34,387 matches
-
mei fără izbândă Chinuiți fără simbrie și fără dobândă. Mică, în spital, refuzam moartea. Așa era familia mea! Nimeni, nici mama nici bunica nu vorbeau despre ea. Șica, frumoasă cu ochii albaștri, fusese bolnavă mulți ani, avea în privire umbrele frunzelor de castani; abia acum îi înțeleg privirea de altădată și glasul ce suna ca o lăută spartă. Mama Lucreția credea în minuni și în astrele opale, citea toată vremea romane despre grădinile misterioase ale castelelor medievale. Bunica ageră la minte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
la rând. E ceva frumos și unic, căci nu la toți oamenii le este dat să vadă această minunată priveliște. Pădurea este mama naturii, așa că, de mică, îmi plăcea să mă duc în pădure, să văd copacii înalți, bogați, cu frunzele care formează un ascunziș verde. Razele solare trec pin această coroană de funze și închipuie un palat luminos și aurit. Iar covorul pădurii este unul deosebit, care îți lasă impresia că ești într-o poveste, unde ciupercile colorate și florile
Şoapte by Svetlanu Iurcu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101016_a_102308]
-
oglindă” unică: sufletul bărbatului iubit. O oglindă construită la modul liric... Reproduc versurile, „cu titlu de curiozitate”: Ce voi fi iubind la tine? Tăria ființei tale în blândă fragilitate, mâna obosită înflorind când poposește pe fruntea copilului, ori înverzind pe frunzele de pătrunjel; absorbind cu degetele-rădăcini sângele alb al cartofului și laptele vital al bulbilor de ceapă: statuie vegetală a mamei eterne. Sub arcuirea dragilor sprâncene să mă cufund în noaptea ochilor tăi ca să aud secreta bătaie de aripi ale tuturor
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
este total „descoperit” (fizic și în fața destinului?!), ceea ce l-a determinat să ia o primă măsură: să se ascundă! Abandonează starea de „transparență totală”, scăldatul copilăresc în lumina orbitoare a Paradisului, și caută umbra, obscuritatea „protectoare”. Improvizează o „apărătoare” din frunză de viță! Se înțelege că acest gest nu este decât expresia simbolică pentru un „moment epocal” din existența umanității. Atenție, însă! Frunza era o rezolvare provizorie: pălește, se vestejește și trebuie înlocuită periodic. Omul ieșise din timpul etern, intrând „sub
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
transparență totală”, scăldatul copilăresc în lumina orbitoare a Paradisului, și caută umbra, obscuritatea „protectoare”. Improvizează o „apărătoare” din frunză de viță! Se înțelege că acest gest nu este decât expresia simbolică pentru un „moment epocal” din existența umanității. Atenție, însă! Frunza era o rezolvare provizorie: pălește, se vestejește și trebuie înlocuită periodic. Omul ieșise din timpul etern, intrând „sub zodia provizoratului”. Pe firul de mătase al curgerii infinite vor fi înșirate rânduri-rânduri de frunze, de către rânduri-rânduri de oameni, trăind la rândul
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
moment epocal” din existența umanității. Atenție, însă! Frunza era o rezolvare provizorie: pălește, se vestejește și trebuie înlocuită periodic. Omul ieșise din timpul etern, intrând „sub zodia provizoratului”. Pe firul de mătase al curgerii infinite vor fi înșirate rânduri-rânduri de frunze, de către rânduri-rânduri de oameni, trăind la rândul-le drama de a se trezi descoperiți (la propriu și la figurat!) în fața „destinului implacabil”. Deși îmbrăcați în mantii princiare sau regești, unii inși precum Ghilgameș, Oedip sau Hamlet au „realizat” că sunt
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
gândesc la mama!” „- Așa este cel mai bine!” Se pare că, pentru moment, Clara și-a epuizat „stocul” de întrebări. Tocmai a descoperit un fluture mare, cu aripi roșii, pătate cu puncte albe și cerculețe negre. Stă nemișcat pe o frunză de hamei sălbatic, ivit pe tufișurile din marginea pădurii. Îl studiază atent, parcă temându-se să mai vorbească. Se teme să nu-l sperie, ori poate că face un efort tăcut, dar intens, de a găsi un loc și acestei
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
mai vorbească. Se teme să nu-l sperie, ori poate că face un efort tăcut, dar intens, de a găsi un loc și acestei ființe aripate într-un univers „de uz personal”, plin de elemente dislocate: mâini, picioare, aripi, ochi, frunze, pietricele colorate, furnici etc., pe un pământ plin de umbre și ascunzători, sub un cer nesfârșit și aflat mereu prea departe. Fluturele și-a luat zborul iar Clara îl urmărește îndelung, parcă un pic necăjită, poate din cauza neputinței de a
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
sărind sau ocolind locurile mocirloase, pînă ajunseră într-un loc mai deschis, unde, pe o porțiune destul de mare, se întindea apa liniștită a lacului. Din loc în loc însă se zăreau niște ridicaturi de pămînt ca niște insulițe, pline toate de frunze uriașe de captalan, de unde răsunau mereu cîntece de păsări și orăcăitul broaștelor. Uite un triton! strigă fericit Bărzăunul ghiontindu-l pe Virigil și arătîndu-i cu degetul în apă. Virgil privi temător gîngania subțire și neagră ce spinteca apa cu mișcări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
alt tufiș. Văzînd că Vlad nu-l urmărește, se așeză liniștit acolo, cu ochii țintă la autobuzul care tocmai oprise în stație. Mare-i fu mirarea însă cînd văzu, chiar lîngă el, o mogîldeață neagră, cu fața acoperită de niște frunze. Bărzăunul îl recunoscu imediat și scoase un hohot înfundat de rîs. Era Virgil. Acesta se ridică nemaipomenit de iritat că fusese dat de gol și ieși în șosea, după ce-i adresă Bărzăunului alte cuvinte, de care eu personal nu vreau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
ceva și începu să se clatine. Vru să se sprijine de Nuțu, însă nu făcu decît să-l tragă și pe acesta după el și se prăbușiră amîndoi în mocirlă. Noroc de un strat mai gros de papură și de frunze moarte, care îi împiedică să se cufunde prea tare în mîlul negru și cleios. Se zbătură cîteva clipe acolo temîndu-se să nu-i înghită bahna de tot, apoi reușiră să iasă fără să spună nimic, dar murdari de noroi din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
împlinește rolul amintit mai sus, de a induce sentimentul mișcării fără sfârșit, "eternitatea în mișcare", proprie muzicii, de care vorbește autorul Dialogurilor. În poezia Peste vârfuri, incantația ritualică este efectuată de mișcările din natură alunecarea lunii pe cer și bătaia frunzelor codrului, mișcări continuate de sunetul cornului, deci mișcarea muzicală ca atare, care transferă și amplifică ritualul mișcării indefinite a veșniciei, pregătind în modul acesta inițierea în negrăitul unei morți inițiatice, pierdere de sine într-o beatitudine fără de nume: ...Dintre ramuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu../ Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.../ Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu..." In acest poem se remarcă de la început caracterul mobil, muzical al orizontului material: freamătul frunzelor, clătinarea salcâmilor, curgerea apelor. Pe de altă parte, bătaia vântului de toamnă, amplificarea umbrei, plânsetul apei conferă acestor mișcări dimensiunea mutabilității universale, a permanentei schimbări care ritmează perpetuitatea somnului morții. "In felul acesta, are loc convertirea spațiului fizic în spațiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
neliniștită expansiune sunt poezii precum Dintre sute de catarge și Stelele-n cer, în care spațiul se lărgește continuu prin mișcarea elementelor: valurile, vânturile, stelele, trecerile toate. Deseori infinitul devine interior ca în Peste vârfuri. Aici unduirea, începută de freamătul frunzelor și continuată de sunetul cornului, se prelungește cu tensiunea infinită a dorului care trece de pe orbita timpului pe vectorul veșniciei. Lirica lui Eminescu participă la universul din Miorița în primul rând prin afinitatea pentru macrocosmos. Și participarea la mitic apare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Mai mare crimă/ Decât la coada unui vers/ S-atârni o rimă" (Balada unei stele mici); neliniștea că nu a fost premiat de Academie pentru că "printre dumneavoastră/ E unul cârn și idiot"; neliniștea privind cum vântul toamnei amenință gâzele și frunzele risipite. Dar diversele neliniști sunt risipite prin tonul luminos, afectiv, emblematic fiind în acest sens, finalul din Rapsodii de toamnă: Gâze, foi împrăștiate, Muza mea satirică V-a-nchinat cu drag la toate Câte-o strofă lirică. Dar când știu c-o să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
chiar și de hașiș. (Sunt convins că Lea fuma hașiș. Chiar și pe vremea aceea - nu știu cum, de unde și de ce și-l procura, dar știu, intuitiv, că făcea parte din deliciile ei botanice, deși niciodată nu am pus degetul pe vreo frunză prin striațiile căreia să pulseze certitudinea.) Nu țineau mult, dar erau. Enigmatice și suficient de țipătoare cât să-și atragă privirile piezișe ale întregii străzi. Azi un parc englezesc, mâine o fântână franțuzească, poimâine nalbă, crin, cucută... Doamne, ce iubeam
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
mirosit mereu a naftalină. Așa am fost noi, diferiți, după o anumită vârstă. Eu m-aș fi dus ață să-i caut prin sertare, să citesc scrisori vechi și să mă ascund cu ele în micul ei paradis decrepit, cu frunze și stârvuri în putrefacție printre răsadurile dezordonate. David, nu. Mama îl dăscălea mereu când mergeam s-o vedem pe Lea. Tata nu venea niciodată. Nu era genul lui de companie. Realitatea e că te cam strivea o vizită acolo, pe
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
vreme, își spuse că era teama de a-i pierde. Pe ei, miezul ființei lui. Oaza lui de liniște. Știa, însă, că nu fusese așa. Nu întru totul. Simțise sângele scurgându-i-se din obraji, până când rămăsese palid ca o frunză scofâlcită, ea singură semeață sub o pală de vânt. Simțise încăperea răcindu-se brusc, ca și când s-ar fi deschis o ușă inexistentă până atunci în interiorul lui, acolo unde frigul își găsea, cu fiecare clipă, un sălaș mai primitor. Prin iarnă
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
vechi de pălării ale lui Domini que devenite sertarele unei comode inexistente, în care Alexandre își depozitează lenjeria. Tapet gri, cu flori mici, verzi. Un ghi veci rubicond din care se căznește să iasă la aer o plantă-hi brid, cu frunze aproape violacee, stă tolănit ca un motan rotofei pe pervazul parcă prea îngust pentru el. Ușa băii, vag scorojită, întredeschisă cât să zărești faianța de un alb spitalicesc și halatul moale, un pic mare pentru Alexandre, bălăngănindu-se în bătaia
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
se întind albercas, cisternele din care apa hrănește portocalul abia înfiripat prin acequias, venele subțiri și albastre ale Andaluziei. E o cetate de vise, înțelegi? Un spațiu dezrobit de timp. Numai cer, fără genuni, fără hăuri care sug viața din frunza care adie parfum. Numai cer. Știu, tu te plimbi prin patio-uri în care s-au iubit sultane și califi, te pierzi în mirajul vitrinelor cu evantaie, te așezi pe o bancă în Parque María Luisa și citești un pliant
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
sală de muzeu cunoscut. Dar nu entuziasmul, nu pasul ei care trecuse ușor peste pervaz, nu silueta care deschisese energic fereastra cât ea de înaltă și zvâcnise afară, acolo unde (Alexandre abia acum băga de seamă), tentacular, dezordonat revărsat în frunze cu zimți ca de hașură se întindea nu o grădină, ci un parc englezesc veritabil, într-o paragină (romantică și ea) aproape minerală. N-am știut, gândi el. Nu m-am gândit că o să te intereseze, articulă, tresă rind din
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
parte și nici unul bărbătește, declarat. Într-o zi s-a dus să vadă Archivo de Indias. A urcat treptele de marmură. Era liniște și răcoare. De pe foi îngălbenite tremura semnătura lui Columb, plecau hărți și desene cu scene de coridă, frunze nesfârșite de palmieri, în peniță, coabitau cu planuri ale orașului subteran. De undeva de sub un ochi de geam, aproape că a simțit parfum de portocală ridicându-i-se până la nări, la început suav, pe urmă din ce în ce mai pregnant, mai definit. Automat
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
de grădină închipuit de ea. Uneori se strecura în bucătărie. Schița mâinile sclavelor curățând vinete, adăugând mulukhiyah și sumac în vase acoperite, tăind rodii, amestecând iaurtul cu tahini. Adulmeca toate aromele și se străduia să le învețe după nume, desena frunzele arborelui Corchorus din poveștile Sumayyei, studia amestecurile de za’ttar, maramiyeh și coriandru, strivea șofran între buricele degetelor și-și colora desenele cu praful lui galben sau roșcat. Musa era vrăjit de agerimea minții ei de învățat maur și, în
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
despicată, mult înainte ca medicul arab anonim care este, de fapt, o fată creștină, o prin țesă neștiută care desenează scări spiralate și apeducte și galerii și notează proporții și poțiuni și face amestecuri și păstrează taine, să-și stârnească frunzele să se scuture de nu mele lor arabe și latinești și să foșnească puternic, legat, ca o mare învolburată, o mare de portocali în furtună care se aude până la mine, cititor unic, pierdut și vrăjit acolo, în biblioteca din Intrarea
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
poate doborî cu ușurință un animal mai plăpînd. Chiar și unul puternic poate avea probleme, dacă nimerește în mijlocul unui torent adînc. Acolo n-ai cum să înoți; apa adună tot ce întîlnește în cale, de la ramuri uscate la milioane de frunze moarte, de la rădăcini putrede la pietre rămase de la ultimul dezgheț; și, cu forța lor cumulată, căpătată în rostogolire, nu te poți măsura. Din cînd în cînd, obosit de întîmplările de peste zi și legănat de șoaptele nopții, puiandrul închidea ochii și
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]