe luciu, să se ridice în unghiuri lungi pe roșeața asfințitului, și, cu sufletul plin de frumusețea locurilor, de miile de glasuri ciudate ale amurgului în bălți, de minunatele colorații ale apei sub bătaia celor din urmă raze, rătăcii mult, la întâmplare, fără țel hotărât. Când mă întorsei, crâșmarul se uită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
pe Marin, și treaba e gata! Pe onoarea mea! Și rămase în fața crâșmei, cu mânile în șolduri, cu nădragii largi umflați ca de vânt, privind fericit în urma mea, pe când eu mă cufundam repede pe Corbul meu în umbrele Bărăganului, spre asfințitul șters, aproape stâns. A doua zi pe la toacă, cum descălecai, Sandu se repezi pe ușa crâșmei ca izbit de cineva și răcni la un țânc numai de o șchioapă, care se prăjea la soare: —Mă, tătuță, mă! fuga la neică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
deodată un măcăit aspru mă scutura din liniștea ce mă cucerise, aripi băteau și rața se înălța săgetând pe deasupra pămătufurilor roșcate, dincolo de bătaia puștii. După aceea, dintrodată plutirăm lin și intrarăm sub bolțile luncii mari de sălcii. Soarele da în asfințit, o pulbere de aur se strecura prin pletele verzi și tremura în flori de lumină pepânza neclintită și întunecoasă a apei. Ramurile, împreunându-se, deschideau arcade negre, sub care treceam într-o liniște nețărmurită, lăsând o cărare de solzi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
din privirea pătrunzătoare, rotundă, ascuțită, verde ca și apa stătătoare a Iezerului, privire care mă neliniștea. Într-o săptămână, patima pândei, a vânatului bălții, îmi intrase în suflet, în sânge, în simțuri. Veneam în galop întins, cum da soarele spre asfințit, treceam repede prin crâșmă, unde mă aștepta Marin și gălăgiosul sfat al lui Sandu, umpleam pentru pușcaș o gărăfioară de țuică și plăteam două pacuri de tutun, și ne coboram spre pânza stufăriilor. În liniștea bălții întinse, țipătul singuratic al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
două pacuri de tutun, și ne coboram spre pânza stufăriilor. În liniștea bălții întinse, țipătul singuratic al unei paseri deștepta ca un răcnet singurătățile și mă făcea să tresar. Cu ochii deschiși mari, cercetam văzduhul la linia pămătufurilor roșcate, spre asfințitul înflăcărat, ori cărările lungi în trestii, ori bolțile întunecoase ale sălciilor, în care se cerneau stelele, florile de lumină, și inima-mi bătea grăbit când un fir de papură sau de mlajă se clătina. Acum puteam să deosebesc clătirea domoală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
deasupra noastră. —Astăzi n-o să întârziem, neică Marine? —De ce? n-o să întârziem! Și trecem încet-încet, tot mai în adâncul Iezerului. Un freamăt lung, mii de glasuri deșteptate ale locuitorilor bălții, înfioră stufăriile până departe, ca înaintea vremii rele. Și la asfințit, pe jumătate de cer cuprins de munți de nouri, s-a arătat deodată un tighel de aur frânt, neregulat, pe toată marginea îngrădirii întunecate. Parcă ar fi încremenit pe cer un fulger rupt, ca o amenințare. Are să vie vremea rea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
neregulat, pe toată marginea îngrădirii întunecate. Parcă ar fi încremenit pe cer un fulger rupt, ca o amenințare. Are să vie vremea rea, neică Marine!... Vânătorul nu întoarce capul; vâslește încordat; și din lulea se înalță pânze ușoare de fum. În asfințit, nourii se sparg deodată, și asupra Iezerului, prin spărturi, țâșnesc izvoarele sângeroase ale amurgului de flăcări. Balta neclintită pare de sânge, până la umbra neagră, depărtată a sălciilor. Luntrea face un ocol mare prin apele înflăcărate. Apoi încet-încet lumina scade, pe când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
prin spărturi, țâșnesc izvoarele sângeroase ale amurgului de flăcări. Balta neclintită pare de sânge, până la umbra neagră, depărtată a sălciilor. Luntrea face un ocol mare prin apele înflăcărate. Apoi încet-încet lumina scade, pe când lopețile sună cu lepăit de unde. Nourii în asfințit se închid; umbrele se întind deodată, și freamătul stufăriilor tace. Un bâtlan singuratic trece fâlfâind rar pe departe. Din când în când țipă prelung, cu glas de trâmbiță. Și luntrea se strecoară prin marginile luncilor, intră iar în trestii, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
își desfășura tăcută bolțile de frunzișuri. Urca domol coline trăgănate, se ridica departe într-un pisc prăpăstios, în vârful căruia săgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel întăi printr-un șuiet adânc sosirea vânturilor. Așa urca lin spre asfințit, și de pe cerul răsăritului soarele începea să-i pătrundă ascunzișurile. În țihla măruntă de la margine, lumina se cernea în ploaia deasă și caldă de raze; roiuri de musculițe se roteau ici-colo, țesându-se într-un joc grăbit; sticleau în lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
zbor tăcut și mierle care fâlfâiau cârcâind spăriate. Sunetul moale al tălăngilor răzbătea din vreme în vreme ca dintr-o depărtare nesfârșită - părea că vine de deasupra, din cerul albastru, ori printre frunzișuri, cu strecurarea vântului. Într-un rând, aproape de asfințitul soarelui, într-o zi liniștită de septemvrie, mă întorceam din luncă și veneam gânditor pe podul răsunător de fier. Apa râului curgea pe dedesubt largă și lină, cu strălucire întunecoasă. În stânga, pe malul dinspre Galați, o bulgărie își întindea răzoarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
apă; dispăreau și iar se arătau. La malul celălalt, încovoindu-se cătră asfințit după cursul râului, lunca de sălcii și plopi făcea zid neclintit, zimțuit de vârfurile ascuțite ori rotunde ale copacilor. Umbra luncii se îngusta; soarele se lăsa la asfințit, spre aburii depărtați, din fund, ai Siretului. Pe apa lucie, aproape de malul cestălalt, venea domol înecatul, la linia undelor. Ne duceam încolo, la vale, zise repede unul din flăcăuandri, și l-am văzut că vine... Moș Gheorghe Cucu nu zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
apoi, cu brațele puse pe genunchi, cu bărbia rezemată de brațe, rămase un timp uitându-se la podar. Se sculă după aceea și se îndreptă pășind rar, spre zarzavaturile lui. Rămăsei cu bătrânul și cu mortul. Soarele se scufundase; la asfințit crescuse o întinsă roșață purpurie. Prin lumina aceea, prin singurătatea țărmurilor, venind pe lângă lunca tăcută, apa trecea într-o liniște și într-o tăcere de moarte. Nu aburea vântul; tălăngile de peste ape nu se auzeau; împrejurimile încremeniseră în lumina cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
din apus, începură a trece rațele sălbatice. Veneau din zarea Dunării, din bălțile Brăilei, și treceau prin smârcurile apropiate de la Mălina. Stoluri, pe cer depărtat, purpuriu, grăbeau ca alungate de vânt. Se deslușeau linioare mărunte, negre, în lumina vie a asfințitului, izvorau ca din aburi, cârd după cârd, intrau în marea de lumină, apoi coborau, se mistuiau. Mă îndreptai spre casă. Lumina scădea. Într-un timp, de pe colnic, mă întorsei. Moș Gheorghe Cucu se ridicase și el de la locul lui și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mistuiau. Mă îndreptai spre casă. Lumina scădea. Într-un timp, de pe colnic, mă întorsei. Moș Gheorghe Cucu se ridicase și el de la locul lui și mergea domol spre căsuța de lângă pod. Era vremea cinei. Nu-l mai văzui. Lumina din asfințit stătea încremenită pe cer. Apa Siretului se umpluse de o lucire tainică, ajungând până la mal, unde sta înecatul, sub sumanul moșneagului cu fața spre cerul adânc boltit, limpede ca lacrima. Sta nemișcat și singur în tăcerea țărmurilor. Iar în fund
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
hudiții. Apucă la dreapta, prin umbra de cărbune a zidurilor; se întoarse; apoi începu a umbla încet. În jurul ei zgomotele ciudate ale nopții tremurau pretutindeni; secerea lunii printre nouri alburii se purta ca împinsă de o apă năprasnică, undeva, spre asfințit. Haia se oprea de câte ori un om se arăta în capătul uliții, venind din inima târgului. Apoi iar începea să umble domol; pe când necunoscutul înainta încet și umbra lui îl urmărea pe păreții caselor scunde, dispărând în bolți și iar apărând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]