2,423 matches
-
Erorile experienței" \l 4 Pentru ca spiritul să poată găsi un adevăr evident, care să prezinte o certitudine sigură, În demersul său, filosoful Își impune ancorarea Într-un prund al cunoașterii despre care consideră că nu poate fi niciodată Îndoielnic, nesigur, iluzoriu. Aici trebuie să Înțelegem că e vorba despre acea „morală provizorie” pe care o păstrează spiritul În procesul Îndoielii, și care este exprimată În partea a treia a Discursului, unde Descartes arată că, Înainte de a se Îndoi de cunoștințele sale
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
ne trimit direct la Descartes. Printre ele este și aceea care exprimă ideea că experiența pe care o avem despre lucrurile exterioare ar putea, prin intervenția lui Dumnezeu sau a unui alt agent, de felul „geniului rău”, să fie una iluzorie, sau consecința unui miracol, care să ne dea iluzia că lucrurile sunt, fără ca ele să fie. La Descartes, această idee apare pentru prima oară În Meditații metafizice. Ea continuă ipoteza visului, a unei reverii În care omul este, sau ar
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
dat Întreaga osteneală să mă Înșele”. Dacă un asemenea „geniu rău” ar exista, atunci Îndoiala ar putea merge oricât de departe, Însă ea nu ar mai reuși să Își atingă țelul, sau chiar dacă ar face-o, aplicându-se unor entități iluzorii, fantasmagorice și fiind mereu falsificată de către „geniul rău”, nu ar mai avea nici un succes. Consecința imediată ar fi aceea că Îndoiala nu ne-ar mai ajuta să atingem nivelul cel mai profund al cunoașterii, al „noțiunilor simple”, sau al cunoașterii
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
Îndoială; căci, de exemplu, dacă nu e sigur că văd un perete alb la o anumită distanță, e absolut sigur că văd. Argumentul cogito-ului cartezian se bazează pe același principiu: din faptul că gândesc, chiar dacă Într-un mod fals sau iluzoriu, faptul de a gândi adeverește și validează cogitarea În sine. Prin urmare, cogito ergo sum pare a fi o intuiție nemijlocită care nu se poate funda mai mult. O intuiție ce se impune cu o forță și o evidență nemijlocită
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
un „contract cu pământul” ( Stoian, 1932, p. 13). Necesitatea școlilor pentru cultivarea celor defavorizați, a țăranilor îndeosebi, era reclamată - în primul rând - de insuficiența învățământului primar obligatoriu. Mai ales că „obligativitatea învățământului din România a fost și continuă să fie iluzorie” (Ionescu, 1935, p. 11), aprecia un cunoscător al fenomenului, în 1935. Lipsa de pregătire cetățenească, economică, „sufletească” a țăranului, „starea vădită de înapoiere a satului românesc” nu puteau fi îndreptate decât prin înființarea unei instituții de educație capabile să asigure
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
din fidelitate față de prezent, Adevărul i se pare lui Cioran iluzie sau, cu un cuvânt mai brutal, mistificare. Iar motivul este acela al trădării ființei imediate. De fapt, pentru Cioran, orice adevăr se hrănește din tranzitoriu, relevându-și, astfel, natura iluzorie. Nu neesențială, ci iluzorie. Căci, măcinat de nostalgia Ființei, a Adevărului, Cioran nu se poate debarasa, în fapt, de propria prezență, atât de concretă în vanitatea ei, încât devine singura posibilă. De aici, contradictoriul din care își hrănește deopotrivă voluptatea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Adevărul i se pare lui Cioran iluzie sau, cu un cuvânt mai brutal, mistificare. Iar motivul este acela al trădării ființei imediate. De fapt, pentru Cioran, orice adevăr se hrănește din tranzitoriu, relevându-și, astfel, natura iluzorie. Nu neesențială, ci iluzorie. Căci, măcinat de nostalgia Ființei, a Adevărului, Cioran nu se poate debarasa, în fapt, de propria prezență, atât de concretă în vanitatea ei, încât devine singura posibilă. De aici, contradictoriul din care își hrănește deopotrivă voluptatea eșecului și neputința extazului
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cuvântul dor, ci nenoroc. Pe tema nenorocului neamului său glosează deseori cu mâhnire. Există și un revers revanșard, la care Cioran ține: „Norocul însoțește numai nulitățile și impostorii” (26 octombrie 1973 Ă 507). De reținut, fără îndoială. Despre un Paris iluzoriu, fascinant și atrocetc "Despre un Paris iluzoriu, fascinant [i atroce" Din ce motive apare Parisul în biografia lui Cioran se știe. Parisul e locul consacrării. De-aici speră să cucerească lumea, să o posede chiar. Greu de bănuit că, nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
neamului său glosează deseori cu mâhnire. Există și un revers revanșard, la care Cioran ține: „Norocul însoțește numai nulitățile și impostorii” (26 octombrie 1973 Ă 507). De reținut, fără îndoială. Despre un Paris iluzoriu, fascinant și atrocetc "Despre un Paris iluzoriu, fascinant [i atroce" Din ce motive apare Parisul în biografia lui Cioran se știe. Parisul e locul consacrării. De-aici speră să cucerească lumea, să o posede chiar. Greu de bănuit că, nu foarte târziu, Parisul va întruchipa locul pierzaniei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Că este coșmarul din care Cioran se hrănește e deja o altă poveste. Dincolo de ea, ce-i opune Cioran coșmarului fără de care el însuși ar fi altul? Ce opune el acestei apocalipse, Infernului care a luat locul visului?! Aparent, proiectul, iluzoriu, al unei reveniri la matcă, la origini, în miezul propriei ființe. De fapt, cu nostalgia extazului, în miezul ființei. În realitate, proiect irealizabil, suplinit însă de evocarea locurilor prin care a trecut cândva. La urma urmelor, singurul proiect la care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este un străin: străinul cu care conviețuiește. În timp, nu mai păstrează decât naivitatea lecturii. Înțelepciunea e astfel la antipodul demonismului. În tinerețe, Cioran se îmbăta cu aerul tare al ideilor și al iluziilor. Acum, propria existență se revendică de la iluzoriu, astfel încât luciditatea e și alienare. Oricum, pentru Cioran, cel altădată atât de vorbăreț, de fanatic, de pornit împotriva valahilor, înțelepciunea, dacă e să folosim acest cuvânt inadecvat, înseamnă abandon, curgere în șuvoiul fatalității, negarea oricărei convingeri. În fine, sunt acestea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în limbaj curent, nu asta înțelegem prin impostură, care însemnă întotdeauna voință de a înșela” (II, 222-223). Să recunoaștem, e cea mai exactă disociere. Cioran nu suporta aproximația. Dar, atâta precizie are drept consecință o proiectare în contradictoriu și în iluzoriu. În fine, identificându-se cu ai săi, de care a făcut totul pentru a se despărți, Cioran acordă imposturii (și, prin urmare, ipocriziei) nu sensul unei mistificări deliberate, ci expresia existențială a unui neajuns. Vidul pe care și-l radiografiază
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tranzitorii. Oricum, într-un loc identifică adevărul cu ființa („Să cauți ființa cu vorbe! Ă Acesta e donchișotismul nostru, delirul aventurii noastre esențiale” Ă I, 77), fiind, însă, convins că experiența scripturală Ă din care și el, chit că numai iluzoriu, se hrănește Ă e caducă. Precizează la un moment dat: „Conceptul de Ființă nu se aplică vieții. Sau mai curând: «viața» comportă periculos de puțină ființă”. Pentru a continua: „Conceptul de ființă i se aplică doar lui Dumnezeu, doar celui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
din urmă între ghilimele, semn tocmai al nerecunoașterii sinelui. În fapt, cine este acest eu despre care ar trebui să-i vorbească? „Răspunzându-i, aveam impresia că vorbesc despre altcineva” (III, 200). Și sentimentul propriei inconsistențe, al propriei mutări în iluzoriu e tot mai puternic. Când primește niște fotografii, constată aiurit: „E una în care am un aer bolnav, sinistru, spectral, rău, terminat. Literalmente m-a speriat. E oare cu putință ca individul ăla cumplit să fiu eu? Da, e cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de a se elibera topindu-se în nimic: „Totul e nimic, desigur; dar noi înșine nu putem fi nimic pentru noi; nu ne putem include în nimicnicia universală. Eul supraviețuiește propriilor sale
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nimic. Tocmai de aceea invidia și dezgustul față de cei care cred se află într-o permanentă confruntare. Așadar, vidul nu capătă la Cioran doar întruchiparea spaimei de ipocrizie, ci și, cum am văzut deja, pe aceea a propriei proiectări în iluzoriu, a golirii de sine, a lipsei de identitate. Pe 24 februarie 1960, Cioran notează: „Astăzi, scriindu-mi numele pe un formular, am avut senzația că-l scriu pentru prima oară, că nu-l mai recunosc. Ziua, anul nașterii, totul mi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu cred în nici un fel de făptuire, când mă apuc de-o treabă și-o duc la bun sfârșit, ce satisfacție pe mine!” (I, 75). Îi invidiază, oricum, pe toți ei care, diferiți de el, nu sunt paralizați în fața spectacolului iluzoriu al lumii. Nu știm dacă nostalgia violenței sau a faptei îi provoacă admirația față de cuvintele lui Alexandr Blok, dar transcrie cu satisfacție din jurnalul acestuia și aderă, evident, la poziția sa. Notase Blok: „Ieri, naufragiul Titanicului m-a bucurat nespus
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Oricum, o afirmație ca aceasta, atât de rară în ideea ei, pare cu totul surprinzătoare. Tocmai de aceea ea ar putea spune mai mult decât desele afirmații în care Cioran vorbește despre antidoturile care-i oferă prilejul, fie el și iluzoriu, al topirii în absolut. În fine, Cioran are obsesia recuperării haosului originar și trăiește uneori extazul neantului. E o sintagmă pe care o folosește el însuși. Vizitează, de exemplu, Jardin des Plantes și e din ce în ce mai fascinat de ochii pitonilor. „Nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
atât de pure și desăvârșite, cu otrava Ă sau cu microbul Ă în tine!” (II, 255). Altundeva, și natura se dovedește a fi neputincioasă. Iar convingerea că la țară, muncind fizic, ar putea să se salveze, se dovedește pentru Cioran iluzorie: „Nici măcar «natura» nu poate să m-ajute; dimpotrivă, favorizează crizele mele de urât. Cât e de falsă ideea mea că dacă aș trăi la țară, aș fi cu totul altul, lecuit de obsesiile mele. Adevărul e că tăcerea și singurătatea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
III, 299). Altundeva, își spune: „Violent și intolerant din fire, eram făcut pentru acțiune. / Iată, sunt acum douăzeci de ani de când mă străduiesc să fiu inactiv și, pe legea mea, am izbutit” (III, 21). Nu ne întrebăm aici cât de iluzorii sunt faptele pe care se întemeiază o astfel de convingere. Cert este că, dincolo de urmele de nostalgie, Cioran își abjură trecutul în care nu el sălășluiește, ci un altul. În fine, dacă Cioran pare să se fi vindecat de nostalgia
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
împăciuitoare la care se dedau vorbesc despre o temă a ingerinței, temă ce s-a mai dezbătut în dramaturgia română contemporană, în alt context și cu alte mijloace firește. Constantin Popa face posibilă apariția vecinilor în chipuri cu totul neașteptate, iluzorie poate cum a procedat în "Calul verde" sau de-a binelea, și, pînă să devină fantoșe într-un final cam grăbit, acești vecini funcționează, și anume, se instalează în textura unei vieți de familie ușor fisurată și-și dau acolo
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
un cîntec pe-aici...") Cavou bar In memoriam Sfîntului Corneliu Coposu IAȘI aprilie-iunie 1995 Constantin Popa: Cavou bar sau numele dezamăgirii. Măștile absurdului În gama de stări a acestui teatru, un diez la cheie poartă exasperarea. Exasperările, antrenînd escaladarea în iluzoriu sau, dimpotrivă, căderea în apatie, au, după cum se poate constata, o dublă motivație dramatică, propagîndu-se în cercuri concentrice. În Cavou bar, însă, piesa de care urmează să ne ocupăm, politicul se dispensează de învelișurile în care în primele trei piese
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Și dorm în eroii/ îmbătrânind cu timpul și devenind strămoși". Ca și Mihai Beniuc, Andrițoiu celebrează calul, trăind nu numai melancolia pierderii acestuia și odată cu el trecerea unui timp, ci, legat de imaginea lui, insistă asupra depășirii condiției, a evadării iluzorii din propriul cerc. "Un cal e perfectă armonie/ Și o fugă de pământ pe care-o încerc./ Țâșnind semeț din propriul meu cerc/ În altă parte/ Poate în veșnicie./ Tristețea e, că goana terminând, și-apleacă roibul fruntea pe pământ
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și este chemat la judecată în fața absolutului. Simte nevoia unui abis justițiar. Divina comedie este divina aventură "Rai altoit pe iad tânjind spre purgatoriu/ Ce însemnăm în jocul de forțe ce-și bat joc?/ Trăim râzând și naștem, pe dealul iluzoriu,/ diverse lumi de ceară de geniu și noroc." Ideea ne amintește de "Memento mori" al lui Eminescu. Ca și altădată, poetul se îndoiește de posibilitatea cunoașterii absolute, însă trăirile le realizează la temperaturi înalte. Lirica se angajează într-o dezbatere
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
exemplu din viață (o întâmplare) din care să rezulte caracterul dual al unor oameni cu care ai intrat în contact sau al unor cunoștințe, ori despre situații cu finalizare multiplă posibilă, făcând analogie cu banda lui Möbius și fețele sale iluzorii. Răspunsurile vor fi date într-un eseu liber. MUNCĂ ÎN ECHIPĂ Se stabilesc grupurile / echipele de lucru și se aleg raportorii fiecărui grup. SARCINĂ: 1. Fiecare echipă va avea de citit, de căutat pe internet și de prezentat câte un
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]