2,256 matches
-
cît ești mai autentic, mai tu însuți, cu atît ești mai puțin personal, cu atît exprimi o experiență universală". În consens, Sebastian îl glorifică pe Caragiale ca un exponent al unei vieți intratextuale, independentă de eforturile interpretative ale regizorului sau exegetului: "Caragiale e în esența lui dramatic - textul piesei nu POATE fi falsificat de un om care știe să citească. Mișcarea autorului nu mai ține de regizor. Piesa nu se interpretează, nu se poate interpreta. Ea trăiește pe hîrtie în așa
Din nou Mihail Sebastian by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/8700_a_10025]
-
de reconcilierea dintre curiozitate și credință religioasă, dintre artă și știință. În plus însă, a îmbinat în arta sa cultul, caracteristic Sudului, pentru antichitatea clasică cu imaginația gotică a Nordului. Relația sa cu arta peninsulară a fost mereu interpretată de exegeți - Vasari, Van Mander, Wölfflin, Panofski, Roger Fry - sub semnul unor considerente de politică a vremii în care comentariile au fost făcute. Pentru Vasari (1564), Dürer ar fi putut fi cel mai important pictor „italian” dacă s-ar fi născut în
Desenele lui Albrecht Dürer by Edward Sava () [Corola-journal/Journalistic/3016_a_4341]
-
să fiu eu însumi și în a cărui stea cred cum cred în icoane". Și de ce nu vă semnați în clar, ca proprietară a unor atât de bogate calități și semnificații, ci aproape abarcadabrant, Isidora, Muza, prim cititor și modest exeget? în fine, iată și scopul epistolei: "Mi-aș dori ca din cele trimise să selectați ceva ce merită cu adevărat cunoscut și de alții. E de prisos să vă spun (spunem) că deja avem un volum de poezii, care cu ajutorul
Actualitatea by Constanța Buzea () [Corola-journal/Journalistic/8852_a_10177]
-
adică adîncirea, interpretarea și comentarea operei lui Noica. Așa se face că ceea ce-i leagă pe toți pînă la un grad de apropiere asemănător unei relații de rudenie spirituală este tocmai atenția dată operei nicasiene. Indiferent că le spunem cercetători, exegeți, noicologi sau editori ai operei sale, ei alcătuiesc o familie aparte. Și chiar dacă, de-a lungul vieții, unii dintre ei au mai trecut prin buclele colaterale ale aprofundării altor gînditori, mai devreme sau mai tîrziu, parcă răspunzînd unei chemări nostalgice
În contra presei de estradă by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/8372_a_9697]
-
un caz deja cunoscut. Cărțile care i-au asigurat certificatul de noicolog sunt Noica - între dandysm și mitul școlii (Editura Eminescu, 1994) și Noica, portretul gazetarului la tinerețe (Editura Saeculum, 1999). Astăzi, Ion Dur este unul din cei mai avizați exegeți noicieni, așadar un autor ale cărui cărți pot fi citite fără teama că în ele vom fi întîmpinați de judecăți diletante sau de bulboane de obediență ideologică. Ion Dur nu scrie după ureche și nici din dorința de a-și
În contra presei de estradă by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/8372_a_9697]
-
temperamentale sau de piruete retorice, nu au stîrnit ecouri. În plus, suferind de handicapul fatidic al intelectualului care, alegînd să fugă de viermuiala capitalei, s-a refugiat în provincie, Ion Dur este mereu pus într-o inechitabilă raportare valorică față de exegeții noicieni din București. Lipsa de acoperire mediatică nu are însă corespondent în gradul de stăpînire a domeniului în care se mișcă. Parafrazînd un personaj al lui Schiller, despre Ion Dur se poate spune că "Er ist besser als sein Ruf
În contra presei de estradă by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/8372_a_9697]
-
trei trăsături: 1) sunt scrise pe un ton care este acordat la diapazonul spiritului exegetic; 2) au drept reper precumpănitor perioada interbelică; 3) deși volumul e în două treimi ale sale critic, sfîrșitul e confesiv. Ion Dur e genul de exeget a cărui detașare lucidă îl scutește de riscul de a se apropia prea mult de textul comentat. Din acest motiv, autorul nu are nici puseuri de simpatie și nici izbucniri de antipatie față de autorii comentați. Scrisul său are întocmai culoarea
În contra presei de estradă by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/8372_a_9697]
-
pună o mască pe care o leapădă de îndată ce climatul ideologic dă semne că s-a schimbat. A doua trăsătură a textelor lui Ion Dur este preocuparea predominantă pentru perioada interbelică. Cu excepția studiilor despre Maiorescu, Caragiale sau Eminescu, numele asupra cărora exegetul se apleacă cu obstinație țin de epoca generației lui Mircea Eliade. Așa se face că Octavian Goga, Sandu Tudor, Mircea Eliade, Emil Ionescu și Eugen Ionescu sunt numele cele mai invocate în paginile Cariatidelor. A treia trăsătură este că, în
În contra presei de estradă by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/8372_a_9697]
-
se face că Octavian Goga, Sandu Tudor, Mircea Eliade, Emil Ionescu și Eugen Ionescu sunt numele cele mai invocate în paginile Cariatidelor. A treia trăsătură este că, în finalul volumului, pe întinderea a 50 de pagini, Ion Dur, dintr-un exeget sobru de la care te-ai fi așteptat la orice, dar nu la indiscreția cabotină de a scrie despre el însuși, se transformă în veritabil diarist. E o surpriză de proporții să vezi cum un om care și-a făcut din
În contra presei de estradă by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/8372_a_9697]
-
scrie Victor Neumann -, așa cum au făcut-o și alți cercetători ai imaginarului colectiv transilvano-bănățean cum că la români căsătoriile mixte au fost mai degrabă respinse decît admise. Există, cum știm, variate justificări atît ale autorilor purismului etnicist, cît și ale exegeților lui. O explicație credibilă, însă, nu există” (p. 115). Probabil așa este. Nu am auzit însă ca vreuna dintre celelalte etnii care trăiesc în Transilvania (maghiară, germană, evreiască) să fie o înfocată adeptă a metisajului. Or, în acest caz, focalizarea
Îndreptar de corectitudine politică by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/12947_a_14272]
-
poezie-căpcăun, ahtiată după carnea crudă a existenței, pe care o înfulecă în hălci nemestecate. Versurile ei trebuie să rămînă mînjite de sînge, nu să crească într-o cultură aseptică de ontologie derivată ori decomprimată". Gluma e un instrument de care exegetul se folosește cu suficientă virtuozitate. Ea înfățișează și avantajul de a-i contura o figură de personaj, de ,povestitor" hîtru în registrul diegetic al criticii care se umanizează, se personalizează. Nu mai constituie un enunț neutral, ex cathedra, ci rostirea
Un postimpresionist by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11071_a_12396]
-
ni se pare postimpresionistă (cine voiește a ne corecta poate spune postmodernă; n-avem nimic împotrivă!), căutînd a surprinde nu atît unitatea, omogenitatea, categorialul, cît complexitatea, caracterul compozit, balansarea creației între diversitățile ce pot fi intuite în cuprinsul său. Rostul exegetului, ni se sugerează, nu e de-a reduce, de-a simplifica, de-a fixa, ci de-a deschide un orizont cît mai amplu asupra polimorfismului ireductibil, asupra mobilității practic infinite, în colimatorul critic, pe care substanța operei ne-o oferă
Un postimpresionist by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11071_a_12396]
-
comunist i se pare - vedem cum e reluat epitetul ,reacționar" din arsenalul anilor proletcultismului - nu altceva decît ,o reîntoarcere la un soi de sociologism reacționar" și nu altceva decît (atenție: o ,actualizare"!) un ,fundamentalism ideologic". Evident ,neliniștitoare" i se prezintă exegetului echinoxist ,exigențele" unor Lucian Boia, Eugen Negrici, Caius Dobrescu, pe marginea cărora d-sa lansează și vaticinații: ,Cu vremea se va constata, de pildă, că Paul Goma este un prozator minor". Pe liniatura binecunoscută a postideologiei, dl Poantă blamează demersul
Un "cronicar" al Echinoxului (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12351_a_13676]
-
preț, în trecut sau în prezent, a obține ,funcțiile" administrative, dătătoare de ,prestigiu social", rîvnite și dobîndite, se pare, de alții! Nu-i așa, d-le Poantă? Dar după toate probabilitățile se pare că adevărul nici nu intră în proiectul exegetului echinoxist, acel adevăr care, oricît de relativ, de hărțuit de dubii pe planul speculației, socotim că s-ar cuveni să fie ținta inalienabilă a strădaniilor noastre critice. Căci d-sa nu șovăie a-l trece cu nonșalanță în lotul conjecturii
Un "cronicar" al Echinoxului (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12351_a_13676]
-
regăsească locul într-o istorie a culturii române din secolul al XIX-lea. În întregul ei, ediția răspunde unei necesități mai largi de dezambiguizare a unor contexte culturale din trecut, a căror interpretare după ureche trece, din nefericire, de la un exeget la altul. Cu atât mai mult cu cât este vorba de Mihai Eminescu, un mare poet român și european, din care unii (surzi la sublim, și ei, ca și Grama) vor să facă un martir de bâlci. Cunoașterea directă, de la
A fi surd la sublim by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/2582_a_3907]
-
n-a fost suficient de politicos, totuși, spre a nu deranja cenzura comunistă. O parte din activitatea sa publicistică târzie a fost dedicată stărilor de lucruri din Basarabia, înainte și după Unirea din 27 martie 1918. Ioan Adam, editorul și exegetul (de lungă durată) al scriitorului, semnalează faptul că, la reeditarea din anii ’80, titlul unuia dintre articole, În Basarabia, n-a putut fi menționat nici măcar la sumarul textelor neincluse în volum, cu toate că era vorba de o ediție critică. Recuperarea acestui
Duiliu Zamfirescu necunoscut și cenzurat by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4246_a_5571]
-
Nu știu dacă citise de la un capăt la altul „În căutarea timpului pierdut” sau, dacă o făcuse, părea a nu fi înțeles nimic, apărând memoria unchiului ei contra insinuărilor rău intenționate al căror obiect era, susținând în fața lumii și a exegeților, ortodoxia moravurilor lui. Dragă prietenă, i-a spus într-o zi un cunoscut, nu poți nega totuși, că unchiul dumitale era homosexual. Nu este adevărat, se indignă ea, unchiul Marcel era mult prea ocupat ca să se intereseze de astfel de
Ghislain de Diesbach – Un debut la Paris. Amintiri 1957-1966 by Simona Cioculescu () [Corola-journal/Journalistic/3231_a_4556]
-
exegeza literară românească. Fără contribuțiile lui Eugen Negrici și ale Ioanei Em. Petrescu, singurii care au stăruit asupra implicațiilor vizionarismului, nu am avea în critica noastră literară nici o cercetare deschizătoare de drum în acest domeniu - după cum subliniază cu îngrijorare tânărul exeget în introducerea amplei și documentatei sale exegeze. El construiește o ,arhitectură exegetică", sedus de sistem. Pentru noi, studiul lui Cătălin Ghiță este mai mult decât o cercetare de pionierat, oferind pentru prima dată în bibliografia critică românească o poetică generală
Un patapievicios by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/11279_a_12604]
-
care înglobează un timp referențial și un spațiu referențial). Acest prim capitol se situează cu luciditate între o psihologie a creației și o filosofie a creației, pendulând între o poetică a pansenzorialului și antimimetismul universurilor vizionare. Este aici locul unde exegetul își poate etala capacitatea disociativă, operând succesive distincții între eul biografic și eul creator, între categoriile binomului vates/artifex, între viziune și imaginar sau între viziune și câmpul realului, între factorii ideali (imaginația, inspirația, visul) și factorii empirici (maladiile, stupefiantele
Un patapievicios by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/11279_a_12604]
-
succesive distincții între eul biografic și eul creator, între categoriile binomului vates/artifex, între viziune și imaginar sau între viziune și câmpul realului, între factorii ideali (imaginația, inspirația, visul) și factorii empirici (maladiile, stupefiantele, alcoolul) ca stimuli ai viziunii. Considerațiile exegetului nasc - așa cum e și firesc - anumite întrebări. Viziunea este numai un act generator de lumi, nu este și un act rațional organizator al lumilor generate? Altfel spus: factorii inductivi nu sunt dublați de factori formativi, de tipul miturilor? În accepția
Un patapievicios by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/11279_a_12604]
-
măsură la actul valorizator de distincție între viziune și pseudoviziune, înlocuind aproape peste tot această opoziție înșelătoare cu termenii mai adecvați, de natură morfologică: vizionarism primar și vizionarism secundar. Eram înclinat să cred că vizionarismul poetic este prin excelență romantic. Exegetul întâmpină o astfel de presupunere din prima pagină a introducerii: ,vizionarismul poetic nu este apanajul romantismului" (p. 15), chiar dacă exemplele analizate preferențial pot induce o astfel de conexiune obligatorie. Rămân, totuși, la această idee că vizionarismul poetic, dacă nu e
Un patapievicios by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/11279_a_12604]
-
în Jung, ar putea conduce până la Dimov. Profetismul și ocultismul impun o confruntare mai stăruitoare cu esteticul atunci când e vorba de literatură. Caracterul elaborat al viziunii estetice vine oare în contradicție cu caracterul spontan, natural, atât de des subliniat de exeget, al viziunii profetice, religioase, onirice, maladive sau narcotice? Nu este oare dicteul - transcendent-religios, spiritist sau poetic -, considerat natural și spontan, fără nici cea mai mică suspiciune, una dintre cele mai mari farse din istoria psihologiei și a literaturii? Se câștigă
Un patapievicios by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/11279_a_12604]
-
ca o categorie estetică. Ambiția cercetătorului este de a defini vizionarismul dincolo de literatură, dincolo de specificul său estetic și dincolo de evoluția lui istorică. În acest scop, mobilizează o vastă bibliografie teoretică (îndeosebi de limbă engleză), ceea ce ne îndreptățește să apreciem erudiția exegetului în exploatarea surselor. Cătălin Ghiță face parte din categoria din ce în ce mai răspândită a tinerilor umaniști, foarte serioși, care nu ies în lume (adică în publicistică) înainte de a se legitima printr-o cercetare doctorală, recomandându-se ca specialiști într-o temă puțin
Un patapievicios by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/11279_a_12604]
-
și atitudinilor datate. Cum printre multele preocupări intelectuale ale autorului se numără și aceea de corespondent pentru România al societății ce alcătuiește repertoriul bibliografic fitzgeraldian, Virgil Mihaiu este bine informat în domeniu și cunoaște, în afara marilor studii și monografii ale exegeților străini - datorate unor Andrew Turnbull, Kenneth Eble, Arthur Mizener sau Andre le Vot - și contribuțiile de mai mică întindere, uneori foarte interesante, inclusiv pe cele ale muzicologilor de diferite naționalități. Un merit incontestabil al cărții rezidă în faptul că nu
Contribuție românească în fitzgeraldistică by Virgil Stanciu () [Corola-journal/Journalistic/11890_a_13215]
-
numindu-l "voltairian, în sensul larg al cuvîntului, adică o totalitate de vioiciune, nuanță și zeflemea intelectualizată." Déjà vu, déjà connu! Nu? De altfel, tot o afinitate temperamentală îi unește pe Caragiale (Ion Luca) și pe Arghezi de neobositul lor exeget. Se produce în mod firesc fenomenul de reflexie intelectuală, criticul regăsindu-și oglindit în fiecare "dublul spiritual". Dacă de la Arghezi își însușește voluptatea îmbinării cuvintelor potrivite, de la Caragiale deprinde "vorba pe d-asupra limpede, dar adîncă la înțeles". Lipsa de
Septembrie by Gabriela Ursachi () [Corola-journal/Imaginative/14794_a_16119]