2,136 matches
-
exhaustivă, adaugă McKerrow, ea furnizează "ideile centrale ale orientării înspre critică"654. Mai mult, notează criticul, principiile sale "redefinesc natura retoricii", îndepărtând-o de "concepțiile universaliste ale rațiunii", înrădăcinate în filosofia platoniciană și acordându-i un sens nou, potrivit căruia contingența este trăsătura esențială a retoricii, cunoașterea este "doxastică", în timp ce criticismul este o activitate practică cu valoare de interpelare (a perfor-mance, în limba engleză). Criticul încheie expunerea planului său de analiză consemnând că, în baza tuturor observațiilor precedente, "retorica critică reclamă
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
nu asupra lucrurilor, ci asupra termenilor care numesc, în diferite momente, lucrurile, transformându-le în obiect de interes al dezbaterilor și raționamentelor. Principiul al cincilea expus de McKerrow anunță că "Influența nu înseamnă cauzalitate"791. Criticul observă că, dată fiind "contingența de care se preocupă, istoric, retorica"792, a aserta influența unui simbol se traduce în afirmația potrivit căreia simbolul respectiv are un anume impact asupra altor simboluri (McKerrow concede că acest impact poate fi apropriat, la nevoie, sub numele de
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
retoric care susține criticismul în termeni de lectură inteligentă a discursului puterii"808. În final, criticul subliniază caracterul de-sine-stătător al practicii critice, care, eliberată de orice legitimare care se revendică de la anumite criterii universaliste ale rațiunii, "celebrează propria dependență de contingență, de doxa ca temei al cunoașterii, de nominalism, care consideră că însuși temeiul înțelesului limbajului este doxastic și de criticism, privit ca act performativ"809. McKerrow declară că intenția retoricii critice nu este, nicidecum, cea de a delegitima alte tipuri
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
esenței cu aparența; 5. instituirea izomorfismului total dintre relațiile spațio-temporare; 6. anularea granițelor dintre nivelurile existenței (materie/spirit, animat/inanimat); 7. asimilarea originii cu cauzalitatea; 8. hilozoismul (antropomorfizarea cosmosului); 9. frenezia asociativă sau interpretarea oricărei asemănări ca identitate și a contingenței drept cauzalitate; 10. parcelarea lumii în două zone distincte: sacră și profană, pură și impură, bună și rea, cadre și deținuți. Pentru George Călinescu, "un simbol nu este o noțiune prin care se înțelege o alta, cum ar fi aurora
by BRUNO ŞTEFAN [Corola-publishinghouse/Science/998_a_2506]
-
sau organică a comportamentelor, programe de formare, îndoctrinarea, regruparea unităților, mărimea unităților, sistemul de planificare și control, mecanismele de legătură, descentralizarea verticală, orizontală, selectivă, paralelă. Alegerea unora sau altora dintre acești parametri este influențată de o serie de factori de contingență sau de context care aduc un plus de specificitate structurilor organizatorice. Aceștia sunt: vârsta și mărimea organizației, sistemul tehnic, mediul, puterea − fiecare dintre ei asociindu-se cu o serie de caracteristici și consecințe proprii pentru unele dintre părțile structurii sau
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
configurații structurale și nu de sisteme în cadrul cărora factorii de structură și cei de context se află în relații de cauzalitate. Configurațiile structurale sunt prezentate de Mintzberg ca „regrupări naturale” ale mecanismelor de coordonare, parametrilor de concepție și factorilor de contingență. Se pierde astfel din vedere rolul actorilor în articularea condițiilor care conduc la regruparea elementelor. Iată de ce, Claude Louche insistă tocmai asupra rolului caracteristicilor de personalitate, precum și a structurilor cognitive ale individului în realizarea configurațiilor structurale. Se încearcă astfel o
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
adică utilizarea unei influențe noncoercitive pentru a dirija și coordona activitatea membrilor unui grup organizat în vederea realizării obiectivelor acestora), cât și proprietate (ansamblul de calități și caracteristici atribuite celor care exercită cu succes influența), el stabilește patru criterii (universalitate versus contingență; trăsături versus comportamente), din combinarea cărora rezultă patru tipuri de teorii (vezi figura 2). Fig. 2 În teoriile de tipul 1, conducerea este o trăsătură a liderului, care este eficace în toate grupurile și în toate contextele organizaționale; în teoriile
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
Koopman (2001) împart teoriile conducerii în patru categorii distincte: până la sfârșitul anilor ’40 ai secolului XX (teoriile personologice); de la sfârșitul anilor ’40 până la sfârșitul anilor ’60 (teoriile comportamentiste și ale stilului); de la sfârșitul anilor ’60 până la începutul anilor ’80 (teoriile contingenței); de la începutul anilor ’80 până în prezent (teoriile „noii conduceri”). Fiecare dintre aceste două modalități are și avantaje, și dezavantaje. Prima modalitate oferă o viziune coerentă din punct de vedere problematic, dar, neținând seama de criteriul istoric, ar putea produce o
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
persoanei (al trăsăturilor sau al comportamentelor ei). Trecerea de la persoană la situație, mai întâi, și apoi la relația dintre persoană și situație s‑a dovedit a fi soluția cea mai productivă, ceea ce a și generat apariția teoriilor situaționale și ale contingenței. 2.4. Teoriile situaționale primaretc "4. Teoriile situaționale primare" 2.4.1. Specifictc "4.1. Specific" Sunt specifice perioadei anilor ’40. Ele au apărut ca o reacție împotriva teoriilor personologice care se centrau exclusiv pe trăsăturile de personalitate ale liderului
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
determinat pe alți cercetători să‑și tempereze accentul pus exclusiv pe situație, ajungând treptat la formularea unor teorii care să integreze în ele persoana și, mai ales, relația dintre persoană și situație. Acestea au fost reunite sub denumirea de teoriile contingenței. 2.5. Teoriile contingențeitc "5. Teoriile contingenței" 2.5.1. Caracterizare generalătc "5.1. Caracterizare generală" Au fost formulate în decursul anilor ’60. Intenția lor generală este aceea a corelării teoriilor opuse până atunci, adică a teoriilor personologice și a
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
accentul pus exclusiv pe situație, ajungând treptat la formularea unor teorii care să integreze în ele persoana și, mai ales, relația dintre persoană și situație. Acestea au fost reunite sub denumirea de teoriile contingenței. 2.5. Teoriile contingențeitc "5. Teoriile contingenței" 2.5.1. Caracterizare generalătc "5.1. Caracterizare generală" Au fost formulate în decursul anilor ’60. Intenția lor generală este aceea a corelării teoriilor opuse până atunci, adică a teoriilor personologice și a celor situaționale. Dacă primele teorii postulau universalitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
teorii postulau universalitatea trăsăturilor de personalitate (indiferent de particularitățile situației) în determinarea eficienței conducerii, celelalte decretau, dimpotrivă, primordialitatea situației (independent de trăsăturile sau de comportamentele liderului). Noile teorii încearcă să realizeze dezideratul empiric al potrivirii dintre persoană și situație. Teoriile contingenței pornesc de la următoarele idei generale: # 1) Conceperea și interpretarea conducerii într‑o manieră nouă, complexă, și anume nu numai ca o capacitate general umană capabilă de a fi exercitată doar de anumite persoane, oriunde și oricum, pe oricine și pe
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
Cercetări interesante care au arătat legătura dintre trăsăturile de personalitate și situație au fost făcute și de către L. Carter și colaboratorii săi (1950) (apud Montmollin, 1956, p. 1231). Toate aceste idei au prins contur clar, coerent, în cadrul unor teorii ale contingenței, dintre care cele mai semnificative aparțin lui Fiedler (1967; 1971) și Hersey și Blanchard (1969). 2.5.2. Teoria favorabilității situațiilor de conduceretc "5.2. Teoria favorabilității situațiilor de conducere" A fost formulată de F.E. Fiedler și publicată într‑o
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
favorabilității situațiilor de conduceretc "5.2. Teoria favorabilității situațiilor de conducere" A fost formulată de F.E. Fiedler și publicată într‑o lucrare apărută în 1967 (A Theory of Leadership Effectiveness). Fiedler este cel care a utilizat pentru prima dată termenul contingență. El își propune, în principal, realizarea a două obiective: 1) clasificarea situațiilor de grup; 2) studiul relației dintre conducere și performanțele organizaționale. În acest scop, el întreprinde două demersuri, unul de ordin teoretic, altul, metodologic. În plan teoretic, Fiedler pornește
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
este apreciată de unii autori ca fiind cea mai pertinentă, dar și cea mai controversată. Ea are marele merit de a introduce mai direct variabilele organizaționale în studiul conducerii. De asemenea, este poate cea mai bine operaționalizată dintre toate teoriile contingenței. În fine, Fiedler formulează și o serie de sugestii practice menite a contribui la ameliorarea conducerii și la creșterea eficienței ei, una dintre acestea fiind schimbarea situației pentru a o compatibiliza cu caracteristicile stilului liderilor. Cei care se raportează critic
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
1. Premisetc "6.1. Premise" Teoriile cognitive s‑au formulat și dezvoltat prin anii ’70 ai secolului XX. Deși unii autori (Gordon, 1987; Mullins, 1993; Gibson et al., 1997) le încadrează în rândul teoriilor situaționale - mai exact, a celor de contingență -, iar alții (vezi Smither, 1994, p. 289) le etichetează ca teorii de compromis, amplasându‑le între cele personologice și cele comportamentiste, noi le considerăm o categorie de sine stătătoare. Desigur că, în forma lor generală, ele se subordonează aceleiași scheme
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
ajungă la depășirea lor prin considerarea relației dintre cele două variabile. Noua paradigmă integrează persoana și situația într‑un raport unitar: C = f(P*S) Din perspectiva noului model al conducerii, numit și modelul mixt, ilustrat foarte bine de teoriile contingenței și de cele ale interacțiunii sociale, conducerea nu mai apare ca o capacitate umană universală capabilă de a fi exercitată doar de anumite persoane oriunde și oricând, pe oricine și pe orice, dar nici ca o capacitate particulară, strict dependentă
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
ale stilurilor de conducere folosite de Reddin, ca și inconsistența stilului divizat (în ce măsură adaptarea acestuia la situație este eficientă dacă liderul respectiv nu este interesat nici de sarcină, nici de oameni!!), nu putem să nu remarcăm progresul făcut spre teoriile contingenței care iau în considerare, după cum am văzut, o mai mare corespondență între lider (trăsăturile lui de personalitate, comportamentele manifeste) și particularitățile situației. Merită subliniată și o altă contribuție a lui Reddin. El introduce câteva noțiuni care specifică mai bine concepția
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
un singur factor, oricare ar fi acela, determină instalarea unui stil de conducere. Mai aproape de realitate sunt acele opinii care iau în considerare multitudinea și varietatea factorilor determinanți ai stilurilor de conducere, succesiunea și interacțiunea lor în timp, concomitența și contingența lor. Cele de până acum oferă un răspuns de principiu la problema formulată la începutul acestui paragraf, dar nu identifică și nici nu enumeră factorii concreți, particulari ai cristalizării și utilizării diferitelor stiluri de conducere. Care sunt acești factori și
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
explicăm eficiența prin caracteristici/criterii total diferite între ele? În mod sigur, nu! Și atunci, cărui fapt se datorează eficiența organizațiilor americane și japoneze? Răspunsul nu este greu de anticipat. Productivitatea înaltă a leadership‑ului american și japonez se datorează contingenței (potrivirii) criteriilor leadership‑ului eficient cu particularitățile și specificul celor două tipuri de societăți. Leadership‑ul american a fost practicat și a „prins” într‑o societate caracterizată printr‑o rată înaltă a mobilității individului, într‑o cultură care promovează normele
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
ales al acțiunii; modelul autoaprecierii ca schemă de decizie (Chirică, 1996); modelul politic sau al „arenei” (Koopman et al., 1988); modelul deciziei ca legiferare a puterii; modelul non-deciziilor (Miller et al., 1999); modelul valorii așteptate, modelul utilității așteptate (Miclea); modelul contingenței pentru selecția soluțiilor (Kinicki, Kreitner, 2003) etc. La o analiză mai atentă a acestor modele putem descoperi cu ușurință sursa lor de inspirație (logica, sociologia, economia, psihologia etc.), dar și faptul că, sub o formă sau alta, aproape toate au
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
pentru selecția soluțiilor (Kinicki, Kreitner, 2003) etc. La o analiză mai atentă a acestor modele putem descoperi cu ușurință sursa lor de inspirație (logica, sociologia, economia, psihologia etc.), dar și faptul că, sub o formă sau alta, aproape toate au contingențe cu cele două modele prezentate de noi, unele dintre ele fiind chiar variante ale acestora. Mai puțin transpar din modelele enumerate mecanismele psihologice ale deciziei. Tocmai de aceea ne-am propus elaborarea unui model propriu al deciziei. Premisele modelului Am
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
cu ceea ce primesc alți angajați). În consecință, satisfacția este rezultatul unei duble evaluări referitoare la munca realizată și la ceea ce se obține în schimb pentru ea. Așadar primirea recompenselor percepute ca echitabile ar trebui să tindă spre crearea unor puternice contingențe performanțe-recompense în mintea angajaților, ce duc la viitorul efort și la viitoarele performanțe. Concluzia formulată de Steers este categorică: satisfacția și performanța sunt în sine virtual nerelaționate. O relație substanțială emerge doar atunci când se consideră rolul recompenselor și al împrejurărilor
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
alte modele procesual structurale ale conflictului, unele dintre acestea fiind chiar anterioare celor propuse de Thomas. Reține astfel atenția modelul propus de Lewis Pondy (1967). Autorul american, care a scris în anii ’60 − considerați ca fiind punctul culminant al teoriilor contingenței interesate nu de conflicte, ci de potrivirea/adaptarea strategiei unei persoane la cadrele și circumstanțele particulare ale situațiilor −, a postulat cel puțin două idei importante cu privire la conflict, și anume: conflictul este un fenomen natural, specific, interior organizațiilor; conflictul nu este
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
aparținând unor practicieni cu mulți ani de experiență în domeniu. În acest sens, o sistematizare a conceptelor și curentelor de gândire în domeniul managementului, elaborate până în prezent, cuprinde școala tradițională, școala comportamentală, a relațiilor umane, școala sistemică și școala de contingență sau a managementului contextual. În mod tradițional, până la apariția întreprinderilor mari și foarte mari, sub diferite forme de constituire, funcția de manager era îndeplinită de proprietar și se baza mai mult pe intuiție și bun simț. Întreprinderile mari au făcut
Managementul complexului de fitness by Cătălin Constantin Ioan () [Corola-publishinghouse/Science/1650_a_3075]