KorAP: Find »[drukola/base=cimitir & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...58 59 60 ...554 >

13,837 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867

oglinzi paralele, două câte două. Fereastră sau mormânt, nici o diferență. Și apoi ce mai contează cine trăgea zăvorul? Fiecare trecere ascundea atâta cât să scormone o cârtiță. În spălător, cristale reci ciupeau memoria precum un stol de grauri din cireșii cimitirului. Trecea dincolo. Din subconștient, visul se topește instantaneu, deschizi ochii, privești fereastra și visul s-a voalat. Te ridici, faci câțiva pași ca o continuare a reveriei, te lovești de forme, te suprapui peste decor, te confunzi cu el. Faci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
Vezi, le vezi cum se mișcă? Ce glas dulce, ce mers în ciuda pulii! Ăstea vor futute, bă, iar tu, pulă bleagă, belești ochii la o oglindă stearpă, fără țâțe, fără pizdă, fără cur! Despre ce adevăr îmi vorbești? Uită-te cimitirul, cel mai ușor se minte cu lacrimi pe obraz! Privește: îndoliata nu reușește să convingă, încă nu e momentul potrivit pentru leșin, o va face de trei ori: în poarta casei, la biserică, pe marginea gropii. Privește-o cum trage

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
străin, indiferența ar fi afânat zăpada până în cer. Ce importanță are cine a pășit, dacă pasul nu aparține ferestrei, dacă fereastra a crescut în carnea zidului pe când soarele încă nu era hotărât din ce lună să nască? Ningea ca în cimitir. Când schimbi fereastra, libertatea are altă nuanță! Asta da lumină! Ieri, ca un cimitir ambulant, cărai în spate o raniță cu oase de pește atât cât să visezi valuri; astăzi privești lacul din curtea spitalului și simți cum îți cresc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
dacă pasul nu aparține ferestrei, dacă fereastra a crescut în carnea zidului pe când soarele încă nu era hotărât din ce lună să nască? Ningea ca în cimitir. Când schimbi fereastra, libertatea are altă nuanță! Asta da lumină! Ieri, ca un cimitir ambulant, cărai în spate o raniță cu oase de pește atât cât să visezi valuri; astăzi privești lacul din curtea spitalului și simți cum îți cresc corăbii în vene. Libertatea nu se identifică după codul de bare: vezi, guști, miroși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
sa, nici atât, poate are bunăvoința să ne-o prezinte. Despre ce jumătate vorbești, soro, și despre ce bunăvoință? Conturul este lipsit de identitate. Cât despre sentimente, orgasm între cracii mesei de biliard. E gol, soro, gol ca o burtă de cimitir în noaptea de înviere. Stau la masă cu o margine de om, miezul în oglindă. Copile, începem o nouă zi. Trece timpul pe lângă tine ca acceleratul prin Chitila. Te uită înapoia ta și vezi nimicul dând în spic. Privește peste

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
certificat de deces, semnătură indescifrabilă. Aleluia! Moartea este ultima iubire, intimitatea se așterne cărare, de-a stânga și de-a dreapta drumului,12 punți. La fântâni, se aruncă bani pentru ultima apă limpede; la crucile drumului, pentru ultima incertitudine; la poarta cimitirului, sfântul Petru taie bilete: hai, grăbiți-vă, locurile la fereastră sunt mai scumpe, spectacolul începe, astăzi vizionați un trailer despre cum se strânge în brațe. Moartea este cea mai consistentă iubire. La început, imprimă o stare de inadaptabilitate, nu ține

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
ultima tușă, s-a făcut octombrie. 44. De la facere până la desfacere, viața, o vegetare în doi. Consecvenți suntem, Doamne, cu intențiile tale de ins generos. Dacă atâta inimă largă te încape, de ce ne-ai slobozit printre incertitudini? Suferim de claustrofobia cimitirelor suprapuse. Dumnezeule, sufletul tău, pământ înțelenit și nicio sămânță de rod! Viața, o vegetare ambalată în staniol. Între o coajă de portocală și un ambalaj de ciocolată, ochiul alege suprafața lucioasă și netedă, vara are gust dulce-amărui, tiparul scuipă culoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
în propriul ambalaj, are gust de ianuarie atârnat de streașina casei; până în dreptul ferestrelor cresc oameni de zăpadă; grădina, o maternitatea albă, naște prin cezariană în fiecare fulg. Se stafidește viața precum fructul pe ram: până în miezul sâmburelui riduri; invidia cimitirelor pălește livezile, cruce pe fiecare ramură. Pute viața a carne arsă, a copită de cal șchiop, a oase descompuse, a morfină, a clor. Se descrăcește viața pe calea ferată, creierul sub o frunză de brusture, inima în petale de maci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
și nici o Golgotă în sânge. Petru trăia și murea în viață deopotrivă, promisiunea lozului în plic întuneca oglinda, roua dimineții de mai pe limbile ceasului. Într-o fotografie alb-negru, se făcea zi, se făcea noapte: năvodul cu stele stinse fericea cimitirul, Petru cel mai neîndemânatic pescar. Petru număra iluziile, cântărea nimicul, aproxima absența și o lua de la capăt. Promisiune, amăgire, deznădejde și lepădare deopotrivă, înainte de cântatul cocoșului. "Saule, tu ești cel dintâi chemat, de azi înainte vei fi pescar de oameni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
bună purtare, deschide-le poartă în inima ta. Din tavan lumina se cernea precum o ploaie hepatică. Sub grinzi, liliecii ronțăiau întunericul ca pe o turtă arsă. Noaptea, îngustă cât să încapă greierul într-o coajă de nucă. Spitalul, un cimitir de insecte, îngerii trăgeau obloanele; până dimineață fiecare își descompune propriul nimic. Oasele erau verzi pe nevăzute, carnea mirosea a pelin, sângele rușina obrajii panseluțelor. Conturul încăpea culoare atât cât să nu-l eclipseze pe Dumnezeu, bătrânul suferea de strabism

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
spintecau razele lunii, viscol cu îngeri blonzi la fereastră. Dumnezeu, în postul Paștelui, mătura cerul de stele, mamiferele își ancorau zborul de alt cer. Dumnezeul nebunilor, închide ochii cât să înfigem pioneze în tavan! La noapte întunericul va ermetiza uterele cimitirelor, visele vor despleti curcubeul ca pe o fata morgana în călduri. Pe scaun în dreptul ușii, paznicul dormea cu țigara arsă pe jumătate între degete, cizmele rupte în talpă împrăștiau somnul pe dușumele, pufoaica puțea a lagăr, căciula roasă dosea bilețele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
o șansă. Firul de iarbă încolțește în sânge limpede până va sosi vremea spicului. Culege diminețile din cochiliile melcilor și îți fă colier de lumină în jurul sufletului doar așa întunericul, ca un lup ispășit, își va toci colții de porțile cimitirelor. Ești om credincios, Petre, roagă-te! Dumnezeu și-a abandonat în fotografie intențiile. Iov a pătimit pe marginea iluziei până când i s-a vestejit speranța, tu nu ai ce pierde. Petre, minunile vin când nu te aștepți. Eram copil, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
vede că mă-sa a stat dezbrăcată noaptea sub stele vreau să descopăr Calea Lactee pe spatele ei. Petre, nu se poate să imobilizezi primăvara în cătușe, păpădia înflorește în certificatul de naștere o singură dată, obsesiile de verde hepatic ornează cimitirele, viața nu este un manual de botanică în care se vegetează ca-n seră. Bucură-te, Petre, de tot ce încape într-o frunză! Fetițele tatii, frumoasele tatii, ce v-ar iubi tata! Doamne, ce v-ar iubi... Cred că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
biografia. Dumnezeii mamei voastre de derbedei! Ați futut lumea cu pula îndoită, ați supt la o mie de țâțe, i-ați mâncat sufletul pe grătar, i-ați călcat inima în picioare, ați tocat nervii pământului, ați spurcat fântânile, ați pârjolit cimitirele și, deodată, vi s-a făcut de pocăință, așa cum ți se face de o futută dimineața pe nepișate! Bă, cu mine nu vă merge! Am mai văzut eu mecle evlavioase ca ale voastre! Nu sunteți primii! Vouă vi se scoală

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
de o futută dimineața pe nepișate! Bă, cu mine nu vă merge! Am mai văzut eu mecle evlavioase ca ale voastre! Nu sunteți primii! Vouă vi se scoală pula și în biserică, derbedeilor! Vă pocăiesc eu, golanilor, aici nu-i cimitirul elefanților, martiri fac din voi! Vai, săracul de tine, ai fost aruncat din mașină, puteau să te omoare, să te mănânce lupii până aici, să-ți rupi vreun picioruș sau o mânuță lunecând de pe stânci. Dumnezeu ți-a îndrumat pașii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
cur pe grașii pământului. Fraților, țipa Cozma, nepotul cel mare a lui Sterian, a venit vremea să le întoarcem pielea pe dos! Dumnezeii mamii lor de comuniști, să le rupem gâtul ca la hulubi, să le dăm foc în poarta cimitirului! Marcu, mai târziu părintele Spiridon, încă mai era util sistemului, făcea parte din vechea școală de securitate de la Câmpina, acolo învățase meserie de la tovarășii profesori instruiți la Moscova, instrumentele NKGB-iștilor, cele mai concrete biografii. Nu poate fi scos pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
ce stârnea multă evlavie printre credincioși. Acolo avea nevoie de Marcu, toate capetele luminate mergeau în Poiană. Părintele Luca le alina suferințele, le boteza copii într-o anexă a blocului alimentar, în lavoarul de spălat vasele, îi cununa în bisericuța cimitirului între două pomeniri, îi spovedea dimineața în magazia de lemne, feriți de ochii lumii și de alți ochi albaștri... Părintele Luca a refuzat să colaboreze cu securitatea, drept pentru care, nici după revoluție nu a primit dezlegare de la partid pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
să-și construiască altă colivie. Sunt vinovat, părinte. El, sărmanul, avea nevoie de alt cer. (Doamne, măcar acest șotron plin de plumb ia-l de la mine!) Prea multe, părinte! Îmi ajungea un singur mormânt, pământ de flori am semănat tot cimitirul. Inutilă îmi este toată această suferință, pentru ce-mi strivești degetele? Pune-mi inima în menghină, ară-mă ca pe un pământ înțelenit, scoate-mi ochii și aruncă-i corbilor, taie-mă bucăți și mă împrăștie lupilor, stinge setea pietrelor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
și ei îi este frică de mine. Am săpat patru fântâni, una peste alta și nici o coajă de apă, otrava tulbură cerul, stelele put precum pești rămași pe stânci după reflux. Sap adânc, părinte, degeaba, piatra ascunde izvorul în porțile cimitirelor. Am zis eu că tu ești bun de legat lângă coșerul cu popușoi, s-ar speria ciorile de tine. Îmi ajunge, te-am suportat destul, mai bine ascultam un teatru radiofonic. Turui ca o moară stricată, periculos nu ești, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
să fii scoică, să fii coajă de nucă tot una este atâta timp cât te lași locuit ca o burtă fertilă ce așteaptă să-i vină sorocul, așteaptă să i se rupă apa înainte de vreme și să plouă cu avortoni sub gardul cimitirelor. Deschizi fereastra să intre noaptea în lada de zestre, să păteze pânzele cu întuneric, să destrame cămășile, să putrezească nasturii ca o eliberare de aripi. Ți s-a făcut de doliu și-n cerul gurii... deschizi fereastra. Nu s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
Renunțarea, o cruce rostogolită în afara parantezei pătrate. Aleluia, Dumnezeule! Nu mă încapi, nu te cuprind. Incertitudinea dă din coate să prindă loc la fereastră. Incertitudinea călătorește fără bilet la vagonul de clasă. Incertitudinea pare a avea 100 de umeri, mută cimitirele din calea lui Dumnezeu; decorul îi amintește despre o promisiune amânată, bătrânul evită imaginile voalate sub cruci. Nu există un maxim al suferinței; spui "ajunge", când în fotografia bunicului, un ins sever, cu mustață, construiește un lagăr; atunci îți dai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
în biserică ursitoarele de satana. Să renunți îți vine la propria voință, să o calci în picioare ca pe o ultimă țigară înainte de a-ți înfige chirurgul bisturiul în plămâni, înainte de a secționa aerul pe din două (cel inspirat în cimitire nu-ți aparține). De la o vreme, trâmbiță moartea în vene. Tu le desfaci cu o lamă să audă prostimea glasul sângelui, dar prostimea râde de tine ca de un clovn ce se destramă precum un pulover putred, ca de un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
o adolescentă. Ei, părinte, cum nu știm să primim ceea ce Dumnezeu ne îngăduie. Am fost și eu ca matale, stâncă când era vorba de adevăr, stejar în furtună, apă limpede pe vreme de secetă. Degeaba, părinte, degeaba, nesătule sunt gurile cimitirului. Mai bine câmp de luptă pentru toate războaiele lumii, decât pace în inima celor care nu o merită. Creadă ce or vrea despre mine, sufletul îmi este curat, părinte, sufletul nu-l împart decât cu Dumnezeu și cu matale, taică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
Eu am avut multă râvnă când am venit, voiam să-mi spăl păcatele, l-am ucis pe tata pentru 500 de lei. Mă trezeam noaptea la două și până la patru făceam Psaltirea. A auzit starețul, mi-a dat ascultare în cimitir, 46 de gropi. Eu le-am săpat. În ultimii doi ani a murit numai părintele protosinghel Ilarion. "Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
coșuri sfârâia ca o tigaie încinsă, cenușa era precum o plămadă nedospită. De atâta ploaie, s-a risipit cuptorul mătușii Maria peste colacii de pomană; mama lui Petru a dat de sufletul moartei biscuiți pătrați și lumânări stinse. Drumul către cimitir își ieșise din albie, fântânile erau pline până la ghizdea de tristeți. Sub clopotniță, moș Ion săpă groapă pentru toată setea pământului, mormânt sub cruce nu aveai unde să ascunzi. Caii intrau în nămol cu tot cu hamuri, roțile despărțeau apele: cele de-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]