1,654 matches
-
o nouă luptă, la 28 noiembrie, „Atunci s-a îndreptat Ștefan voievod cu bărbăție împotriva lor și Dumnezeu l-a ajutat, încât i-a nimicit cu desăvârșire, iar pe care i-a prins vii, i-a tras în țeapă prin buric, cruciș, unul peste altul, în număr ca la 2 300”. La 9 decembrie 1473, domnul își făcea o intrare triumfală în cetatea sa de scaun. Atunci, mitropolitul, cu tot clerul bisericesc, „i-a făcut o minunată și frumoasă întâmpinare, dar
Ştefan cel Mare şi Sfânt – domn al Ţării Moldovei : (1457-1504) by Manole NEAGOE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101012_a_102304]
-
dinainte de geneză. Protagonistul baladelor fantastice se află în mișcare, dinspre cunoscut, spre spațiul de interferență a lumilor, adică fîșia de limită de unde neantul poate reveni. El nu întârzie niciodată să găsească drumul de acces, care păstrează mereu aceleași trăsături. „În buricul pământului,/ La mijlocul câmpului,/ Pe cel drum cam părăsit,/ Cu negară-acoperit,/ Cu troscot verde-nvelit” (Mistriceanul I, 7) e locul unde Șarpele îl așteaptă pe Mistricean. În plan semantic se instituie o dublă centralitate: buricul pământului ca punct incipient și nucleu al
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
acces, care păstrează mereu aceleași trăsături. „În buricul pământului,/ La mijlocul câmpului,/ Pe cel drum cam părăsit,/ Cu negară-acoperit,/ Cu troscot verde-nvelit” (Mistriceanul I, 7) e locul unde Șarpele îl așteaptă pe Mistricean. În plan semantic se instituie o dublă centralitate: buricul pământului ca punct incipient și nucleu al Creației și mijlocul câmpului. Ca simbol, câmpia întrunește datele comune inițierii în moarte sau pe tărâmul de dincolo și pentru alte culturi din lume. La celți, ea este o „denumire specială a Lumii
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
arată imaginile”. Pătrunderea în atmosfera inițiatică și asimilarea datelor culturale este, în scenariul românesc, mult mai dramatică și „interactivă”. Eroul nu învață despre Strămoșul mitic, ci devine el însuși protagonistul acțiunii temerare. În Mistricean I (7), drumul se află „În buricul pământului,/ La mijlocul câmpului”. Circumscrierea e dublă, deschiderea nelimitată a câmpiei fiind cea în care „circulă zeii uranieni și unde personajele psihopompe atrag după sine sufletele după moarte”. Spațiul sacru, cel pe care „interdicțiile îl protejează și îl izolează”, a fost
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
termină profanul și începe sacrul, și nu a vieții cotidiene al cărei nucleu e vatra. Mai interesant încă e faptul că Mistricean este predestinat prin locul nașterii sale să găsească celălalt tărâm: „Departe, vere, departe,/ Nici departe, nici aproape,/ În buricul pământului,/ La mormântul Domnului,/ La casele leului/ La curțile zmeului,/ Născutu-mi-a,/ Crescutu-mi-a,/ Săvai, Mistricean voinic!”. Dativul etic, repetat aici și aflat într-o inversiune ce conferă ritmicitate baladei, nu are doar marca apropierii afective a instanței epice, ci
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
incursiunii în sacru. Muntele constituie un simbol privilegiat din acest punct de vedere, în numeroase culturi fiind identificat cu Centrul Lumii: „Meru în India, Haraberezaiti în Iran, muntele mitic numit «Muntele Țărilor» în Mesopotamia, Gerizim, căruia i se spunea și «Buricul Pământului» în Palestina”. În basmul cules de Ovidiu Bârlea remarcăm ieșirea din pustietatea cathartică a stadiului primar de inițiere și pătrunderea în matricea minerală: „To mergînd așa pîm pusti¬etăți, ani întregi, încî nu mai avea nevoie dă hrană, a
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
căpățână să mărea;/ Iar, trupul, măre, să făcea/Aproape cât butia!/ Zău, mi te prindea groaza!/ Loc sub talpă nu-mi avea./ De la zece ani pleca,/ De sub talpă el ieșea,/ Casa trei zile urla!/ El, măre, unde-mi mergea?/ În buricul pământului,/ La mijlocul câmpului”. Importantă apare și strânsa legătură a șarpelui cu balaurul, cei doi termeni aflându-se în unele variante într-o relație de sinonimie evidentă: „Pui de șearpe sugă-mi-te,/ Pui de șearpe balauri/ Cu ochii ca de
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
le rupea/ Și pe șarpe-l blestema”, „Pui de șarpe balaur,/ Cu solzii mare de aur”. Pe lângă evoluția paralelă a voinicului cu șarpele, cel din urmă pare să fie complet izolat sub talpa casei, loc bazic (Vasile Lovinescu) ca și „buricul pământului/ La mijlocul câmpului”. Așa se poate explica transformarea în balaur, condiționată de „recluziune, fuga de om, de orice viețuitoare, de lumina soarelui chiar”, după zece ani inițiatici, în baladă. Ipostaza ofidiană din Mistricean I(7) combină simbolul șarpelui protector al
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
om dispus să lase sub ochii aproapelui său toată jegoșenia lăuntrică, de multe ori te sperii câtă mizerie poate aduna un om într-o viață, darmite un scriitor, el este într-o ceartă continuă cu toată lumea, pe deasupra se și crede buricul pământului, cum cineva îi aduce o laudă cum trăiește convingerea că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior și brusc o taie spre al nouălea cer. Ce să mai vorbim, lumea scriitorilor colcăie de orgolii. Marele noroc al literaturii
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1450_a_2748]
-
Machu Picchu, pe acolo unde s-a oprit și Che și mă minunasem și eu, ca și el, de construcțiile miraculoase ale incașilor și de arta și bogăția pieselor din aur și nestemate expuse la "Muzeul aurului" din Lima. "Cuzco" buricul pământului în limba băștinașilor, Machu Picchu templu, fortăreața, loc de refugiu în jungla de nepătruns, la înălțimi unde numai "El condor pasa"! Cât de palidă era acum cinci veacuri "civilizația" conquistadorilor față de arhi-tectura și construcțiile, cu blocuri de piatră de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1571_a_2869]
-
că omul poate face multe, dar Întotdeauna trebuie să-l respecte și pe partenerul lui, copacul. Altminteri, avantajul efemer obținut pentru el se va transforma, pe termen lung, În dezavantaj irevocabil pentru mai mulți. Și că, oricum, nu el e buricul pământului, așa cum a fost promovat, de el Însuși, de la Renaștere Încoace. Omul e doar o etapă a evoluției, o parte componentă sau, dacă vreți, o unealtă și nicidecum un stăpân al naturii. Iar răzvrătirea sa nu va rămâne nepedepsită. À
Pro natura by Cristinel V. Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91595_a_93258]
-
el se consideră frate cu codrul, cu animalele, mai mult, cu drepturi și Îndatoriri egale, deși tot el se crede “rege al naturii”. Doar noi, cei de astăzi, puțin Îmbătați de puterea minții și tehnologiei, am Început să ne considerăm buricul pământului. Și, revenind la gingașul ghiocel, supus exterminării tocmai În momentul În care natura are mai multă nevoie de el, Îi consider comercializarea drept un afront adus naturii, care nu-l va lăsa nepedepsit. Chiar dacă a oferi ghiocei e poate
Pro natura by Cristinel V. Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91595_a_93258]
-
semn de întrebare. Să înveți pe cineva să scrie, văd asta și la pregătire, înseamnă să-l înveți întâi de toate pe omul ăla cum să fie bun. Să știe să renunțe. Să-și dea seama că nu e el buricul centrului. Nu depind toate numai de tine. Sunt destui indivizi care suferă de o incapacitate congenitală de a fi buni. Pentru care, vorba ceea, generozitatea e un experiment. Aud tot mai mulți oameni spunând cum că ei or aparține unei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
studiilor Academiei Navale Comerciale a fost marcat cu soldăței, cu amintirea acelor soldăței. Și nu erau soldăței de plumb, nici măcar de plastic, erau simpli pioni modelați din plastilină, într-atât de moale uneori, încât își topeau forma și culoarea printre „buricele” degețelelor. Un joc, un simplu joc, un vis, dar un vis măreț împlinit. Singura care a reușit să adune în spatele atâtor momente de așteptare emoțiile, bucuriile, neajunsurile și speranțele, a fost mama, deoarece tata a plecat mult prea devreme „în
Amintirile unui geograf Rădăcini. Aşteptări. Certitudini by MARIANA T. COTEŢ BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/809_a_1653]
-
aici, unde m-am ospătat din grătarul lor suculent, din peștele cel mai rar și din telemeaua lor grasă de toamnă, bând vin de-al locului și lăsându-mă apoi tras de telegarii lor, negri sau bălani, după cum Îi poftea buricul femeii iubite; aici, În Giurgiul cu vecinătatea Sudului ațâțător, cu apele lui tulburi, vii și stătute și cu turnul de strajă genovez Înfipt În inima orașului, am văzut două lucruri iarăși de amintit: o podgorie pe chiar malul Însorit al
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
deprimantă, cum sunt „partidele fine“ progra mate de cinq à sept, cu bideul și apa caldă pregătite dinainte pentru clătitul gurii și al celorlalte organe anexe. Am văzut pe unul În târgul Moșilor tatuat peste tot, iar din jos de buric scris: Venez, mademoiselle, venez au robinet d’amour. și cunosc atâta lume, bărbați și femei, care ar putea scrie la fel sub buricul lor, fiindcă ignorează (și nu din pricină că le lipsesc inteligența și sensibilitatea necesare) acele prime și esențiale elemente
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
celorlalte organe anexe. Am văzut pe unul În târgul Moșilor tatuat peste tot, iar din jos de buric scris: Venez, mademoiselle, venez au robinet d’amour. și cunosc atâta lume, bărbați și femei, care ar putea scrie la fel sub buricul lor, fiindcă ignorează (și nu din pricină că le lipsesc inteligența și sensibilitatea necesare) acele prime și esențiale elemente ale Amorului: uimirile și surprizele lui, temerile, reticențele și pudorile lui, spontaneitățile, bucuriile, capriciile, veseliile și melancoliile lui, cu rost sau fără rost
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
dosnice cu dormeuzele poluate și cu noptierele duh nind [...]. O manieră, de pildă, ca a acelei ilustre a noastră prietenă, călătoare mistică și pasionată printre „ciobanii de la munte cu ștoagăru până n ghenunche“, cu cioarecii lăsați până din jos de buric, fără izmene pe ei, cu cămășile muiate În zăr și barba țăpoasă: Aoleo, cioarecii mei, Dârlii, dârla, Cum se uită la femei Dârlii, dârla, și fomeile la ei, Dârlii, dârla, Să vadă ce joacă-n ei, Dârlii, dârla. Asta se
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
că Își duc viața mai departe doar pentru că e un obicei de care nu se pot dezbăra.“ Cei doi ajung În tărîmul pietrei supuse, regatul Pachamamei, Pămîntul-Mamă, care primește „frunzele de coca, scuipate, În loc de pietre“, cu tot cu „necazurile“ aferente. Centrul sau buricul lumii, unde s-a Înfipt În pămînt săgeata de aur a Mamei Ocllo. Locul ales de Viracocha: Cuzco. Iar aici, În mijlocul unei procesiuni baroce a Zeului Cutremurelor, „o imagine maro a lui Hristos“, găsesc o amintire eternă a nordului care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
doua zi la catedrală, am găsit un camion care se Îndrepta spre Cuzco. Doctorul din Puno ne-a dat o scrisoare de recomandare pentru doctorul Hermosa - un fost leprolog care acum trăia În Cuzco. HACIA EL OMBLIGO DEL MUNDO Înspre buricul Pămîntului Prima bucată de mers pe jos din această călătorie nu a fost prea lungă, deoarece șoferul camionului ne-a lăsat În Juliaca, unde a trebuit să găsim un alt camion care să ne ducă mai departe (și mai În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
descărcau sufletul, Într-un potop de cuvinte, de povara pe care a reprezentat-o acesta pentru fiecare din ei. Încă o zi din călătoria noastră care a descurs cam În aceeași manieră ca celelalte și, În sfîrșit: CUZCO! EL OMBLIGO Buricul Pămîntului Cuvîntul care descrie cel mai bine orașul Cuzco este „evocator“. Pe străzile sale stă așezat un praf imperceptibil, dintr-o altă epocă, ce se ridică precum sedimentele răscolite de pe fundul unui lac, atunci cînd Îl atingi. Există Însă două
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
Cu nările adulmecînd zelos orizonturi noi, au privit cum nou lor regat creștea pe zi ce trece, uitîndu-se Întotdeauna dincolo de neînsemnata barieră reprezentată de munții care-i Înconjurau. Nomazii convertiți s-au concentrat pe expansiunea Tahuantinsuyo-ului, fortificîndu-și centrul teritoriului cucerit - buricul Pămîntului - Cuzco∗. Aici a luat naștere, ca un sistem defensiv al imperiului, impozantul Sacsahuamán, care veghează de sus asupra orașului și protejează palatele și templele Împotriva furiei inamicilor imperiului. Imaginea actuală a orașului Cuzco este reflectată, din păcate, de fortărețele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
acum cu bogățiile lor, dar erau aceleași bogății vechi. O vreme, ele nu au fost doar Întreținute, ci chiar sporite de produsele din aurul și argintul minelor răspîndite prin zonă, singura diferență fiind că Cuzco nu mai purta titlul de „buricul Pămîntului“, ci era doar un punct de la marginea lui. Comorile sale au emigrat În noile metropole de peste mări pentru a alimenta belșugul altei curți imperiale. Indienii nu mai lucrau cu atîta sîrg pămîntul sărăcăcios; Însă conchistadorii nu veniseră pentru a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
plante și animale sălbatice ca să hrănească cu ele plante și animale crescute de om. Orice ogor era panopticul de o întindere dezmărginită al soiurilor de moarte, un praznic înfloritor. Fiecare ținut exersa moartea. Florile imitau gâturile, nasurile, ochii, buzele, limbile, buricele, sfârcurile oamenilor, nu se mai astâmpărau, împrumutau diferitele părți ale corpului - de un galben ca ceara, un alb ca varul, un roșu ca sângele sau de culoarea vânătăii - și risipeau, împerechindu-le cu verde, culorile ce nu le aparțineau. Morții
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
torturându-mi cele două orificii situate deasupra cavității bucale. Nu puteam rezista. M-am hotărât să acționez cu prudență și maximum de atenție. Eu ocupam locul din partea dreaptă a băncii. Ușor-ușor, am întins mâna stângă cu palma desfăcută, pipăind cu buricele degetelor interiorul pupitrului. Stop. Un prim obstacol. Obiectul era învelit în hârtie. Nu m-am descurajat; am continuat să pipăi. Am găsit un colț descoperit. După alte câteva momente, care mi s-au părut nesfârșite, am reușit să desprind cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]