2,113 matches
-
niciodată ce cred alții. Dar mă tem că nu-i nici măcar ceea ce crezi tu. Înainte de a intra în sală, Doris face un gest delicat spre tînără, fixînd-o în lumina ochilor săi mari și negri; abia după ce pare să-și fi devorat în întregime prada, se întoarce către Mihai, cu expresia feței schimbată brusc de cuta surîsului cinic, apărută în colțul gurii: Ne vedem după spectacol. Sînt cu mașina, vă pot duce... Mulțumesc, dar... încearcă Mihai să refuze, impunîndu-și cu greu să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1470_a_2768]
-
în această uzurpare de proporții se manifestă tendința unei modificări de temei. Pentru că ordinea creației este înlocuită de cea a fabricației, temeiul meu se mută în mine. Din clipa în care lucrul pe care nu l-am făcut a fost devorat de cel făcut de mine, eu rămân singur. Această singurătate este beția independenței și a puterii mele. Pentru că mi-am mutat temeiul în mine, pentru că sânt înconjurat doar de lucruri pe care eu le-am făcut, sânt puternic. Sânt puternic
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
când îl aplicăm de pe pozițiile finitudinii unei stări amenințate de finitudine (valorile create în câte o Atlantidă). Însă tipul acesta de a pune problema este hibrid, pentru că leagă temporalitatea de valorile absolute. Ea a dat naștere unui topos (timpul care devorează totul), care continuă să dizolve gândirea și experiența spirituală. Și indiferent de rafinările pe care le-a atins felul de a pune problema timpului, la Augustin sau la Heidegger, noi continuăm să rămânem la imaginea timpului liniar al lui Cronos
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
nimic, plânsul meu a luat-o prin surprindere. Ființa mea se prăvălise pur și simplu în intervalul iscat între ridicarea păsării în aer și puiul rămas pe pământ. Suferisem ceea ce se numește un proces de "introiecție": puiul de prepeliță fusese devorat de eul meu afectiv. Distanțele pe care cu vârsta le punem între noi și ceilalți, astfel încît nu orice dramă a lumii să devină automat a noastră, ușa sufletului întredeschisă cu măsură pentru ca înăuntrul nostru să nu intre mai multă
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
și-a dat licența în economics la Universitatea din Yokohama, Ștefan a concurat la celebra Universitate Todai din Tokio pentru un masterat în... religii extrem orientale. Se pregătise vreme de doi ani, citind singur, în paralel cu studiile de la Yokohama, devorat de pasiunea de a afla răspunsul orientalilor la întrebările ultime. A reușit ca singurul alb alături de șase japonezi. În urmă cu un an am primit teza lui de masterat pe tema budismului medieval japonez. Când am răsfoit paginile umplute cu
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
metri mai departe, către standul thailandez în care părea că se petrece ceva deosebit. Era lume strânsă laolaltă, cineva vorbea, erau mese multe, așternute cu fețe de masă, cu gustări felurite, care așteptau cuminți terminarea discursului pentru a putea fi devorate. În câmpul privirii mele a pătruns atunci o "colegă" a mea, directoarea unei edituri bucureștene. Lipsite de apărare, mesele își ofereau flancul exterior trecătorilor. Doamna, extrem de mobilă altminteri, s-a oprit brusc în dreptul uneia dintre ele, afectând un interes neașteptat
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
clipă în plus povestea uneia care s-a scurs. 4 ianuarie Repezindu-mă ieri, din Sibiu, până la Păltiniș am avut revelația felului în care profanul invadează și acoperă "sacrul", asemeni templelor budiste înghițite de jungla cambodgiană, asemeni oricărui templu părăsit devorat de buruieni, de șopârle și de straturile roșiatice ale pământului, care cresc ca părul unui mort, ca o unghie netăiată a naturii. Străbat drumul pe care-l făceam prin pădure între cabana 23, în care Noica a locuit între 1977
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
că avea mai mult de 30 de kg. Senzația era cumplită: aveam în față trupul unui om de 80 de ani redus la scara unui trup de copil. Părea o ființă care se absorbise dinlăuntrul ei, retrăgîndu-și contururile, care își devorase substanța și care păstrase, ca demonstrație absurdă a unei supraviețuiri inutile, cioturile supraînălțate ale umerilor, gămălia capului și coastele lăbărțate, scăpate parcă din cheotorile toracelui. Spectacolul era atât de cumplit, încît în primele zece minute îmi venea să țip și
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
apropiindu-se, o distinge din depărtare; el stă ceasuri Întregi În fața hotelului, Îmbrăcat cu impecabila uniformă de vară cu chipiu cu cozoroc lat și tot dichisul, așezat la volanul Mercedesului, alături de Jaguar, după ce le-a spălat pe amîndouă dis-de-dimineață și devorînd ziarele În așteptarea doamnei, foarte elegantă și Întotdeauna bună ca pîinea caldă, În toate sensurile, după părerea lui și doamna Îl roagă s-o ducă pe o stradă care nu există sau care există, dar sînt trei cu același nume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
și demarînd face cu ochiul celorlalți șoferi, un șir de mustăți și de chipiuri cu cozoroc lat, care lustruiesc mașinile dis-de-dimineață și așteaptă cu toții pe doamna, sau pe bătrînul sau clienții, dacă sînt șoferii de taxi ai hotelului și toți devorează cu nesaț ziarele, În față la Country Club, asemeni lui Carlos, metisul dumneavoastră, dacă doriți. Bobby avea acum carnet și putea să conducă singur camioneta. În fiecare zi se ducea s-o caute pe Peggy. Umplea camioneta cu prieteni de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
părea Întruchiparea visului tinereții fără bătrînețe și al vieții fără de moarte, din care infarctul era exclus complet și În care racii, frutta di mare, se consumau În restaurante unde nota de plată era cît un salariu obișnuit și nu se devorau doar cu privirea pe afișele alea pe care le lipesc peste tot ca să te avertizeze asupra primejdiei cancerului. Nimeni nu era mai fericit decît Juan Lucas; ce-i drept, el era Întotdeauna fericit sau gata să meargă la golf; ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
mai avusese chef să gonească așa, ca un nebun, cu Jaguarul, dar niciodată nu se gîndise că asta ar putea fi noaptea ideală. Și că ea o să fie alături de el, În bătaia vîntului, lăsîndu-și părul să zboare În voie. Jaguarul devora distanțele și curbele apăreau Întotdeauna Înainte de a putea atinge viteza maximă, le vedea În ultima clipă. Juan Lucas pătrunsese În sectoarele unde Încă nu se construise nimic, În locurile cele mai Întunecoase de pe colina Monterrico și Susan probabil că Închisese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
În plină depresie psihogenă, ceea ce este totuși preferabil unei depresii endogene: temele depresive pe care le rumegă deprimatul psihogen sînt mai de Înțeles decît delirul deprimatului endogen. Petrecîndu-mi ore Întregi tot scotocind prin hîrtii, ajung să semăn cu un Îmblînzitor devorat de tigri. Cu ceva timp În urmă, m-aș fi comparat cu capra domnului Seguin, care se luptă toată noaptea cu lupul care o va mînca În zori. De atunci, după cum se vede, situația s-a Înrăutățit. Ar trebui să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
asupra lui Iisus răstignit pe Cruce pentru ca noi să fim dați jos de pe a noastră. Eram impresionat să știu că părinții mei o cunoșteau pe sora lui Alain-Fournier, soția lui Jacques Rivière, doi domni pe care Îi cunoșteam bine, deoarece devorasem cele patru volume ale corespondenței lor, regretînd că nu aveam și eu un prieten căruia să-i trimit lungi scrisori În care aș fi vorbit de lecturile mele, de persoanele pe care le admiram, de fascinația pe care o Încercam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
În dimineața asta“. „Vorbește-mi de mama dumitale“, Îmi spusese dr. Zscharnack, grăbindu-se să procedeze mai apoi ca și cum răspunsul meu nu-l interesa. Citisem că băieții mici vor să taie În bucăți corpul mamei, sa-l mănînce, să-l devoreze, și că aceste dorințe traumatizează. Frica de mama devine intolerabilă. Avusesem cumva și eu dorințe de soiul ăsta, de a scotoci prin burta mamei pentru a extrage un penis patern sîngerînd? În poza În care, stînd În brațele mamei, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
lui, iar dragostea lui Îi va Înapoiată sub formă de ură. Asta Înseamnă că se iubește pe sine crezînd că-și iubește copiii. Atențiile, cadourile, ajutorul, sfaturile, pe toate le adresează lui Însuși. Copiii lui sînt În el. I-a devorat“. Ce incredibil portret, mi-am spus eu citind acele rînduri vizibil scrise pentru a servi drept contrast. Ce-o fi gîndit Zscharnack? Nu mi-a vorbit niciodată de carte și nu mi-a Înapoiat-o niciodată. M-am ferit să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
adevăr, oricare-ar fi ! (scena 9), el neputând fi oprit de avertismentele Iocastei cu privire la urmările dezastruoase ale investigației sale (Adevărul tău/ e ură, e blestem, prăpăd, oroare !/ Ce vrei e-un adevăr care-i leit/ minciunii și distrugerii ! - scena 10). Devorat de nevoia de a ști, Oedip află adevărul plătind prețul cunoașterii, orbirea, iar suferința lui va echivala cu revelația. De altfel, în creația dramatică a lui Nicolae Ionel se mai întâlnește un orb înțelept înrudit cu eroii mitici : tatăl Anei
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
să fugă și să-și asume una din multiplele sale identități, o bandă de asasini mascați Îl fugări pe ulițele din cartierul Santa Lucía, după care Îl spînzură și Îi dădu foc În Cetățuie, abandonîndu-i apoi trupul pentru a fi devorat de cîinii sălbatici ce mișunau prin zonă. După două decade de abandon, fără ca nimeni să se deranjeze să retragă catalogul de atrocități al răposatului Laszlo, Tenebrarium-ul fu transformat Într-o instituție de caritate publică, aflată În grija unui ordin de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
s-o priceapă. Trăia tot așteptînd acea odraslă, care avea să fie o fată, asemenea orașului, și căreia urma să-i Închine toată dragostea cu care Dumnezeu Îi Îmbătase inima. Uneori, Jacinta se Întreba dacă pacea aceea somnolentă care Îi devora zilele, noaptea aceea a conștiinței, era ceea ce unii numeau fericire și voia să creadă că, În infinita sa tăcere, Dumnezeu Îi răspunsese, În felul lui, la rugi. Penélope Aldaya se născu În primăvara anului 1903. Pe atunci, don Ricardo Aldaya
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
casa de pe bulevardul Tibidabo, Într-o seară cu furtună În care „Vila Penélope“ era inundată de strălucirea lumînărilor, doar cîteva secunde furate În semiîntuneric, cînd Julián crezu că vede În ochii fetei certitudinea că amîndoi simțeau același lucru, că Îi devora aceeași taină. Nimeni nu părea să bage de seamă. Nimeni, cu excepția Jacintei, care vedea cu o neliniște crescîndă jocul de priviri țesut de Julián și de Penélope sub ocrotirea familiei Aldaya. Se temea pentru ei. Încă de pe atunci, Julián Începuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
crema rasei slave și petrecea În felul său, Julián se fofilase de la petrecere. Își dăduse Întîlnire cu Penélope În bibliotecă, unde nu exista riscul să dea peste nici unul dintre aleșii și cultivații membri ai Înaltei societăți. Prea ocupați să-și devoreze reciproc buzele, nici Julián și nici Penélope nu văzură deliranta pereche ce se apropia de porțile casei. Francisco Javier, gătit În marinar la prima sa Împărtășanie și roșu ca sfecla de umilință, umbla aproape tîrÎt de doña Yvonne, care, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Zilele următoare fură cele mai rele. Julián veghease toată noaptea, așteptînd, dintr-o clipă În alta, să pice asasinii lui don Ricardo. Nu picară. A doua zi, la colegiul San Gabriel, nu observă nici o schimbare În atitudinea lui Jorge Aldaya. Devorat de neliniște, Julián Îi mărturisi lui Miquel Moliner ce se petrecuse. Cu flegma sa obișnuită, Miquel clătină din cap În tăcere: — Ești nebun, Julián, dar asta nu-i o noutate. Ciudat e că nu s-a făcut vîlvă În casa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
harem al nimfelor de podiș. — Cu asta nu primim nici un bună-seara, Fermín. — Dumneata te numeri printre cei care cad din copac și nu mai ajung la pămînt. Chiar crezi că am să te duc la curve și să te Înapoiez devorat de gonoree tatălui dumitale, omul cel mai sfînt din cîți am cunoscut? Chestia cu fetițele ți-o spuneam ca să văd cum reacționezi, apelînd la singura parte din persoana dumitale care pare să funcționeze. Adică, du-te la telefonul de la colțul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
meu pretext pentru a-l supune la acea cruzime era pur egoist: numai Miquel știa adevărul despre Julián și Penélope Aldaya. În acele luni pe care le-am petrecut departe de Julián, Penélope se transformase Într-un spectru care Îmi devora somnul și gîndurile. Încă Îmi aminteam expresia de decepție de pe chipul Irenei Marceau cînd a constatat că nu eu eram femeia pe care o aștepta Julián. Penélope Aldaya, absentă, nevăzută, era o dușmană prea puternică pentru mine. Invizibilă fiind, mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
decît nuntă, era vorba de un act de caritate față de un om sfîrșit, lipsit de mijloace de subzistență. Nu-i povestise nici cînd, nici unde va avea loc nunta. Se mărginise să arunce aceste semnințe pe terenul unei fantezii ce devora pe dinăuntru puținul pe care febra neîntreruptă Îl lăsase În trupul său sfrijit și puturos. — Fumero te-a mințit, Jorge, a zis Miquel. — Iar tu, regele mincinoșilor, Îndrăznești să-ți acuzi semenul, delira Aldaya. Nu a fost nevoie ca Jorge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]