KorAP: Find »[drukola/base=flăcău & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...58 59 60 ...127 >

3,170 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

-i... he-he-he! așa-i... am văzut că nu-ți prea suflă el în borș... Ei, ce să-i faci?... Așa-i slujba. Ai de-a face cu oameni de toată mâna... —Eu îmi caut de treabă, și ne împăcăm... vorbi flăcăul privind în juru-i. Da’ dumneata, moș Nastase, tot cu pânea asta... Parcă curge dintr-un izvor: nu se mai sfârșește... —Ei, așa-i pe moșia noastră... răspunse bătrânul fudul. Și anul a fost bun... Au venit o mulțime de cărăuși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
călugăriță... Și i-a dat și niște zahar... Ia dă tu, fa Marghioliță, zahar cu apă, ca la boieri... Zâmbind stânjenită, fata scoase din sân o hârtie pe care o desfăcu încet și alese din ea bucățele de zahar. Întinse flăcăului, dădu și lui tatu-său, apoi puse între ei cofa cu apă și potrivi și ulcica pe marginea cofei. Flăcăul se așeză pe prispa din proaspăt lipită; moșneagul se lăsă și el pe un snop de strujeni. Fata sta în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
stânjenită, fata scoase din sân o hârtie pe care o desfăcu încet și alese din ea bucățele de zahar. Întinse flăcăului, dădu și lui tatu-său, apoi puse între ei cofa cu apă și potrivi și ulcica pe marginea cofei. Flăcăul se așeză pe prispa din proaspăt lipită; moșneagul se lăsă și el pe un snop de strujeni. Fata sta în picioare și Niță Lepădatu, mușcând din zahar, băgă de samă că e îmbrăcată cu cămașă albă, cu horboțele la mâneci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
răspunse; rămase gânditoare. După-amiaza de toamnă era foarte blândă și o liniște nesfârșită întrista întinderile. Toate zgomotele conteniseră. În pârloagele apropiate luceau fire lungi de funigei; un vânt abia simțit purta și prin văzduh firele acestea rătăcitoare de matasă argintie. Flăcăul și fata stăteau singuri pe prispa bordeiului. Nu-și mai vorbeau, dar se simțeau chemați unul spre altul de ceva tainic. Dintr-un tufiș de boz, la marginea unei grămezi de gunoaie putrezite, ieși deodată o nevăstuică. Se opri neliniștită

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ocoli încet; voia să iasă la fundul bordeiului. Dar îl simți dulăul cel alb și începu a lătra cu mânie. Se repezea necontenit prin întunecime, parcă voia să-l deie la pământ. „Măi Colțun, măi Colțun...“ îl chema cu prietinie flăcăul; dar cânele nu voia să înțeleagă. Apărându-se cu bățul, înainta încet spre bordei. Un glas gros și somnoros se auzi dinspre șandramaua vânturătorilor: „Care-i acolo, măi?“ În același timp răzbătu prin noapte și vocea subțire a Marghioliței, chemând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
întrebă fata. Niță nu răspunse. Se apropie, se opri lângă dânsa, îi căuta mânile și i le cuprinse. Am înțeles eu cine poate fi... vorbi iar fata. Ce vrei? M-am gândit așa să vin să te văd... răspunse înăbușit flăcăul. Fata se lăsă prinsă de mijloc, și Niță, apropiindu-și-o la piept, îi simțea mireasma de busuioc din sân. —Bădică, vorbi deodată fata încet, vină la mine ziua, ș-om sta la vorbă... Acuma du-te, că vine tătuca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sta călare lângă șuri și-l aștepta prin ploaie. Da’ aista ce mai vrea? mormăi el, și-și trase mai tare gluga pe ochi. Voi să treacă pe lângă vătaf, dar glasul lui aspru și răgușit îl opri. Ia stăi, măi flăcăule, stăi, unde mi te duci?... Niță simți botul calului lângă cot. Faliboga descălecă repede și se alătură de flăcău, în gluga-i sură... Unde-ai fost? zise el scurt, și-l apucă de braț. Ia lasă-mă, bădică, răspunse necăjit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mai tare gluga pe ochi. Voi să treacă pe lângă vătaf, dar glasul lui aspru și răgușit îl opri. Ia stăi, măi flăcăule, stăi, unde mi te duci?... Niță simți botul calului lângă cot. Faliboga descălecă repede și se alătură de flăcău, în gluga-i sură... Unde-ai fost? zise el scurt, și-l apucă de braț. Ia lasă-mă, bădică, răspunse necăjit Niță. Ce ai cu mine. Destul sunt eu de amărât ș-așa. Cum ai lăsat vitele și te-ai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ș-acuma m-ai găsit în toane bune!... Apoi văd eu, bade Sandule, că de la-nceput ai dumneata ceva cu mine, da’ n-am ce-ți face. Eu îmi caut de treburile mele, caută-ți și dumneata de-ale dumnitale... Flăcăul vorbi hotărât și porni spre șuri. Ia stăi, ia stăi tu! gemu Faliboga întărâtat. Îl ajunse, îl apucă de braț și-l întoarse în loc. Niță se smunci. —Bade Sandule, strigă el scurt, ce vrei? —Măi, eu îs stăpân acu aicea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
suflat de vânt. —Oameni buni! strigă Faliboga răgușit, arătându-și știrbăturile, eu acu am gust să fac cinste băitanului istuia... (Și bătu pe Lepădatu pe spate). Am avut noi ceva, da’ acu ne-am împăcat! nu-i așa, măi Lepădatule? Flăcăul nu zicea nimic. Da’ vorbește, măi omule! strigă Faliboga mânios. Măi! tu nu cunoști pe Faliboga. Măi! cât îs eu de amarnic... ca un câne rău, măi!... măi băiete, da’ să știi că eu pe furiș nu mușc! Ia șezi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
da’ să știi că eu pe furiș nu mușc! Ia șezi, măi Niță, colea pe laiță, lângă vatră, și scoate-ți gluga din cap... Sandu vătaful smulse gluga albă a lui Lepădatu, își smulse și gluga lui mohorâtă, puse pe flăcău pe laiță, și el se trânti înaintea focului pe un scăunaș scund. — Ce mai zici, moș Izdraile! strigă el apoi râzând. Afară tot plouă - de mi s-a urât... Ia așa, parcă-i o negură în jurul meu, și mă-nădușă... Aici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Faliboga își aduse iapa. Măi Niță, vorbi el iar, ia-ți și tu căluțul tău și hai cu mine!... Coborâră la vaci - și Lepădatu își scoase calul. Porniră amândoi prin ploaia care curgea necontenit rece și neîndurătoare. Umblară mult alături. Flăcăul abia cunoștea locurile. Dar vătaful își ducea calul repede, parc-ar fi umblat ziua. —M-am cam trecut eu în ia-sară cu băutura... grăi el într-o vreme... dar moșia văd că tot mă cunoaște... Așa cercetară toate ocoalele; pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ușa larg deschisă în două părți se vedeau depărtările nedeslușite și fumurii. Isailă, țigan bătrân și pleșuv, cu obrazul negru și cu mustața și barba albă, sfătuia încet, stând grecește și împungând repede cu acul în pielea de oaie. —Eu, flăcăule, zicea el, am fost rob la cuconu Iordache, tatăl boierului ist tânăr. Da’ ședeam pe atuncea în colo, la Moldova, la alte moșii. Pe-atuncea erau vătavi de robi - și ne bătea cu harapnicul și ne ținea la muncă de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
știam c-a murit... —Ia-ia! mormăi neamțul. Cucoana bătrân nu este... duducuț fain, fain și dulce cum un flore... Hm... vra să zică... vra să zică ne vine stăpână... zise călugărița zâmbind ciudat și privind în laturi, spre Niță Lepădatu. Flăcăul tresări, la săgeata ochilor ei; se gândea la altceva. Marghiolița vorbi cu jumătate de glas: —Mie-mi pare bine că ne vine stăpână tânără... —De ce? o întrebă călugărița sclipindu-și ochii spre ea. Nu știu... da’ așa parcă-mi vine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
o ascultau uimiți dintrodată. „Așa trebuie să fie...“, murmură cu părere de rău fata humelnicului. Călugărița își arătă dinții răutăcioși: — Așa este... Numai eu nu știu cum mi-am putut închide viața aicea... Apoi avu un râs vesel și privi iar pe flăcău: —Dumneata ce zici, Niță? Dă, ce să zic? Dacă li-s dragi unul altuia, le-a plăcea ș-aicea... Călugărița îl privi lung cu zâmbet. Marghiolița se întoarse în loc, cu obrazu-n umbră, și începu a cerceta hambarul plin. Își trase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Încercă să lucreze cu custura și cu țăpușa, dar n-avea nici un spor. Bordeiul întunecos, în care trebuia să-l aștepte fata humelnicului, i se așeză în luminile ochilor. Moș Isailă îl găsi privind în gol. Când începu a vorbi, flăcăul tresări. — Am fost la curte... zise el. Să vezi ce odăiță are călugărița noastră... Numa scorțuri scumpe... Da’ ce ai tu, băiete? Parcă nu ți-s boii acasă. N-am nimica, moș Isailă, răspunse flăcăul râzând. Mă gândeam și eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
gol. Când începu a vorbi, flăcăul tresări. — Am fost la curte... zise el. Să vezi ce odăiță are călugărița noastră... Numa scorțuri scumpe... Da’ ce ai tu, băiete? Parcă nu ți-s boii acasă. N-am nimica, moș Isailă, răspunse flăcăul râzând. Mă gândeam și eu la ceva. Moșneagul zâmbi șiret. —Eu știu la ce te vei fi gândind tu, băiete? Când eram ca tine, mă gândeam și eu la asta... —Ei, moșule, nu mă gândesc eu la ce socoți dumneata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lui și prinse a mormăi pe nas un cântec. Într-un târziu i se deșteptă glasul, trăgănat și melancolic: De friguri zaci și te scoli... De dragoste zaci și mori... — Nu te uita la ce spun eu... zise el cătră flăcău... Aista-i un cântec din tinerețele mele... Amândoi râdeau uitându-se unul la altul; apoi își întoarseră ochii spre întinderile triste, învăluite în ceață. Fata humelnicului nu era ca toate fetele - după știința lui Niță Lepădatu. Era aprigă în dragostea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
mai știu de rânduiala asta. —Așa este... încuviință Niță. Trebuie să ne cununăm ca creștinii, înaintea lui Dumnezeu... Și trebuie să ne ducem și la cârmuire... Dacă trebuie, ne-om duce... vorbi fata pe gânduri. Într-un rând, la despărțire, flăcăul își aduse aminte de ceva și începu a râde. —Ascultă, Marghioliță, zise el, ce-aveai tu atuncea, în hambar, când tot îmi spuneai să nu mă duc pe la madama de la curte?... Da’ te-ai dus?... Nu m-am dus, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dânsa, și ea îți vrea binele... —Ei, nu-i nimic... așa mi-a venit mie atuncea. Nu m-am dus și putea să se supere... Da’ am crezut că cine știe ce-i... Fata râse ușurel și-și aplecă fruntea în pieptul flăcăului. Dacă s-a supărat, i-a fi trecut... Las-o pe călugăriță-n pace... Lepădatu se gândea, ducându-se spre vitele lui: „Mare șerpoaică și mare zmeoaică îi și fata asta a moșneagului... Acu de ce mă fierbe și mă poartă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
năvăliră nourii ninsorilor. Și o furtună, venită de la mările înghețate, începu a purta roiurile de fulgi. Iarna porni cu viscol. Faliboga veni prin întuneric la șopronul lui Niță: Începe iarna ca nealtădată, zise el; semn rău, măi prietine!... Dă, răspunse flăcăul, iernile-s grele, și noi suntem în mâna lui Dumnezeu... Ți-i bun cojocul? ai opinci largi?... te-i întoarce și tu cu spatele la ea și-i lăsa-o să treacă... Apoi altceva ce-i de făcut?... răspunse Lepădatu râzând. Vătaful

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
din glugă o bucată mare de mămăligă și i-o puse dinainte, apoi îl mângâie pe gât și-l bătu încet pe bot. —Mă Sărmanule, da’ tu ai cojoc de iarnă? Blana groasă a cânelui lucea neagră prin bătaia ninsorii. Flăcăul stătu un timp privind în întuneric și gândindu-se. Din cei mai depărtați ani, de când își aducea aminte și de când își petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Îți aduci aminte de pe când erai tânăr... — Ce folos de șagă... mormăi Gheorghe Barbă. Acu-s ciolan bătrân. Omul când îmbătrânește, pune paie și-l pârlește, vorba cântecului... Cu toții începură a râde. Moș Irimia arătă cu capul spre Lepădatu: — Unui flăcău ca aista nu i s-a urî la vară... Cine știe! răspunse Niță, eu la vară poate-oi avea alte gânduri. Da’ de ce, măi băiete? — Apoi dă, grăi Faliboga, aici este o taină... n-o mai ști și dumneata, moșule

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
trebuie să mă duc să-mi iau altceva pe mine... Tu, măi Niță, în astă noapte nu te deslipi de vite. Cu furtuna asta, cine știe ce se poate întâmpla... D-apoi ca și-n alte nopți tot între ele dorm!... răspunse flăcăul depărtându-se. Întăi îi veni gândul să se repeadă până în deal la bordeiul humelnicului, să mai vadă pe Marghiolița și să mai schimbe două vorbe cu ea; dar pe urmă apucă spre șopron. Era ceva neobișnuit pe pământ și-n

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și clipe domoale; acuma parcă ceva supraomenesc voia să ia înainte și să smulgă clădirea din locul ei. Și-n văzduh și-n depărtări gemea ceva prelung, - ca o chemare spăimântată a liniștii. „Se scutură văzduhul pe crângul lui...“ șopti flăcăul c-o înfiorare. Și vitele începură a se frământa și a se grămădi unele în altele. Sărmanu mormăi, ca și cum simțise pe cineva venind. Fii cuminte, nu-i nimeni, măi Sărmanule! îi zise Niță. Se sculă de la locul lui. Prin întuneric

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]