KorAP: Find »[drukola/base=bibliografia & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...58 59 60 ...142 >

3,550 matches

Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404

lui Chiril și încerca să-l izoleze pe Nestorie chiar în raport cu tradiția antiohiană (Synodicon-ul îl apără și pe Teodoret). în ciuda latinei mediocre și adesea greu de înțeles, culegerea e foarte prețioasă, deoarece reunește multe din sursele referitoare la controversa nestoriană. Bibliografie. Ediții: Epistola către episcopi: ACO I, 5, pp. 135-136. Synodicon-ul, păstrat în două manuscrise într-o anexă a traducerii latine a actelor de la Efes, este editat în ACO I, 4 (și în PG 84, pp. 565-864). Despre Irineu cf. G.

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
fie citită în biserică opera lui Antipater pentru a-i feri pe călugări de greșelile lui Origen. Recent, M. van Esbroeck a propus să-i fie atribuită lui Antipater o scriere Despre credință transmisă în georgiană sub numele lui Ipolit. Bibliografie. Ediții: Omilii și fragmente în PG 85, pp. 1764-1796; 86/2, pp. 2045-2053; 96, 468. 501-505. Predica despre înălțarea la cer în R. Grégoire, „L’homélie d’Antipater de Bostra pour l’assomption de la Mère de Dieu”, în Parole de

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
pe mai multe planuri în același timp a împiedicat părțile implicate să-l înțeleagă așa cum trebuie. Mai cu seamă studiile din secolul al XX-lea, începînd cu cele ale lui J. Lebon, au acordat importanța cuvenită intențiilor și doctrinei lui. Bibliografie. Ediții ale operelor lui Sever: Discursuri către Nefalie și Scrisori către Sergiu: J. Lebon, CSCO 119-120, 1949. Philalethes: R. Hespel, CSCO 133-134, 1952. Contra gramaticului nelegiuit: J. Lebon, CSCO 93-94; 101-102, 111-112, 19522. Scrieri polemice contra lui Iulian de Halicarnassus

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
PO VI/1 (1909); VII/5 (1911). Fundamental rămîne studiul lui J. Lebon, Le monophysisme sévérien, J. van Linthout, Louvain, 1909; Idem, „La christologie du monophysisme syrien”, în A. Grillmeier, H. Bacht (ed.), Das Konzil von Chalkedon, I, pp. 452-602. Bibliografie mai recentă în F. Graffin, „Sévère d’Antioche”, în DSp XV, 1989, coll. 748-751. însă privitor la cristologia lui Sever acum cf. mai ales A. Grillmeier, Le Christ dans la tradition chrétienne II/2 (1989), trad. fr. Cerf, Paris, 1993

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
XII-lea, aceste scolii au fost amestecate cu cele ale lui Maxim Mărturisitorul, însă o traducere siriacă a lui Dionisie, însoțită de majoritatea scoliilor lui Ioan (efectuată nu mai tîrziu de secolul al VIII-lea) ne permite să le identificăm. Bibliografie. Pentru texte cf. indicațiile din CPG III, nr. 6850-6852. Scoliile la Dionisie se găsesc în PG 4, 15-432; 527-576; cf. H. Urs von Balthasar, Liturgia cosmica. L’immagine dell’universo in Massimo il Confessore, trad. it. AVE, Roma, 1976. 20

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
să-i fie atribuit lui Ioan din Cezareea, lucru ce pare să fie confirmat de studiile recente. Efortul de a împăca doctrina lui Chiril al Alexandriei cu formula de la Calcedon dovedește că Ioan este unul din reprezentanții principali ai neocalcedonismului. Bibliografie. Ediție critică a tuturor textelor: M. Richard, Iohannis Caesariensis presbyteri et grammatici opera quae supersunt (CChr.SG 1) Brepols-Leuven University Press, Turnhout Leuven, 1977 (Dialogul cu un maniheu este editat de M. Aubineau). 21. Efrem din Amida, patriarh de Antiohia

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
în acela al ipostasurilor) și negarea unui ipostas autonom al naturii umane a lui Cristos, care nu trebuie definită ca anipostatică - ceea ce ar echivala cu a o defini ca inexistentă - ci enipostatică, pentru că există realmente, însă doar în ipostasul Logosului. Bibliografie. Fotie, Biblioteca, cod. 228-229, ed. și trad. fr. R. Henry, Photius, Bibliothèque, IV, Les Belles Lettres, Paris, 1965, pp. 114-174; fragmentele în PG 86/2, 2104-2109; S. Helmer, Der Neochalkedonismus, cit., pp. 263-265; 271-272. Cf. și CPG III, nr. 6902-6916

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
că, spre sfîrșitul vieții, Iustinian ar fi promulgat un edict în favoarea aftartodocetiștilor, care s-a pierdut. Pe baza unei vechi tradiții, împăratul este considerat și autorul imnului Fiul Unul-născut și Logos al lui Dumnezeu, inclus în liturghia lui Ioan Hrisostomul. Bibliografie. Scrierile teologice ale lui Iustinian sînt editate în PG 86/1, pp. 945-1152, însă edițiile critice ulterioare sînt preferabile. Epistola către patriarhi contra lui Origen: ACO III, pp. 189-214. E. Schwartz, Drei dogmatische Schriften Iustinians (AAM NF 18), Giuffrè, Milano

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
fragmentul 4, care încearcă să explice că e posibil ca ruga lui Isus pentru iertarea ucigașilor săi (Luca 23,24) să se fi împlinit și, în același timp, iudeii să fi fost pedepsiți prin distrugerea Ierusalimului și împrăștierea poporului lor. Bibliografie. Toate textele sînt editate, cu introducere, de F. Diekamp, Analecta Patristica. Texte und Abhandlungen zur griechischen Patristik, Pont. Institutum Orient. Studiorum, Roma, 1938, pp. 109-153. De asemenea, S. Gero, „Hypatius of Ephesus on the Cult of Images”, în Christianity, Judaism

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
din scrierile lui Sever, pierdute în redactarea originală (și în unele cazuri pierdute definitiv), chiar dacă unele citate, mai ales cele din Contra gramaticului nelegiuit, nu au corespondent în versiunea siriacă cunoscută de noi, ceea ce dă naștere unei probleme, încă nerezolvată. Bibliografie. Text editat și introducere în Diversorum postchalcedoniensium auctorum collectanea. I: Pamphili Theologi opus, ed. J.H. Declerck; Eustathii Monachi opus, ed. P. Allen (CChr.SG 19), Brepols, Turnhout, 1989, pp. 391-474. 25. Leonțiu din Bizanț Un grup de tratate cristologice s-

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
printr-o necesitate naturală. Acest lucru îi permite celui dintîi să se folosească de analogia cu ființa umană pentru a explica relația dintre divin și uman în Cristos, pe cînd cel de-al doilea renunță complet la un asemenea procedeu. Bibliografie. Ediții: Contra monofiziților: PG 86/2, 1769-1901. Contra nestorienilor: PG 86/1, 1400-1768. Studii: M. Richard, „Leonce de Jérusalem et Leonce de Byzance”, în MSR 1 (1944), pp. 35-88 (= idem, Opera minora III Brepols, Turnhout; Univ. Press, Leuven, 1977, nr.

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
de la Enea 25 de scrisori scurte adresate unor prieteni și elevi, scrise cu concizie și eleganță; ele abordează teme de viață cotidiană, subiectele teologice fiind cu totul absente. E corespondența unui om echilibrat, afabil, care prețuiește prietenia și simțămintele omenești. Bibliografie. Ediții: Teofrast: PG 85, 872-1003; M.E. Colonna, Enea di Gaza. Teofrasto, Iodice, Napoli, 1958. Scrisori: L. Massa Positano, Enea din Gaza. Epistole, Libreria Scientifica, Napoli, 19622 (în ambele cazuri, ed. critice, trad. it., intr., comentariu). Studii: M. Wacht, Aeneas von

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
s-a realizat statul ideal preconizat de Platon, unde vor domni filozofii sau vor filozofa regii (17); și așa mai departe. Faima însemnată a operei e dovedită și de versiunile în armeană (sec. VII) și în slava veche (sec. X). Bibliografie. Ediții: PG 86/1, 1164-1185. Trad. it. în S. Rocca, „Un trattatista din età giustinianea: Agapeto Diacono”, în Civiltà Classica e Cristiana 10 (1989), pp. 303-328. Studii: R. Frohne, Agapetus Diaconus. Untersuchungen zu den Quellen und zur Wirkungsgeschichte des ersten

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
ca un produs secundar) din genul disputelor imaginare dintre creștini și iudei, în care iudeul nu e decît o fantoșă în mîinile autorului creștin. Scrierea e de fapt o continuare a celei precedente, care se încheie tocmai cu începutul disputei. Bibliografie. Ediția celor două opere în PG 86/1, pp. 568-620 și 621-784. Cf. R. Aubert, „Gregentios (Saint)”, în DHGE 21 (1986), coll. 1385-1386. 31. Pavel Silențiarul Termenul latin transpus în greacă sub forma silentiaroi îi desemna la Bizanț pe slujbașii

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
ne-au mai rămas și circa 80 de epigrame, care s-au păstrat în ciclul lui Agazia (prieten și admirator al lui Pavel) în Antologia grecească. Cele mai multe au subiecte erotice, iar temele creștine și păgîne se amestecă în mod liber. Bibliografie. Cele două Ekphraseis în PG 86, pp. 2119-2264 (cu comentariul lui C. du Cange la prima); o ediție mai bună în P. Friedlander, Iohannes von Gaza, Paulus Silentiarius und Prokopios von Gaza: Kunstbeschreibungen justinianischer Zeit, G. Olms, Hildesheim, New York, 1969

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
la o organizare mai apropiată de cenobitism. Așa cum vom vedea în continuare, prima jumătate a secolului al VI-lea pare să fie perioada în care monahii egipteni se dedică mai cu seamă păstrării în scris a învățăturii Părinților din deșert. Bibliografie. D.J. Chitty, The Desert a City (cit. la p. 000). Despre spiritualitate în monahismul oriental cf. și A.-J. Festugière, Les moines d’Orient I. Culture ou sainteté. Introduction au monachisme oriental, Cerf, Paris, 1961; A. Guillaumont, Aux origines du

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
și care primește ca răspuns parabola Samariteanului. Textul o comentează, insistînd asupra ideii că aproapele este oricine are nevoie de ajutor. Totuși, e foarte greu de spus dacă cele două scurte texte îi pot fi într-adevăr atribuite lui Arsenie. Bibliografie. Scrisoarea: trad. fr. (B. Outtier) cu o excelentă introducere (a lui M. van Parys) în B. Outtier et al., Lettres des Pères du Désert. Ammonas, Macaire, Arsène, Sèrapion de Thmuis, Abbaye de Bellefontaine, Bégrolles-en-Mauges, 1985, pp. 83-113. Celelalte două scrieri

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
păstrat în greacă și a fost realizată de diaconii romani Pelagius și Ioan în secolul al VI-lea (cărțile 5 și 6 din ediția Rosweyde). Există, de asemenea, culegeri în siriacă, armeană, coptă, georgiană, etiopiană, arabă, slava veche și sogdiană. Bibliografie. Indicații precise despre edițiile în greacă și în celelalte limbi în CPG III, nr. 5560-5615. Colecția alfabetico-anonimă: PG 65, 71-440. O ediție a colecției sistematice grecești a început abia cu J.-C. Guy, Les apophtegmes des Pères. Collection systématique. Chapitres

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
despre inexistența destinului: III, 253) sînt probabil tot scrisori, prima neidentificată sau pierdută, iar a doua identică poate cu III, 154 (către sofistul Harpocrates). în seria alfabetică a apoftegmelor se găsesc șase sentințe ale lui Isidor, extrase din scrisorile sale. Bibliografie. Epistolarul în PG 78. Studii: A.M. Ritter, Isidore de Péluse, DSp VII/2, 1971, col. 2097-2103; A. Schmid, Die Christologie Isidors von Pelusium, Paulusverlag, Freiburg in d. Schweitz, 1948. d) Palladius. Istoria monahilor din Egipt Istoria Lausiacă se numește astfel

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
că micul tratat ar constitui un fel de apendice la Istoria Lausiacă. Conținutul operei e format mai degrabă din legende, dar dovedește interesul lumii bizantine pentru Orient. O versiune latină a acestui tratat a fost păstrată printre operele lui Ambrozie. Bibliografie. Ediții: Palladio. La Storia Lausiaca, Intr. C. Mohrmann, text critic și comentariu G.J.M. Bartelink, trad. it. M. Barchiesi, Fondazione Lorenzo Valla, Mondadori, Milano, 1974; textul e o reviziune a ediției lui C. Butler, The Lausiac History of Palladius, I. Prolegomena

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
de pe care omul nu trebuie să mai coboare. Al doilea strat pus în evidență de Draguet insistă asupra „liniștii”, stare de indiferență și de neprihănire la care se ajunge prin separarea de lume, prin renunțarea la gînduri și la patimi. Bibliografie. Ediții: PG 40, 1105-1206 conține doar versiunea latină a lui P.F. Zino, bazată pe un manuscris grecesc și publicată la Veneția în 1558. Textul grecesc: Augoustinos Iordanites, Tou hosiou patros hêmôn XXIX (1911), 2. ed. de A. Schoinas, Volos, 1962

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
pe meditația asupra Scripturii. Cuvintele Părinților din deșert și - însă pe locul al doilea - Scriptura sînt recomandate ca baze ale vieții spirituale, însă asceții manifestă o evidentă rezervă față de „cărțile dogmatice”, care exaltă spiritul, în timp ce maximele Părinților îndeamnă la smerenie. Bibliografie. Ediție critică cu trad. engl. a lui D.J. Chitty, Barsanuphius and John. Questions and Answers, PO 31/3, Paris, 1966, s-a oprit la scrisoarea 124 din cauza morții cercetătorului. Pentru celelalte, cf. S.N. Schoinas, Biblos psychôlophestatê periechousa apokriseis diaphorois hypothesesin

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
dat în seama lui Dorotei; trăise acolo cinci ani, pînă la moartea sa, făcînd exerciții de asceză severă și de renunțare la propriile dorințe; era, într-un fel, un model de viață spirituală conform cu cel propovăduit de învățăturile lui Dorotei. Bibliografie. L. Regnault, J. de Préville, Dorothée de Gaza. Oeuvres spirituelles (SChr 92), Cerf, Paris, 1963 (text, traducere, introducere amplă); trad. it. M. Paparozzi, Doroteo di Gaza. Insegnamenti spirituali, Città Nuova, Roma, 1979. d) Zosima Prieten al lui Dorotei, menționat de

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
cel al lui Simion Teologul, a fost atribuită de cei mai mulți cercetători acestuia din urmă sau unui elev al său; sub formă de întrebări și răspunsuri, sînt abordate teme precum raportul lui Dumnezeu cu lumea, cunoașterea angelică și vederea lui Dumnezeu. Bibliografie. Ediție critică a textelor, cu o amplă introducere și trad. fr. de É. des Places, Diadoque de Photicé. Oeuvres spirituelles (SChr 5 ter), Cerf, Paris, 1966. Pentru raportul cu Simion și cu messalianismul, fundamental e H. Dörries, „Diadochus und Symeon

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
posibilă a lui Marcian din Betleem. A. van Roey insistă însă asupra incompatibilității dintre tezele teologice din tratatele 4 și 8, care, în opinia sa, nu pot să aparțină aceluiași autor; tratatul 4 este compus, crede cercetătorul, după controversa nestoriană. Bibliografie. Repertoar de texte în CPG II, nr. 3885-3900. J. Lebon, Le moine saint Marcien. Étude critique des sources; édition de ses écrits, Spicilegium sacrum Lovaniense, Leuven, 1968; J. Kirchmeyer, „Le moine Marcien (de Bethléhem?)”, în Studia Patristica V (TU 80

[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]