1,956 matches
-
undeva venea glas de pruncă întrebând: „Maică, măria ta, da’ îngerul meu care este?” Oare cine fusese, Bălașa sau Smărăndica? În pronaos, ieromonahul Gherasim, cu cădelnița, ieșise în întâmpinarea arhimandritului, se binecuvântară reciproc și porniră spre altarul a cărui catapeteasmă lucea de aurul bogat cu care meșterii o acoperiseră la porunca doamnei Marica. Înainte să dea binecuvântarea de început a ecteniei mari, arhimandritul îl întrebă scurt pe ieromonah: Unde ți-ai găsit poslușnicul, că este cam neînvățat. Gherasim aruncă o privire
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
-
gata... - Gata, ce? zise într-adevăr Geo Dumitrescu cu un dispreț interogativ. Trebuie să vii să-i spui un lucru pe care el singur îl știe de mult? Nu trebuia să debuteze la Albatros încă de anul trecut? Ce-ți lucesc așa ochii de entuziasm? El e mai liniștit. Parcă ai fi scris tu Pîrlitu, dacă judecăm după figura ta bovină. Veselia mea, auzind aceste cuvinte necruțătoare, izbucni fără măsură. Însuși masivul râdea, ca și când cine știe ce lucru măgulitor se spusese la adresa lui. Gambrinusul
Viața ca o pradă by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295611_a_296940]
-
roua dimineții. Ai grijă să nu te îndepărtezi prea mult, iar dacă e ceva, fluieri. Cele mai frumoase flori. Abia ieșeau. Erau și copacii înfloriți, iar unii te desfătau cu florile lor galbene, alții doar cu frunzele crude pe care lucea roua de dimineață. Am adunat repede cât am putut și ne-am întors la tractor. Florile miroseau a Dumnezeu, iar parfumul lor umplea văzduhul. - Crezi că o să le placă... - Da, de ce nu? - ‘Poi știu eu, poate e prea puțin... - Cum
Rădăcini by Bobică Radu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91637_a_92381]
-
urmau să fie subțiate la rindea), precum și câteva focuri stinse. De-a lungul zidului, la stânga intrării, se înșiruiau mesele de lucru. În fața lor se înălțau grămezile de doage care trebuiau date la rindea. Lângă peretele din dreapta, nu departe de vestiar, luceau două mari ferăstraie mecanice, bine unse, puternice și tăcute. Hangarul devenise de multă vreme prea mare pentru cei câțiva oameni care lucrau aici. În timpul arșiței asta le prindea bine, dar iarna înghețau de frig. Astăzi însă, spațiul prea mare, lucrul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
ascultă mersul încetinit al motorului. Apoi se îndreptă în direcția povârnișului și intră în conul de lumină al farurilor. Se opri în vârful povârnișului, cu spatele uriaș proiectat pe întunericul nopții. După o clipă, întoarse capul. Fața neagră a șoferului lucea deasupra tabloului de bord, surâzătoare. Omul făcu un semn. Șoferul întrerupse contactul. O liniște adâncă și răcoroasă se lăsă peste drum și pădure. Se auzi atunci zgomotul apelor. Omul privea fluviul, în vale. Nu se vedea decât o largă mișcare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
Vino. De căpitan o să ascult. Și o să mă ajuți să-mi țin făgăduiala. D Arrast se simți ușor enervat. Ce-i păsa lui de acea făgăduială absurdă? Dar, când privi chipul deschis și frumos care-i surâdea încrezător, pielea neagră lucind de sănătate și de viață, se pomeni spunând: - Voi veni. Dar acum aș vrea să te mai duc câțiva pași. Fără să știe de ce, o vedea în același timp în închipuire pe tânăra negresă, înfățișându-i ofranda de bun venit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
să pogoare în tine harul sfântului. D'Arrast își lăsă brațele în jos. Așa cum stătea, cu brațele atârnând pe lângă trup, cu spatele lipit de perete, părea el însuși, cu picioarele și mâinile sale mari și greoaie, cu fața-i uriașă lucind de sudoare, un zeu bestial și pașnic. Negrul cel înalt îl privi, apoi, mulțumit, se întoarse la locul lui. Începu totodată să cânte, cu o voce de trâmbiță, primele note dintr-o melodie, pe care toți ceilalți le reluară în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
lovească, dezlănțuit, s-o... da, ar fi fost în stare, la furie, de orice. Mai sălbatic și, bineînțeles, mult mai inventiv decât namilele despre care pomenise cu atâta scârbă ! De câteva ori, dincolo de apatia și timiditatea lui, reale sau trucate, lucise prelung o clipă de poftă și ură și plăcere. Ridică umerii, capul, coborî mâinile pe fotoliu. Încordă auzul. O respirație slabă și egală, de iepure adormit. Adormise, deci, și el. Caraghioasă complicitate devenea această întâlnire ! — Nu, nu dorm. Te-am
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
în suflet un pic de iubire de țară... Izbucnirea locotenentului de huzari, singurul ofițer activ printre cei de față, căzu ca un duș rece, reamintindu-le brusc că sunt pe front. Toate privirile se întoarseră spre Varga și în toate lucea o întrebare... Privirile acestea mulțumiră orgoliul huzarului brun, tânăr, frumos, cu mustăcioara tunsă și cu înfățișarea încăpățînată. Era nepotul profesorului de filozofie de la Budapesta și avea ambiția să fie socotit mare cunoscător de cai. Apostol îl întîlnise des în casa
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
tot se gătea de plecare. Pe drum îi spuse și căpitanul că distrugerea reflectorului merită o recompensă deosebită, precum îi spuseseră toți camarazii, cu colonelul în cap. El asculta gânditor și tăcut. Uneori privirea i se cobora pe piept, unde luceau cele trei medalii de vitejie, și-și reamintea emoția clipei când a primit-o pe cea dintâi. Cât a dorit-o și cât se simțise de umilit până ce a căpătat-o! I se părea că numai el n-are și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
oricui. Nu mi-am cântărit niciodată datoria. Mi-am dăruit tot sufletul și tot entuziasmul. Azi însă mă aflu într-o imposibilitate morală... Generalul se cutremură, ca și cum i-ar fi împlîntat o spadă în piept. Ochii i se aprinseră și luciră ca oțelul. Se repezi furios la Bologa, cu brațele ridicate și zgârcite, gata să-l zdrobească, răcnind: ― Ce? Imposibilitate morală?... Ce vorbe sunt astea? Cum îndrăznești?... Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur și simplu lașitatea unor oameni fără
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
n-a raportat celor în drept. ― Ai înnebunit, omule? șopti cu glas rebegit de spaimă. Să nu mai spui astfel de copilării, că ne pomenim amândoi atârnați în vreun copac, ca doi coceni stricați! Apostol Bologa surâse; dinții albi îi luciră între buzele subțiri, zicînd: ― Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aș fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare... M-aș fi disprețuit eu însumi cel dintâi... Fiindcă până azi am fost alt om.. Îmi face impresia, când
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
dureros de alinătoare. Apoi deodată începu să se clatine și să se înalțe, purtat parcă pe aripi de cântece. Ochii lui priveau fără mirare, deși cerdacul dispăruse, și câmpurile de asemenea, și tot pământul, și numai crucea din vârful bisericii lucea foarte blând și aproape, încît, dacă ar fi întins mâna, ar fi atins-o. În același timp flacăra ardea mai albă în sufletul lui, ca un rug luminos, care-i mistuia trecutul și-i zămislea viitorul... Liniștea și misterele cerului
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
să sfârșească. Pe ulița hopuroasă se auzi duduitul unui automobil ce se apropia în goană. Bologa, mirat, se duse la fereastră și văzu că mașina oprește brusc în fața casei. Se întoarse spre Ilona întrebător. In ochii ei, peste rămășițele bucuriei, lucea o spaimă. ― Du-te repede, că te caută pe d-ta! șopti ea, agățîndu-i-se de braț. Apostol ieși, nedumerit, în ușa tinzii. Pe poartă tocmai intra un plutonier înalt, deșirat, cu fața cenușie și uscată, fără mustăți și cu niște
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
se părea că atârnă alți oameni, mereu alții, toți cu ochii după el, cerîndu-i socoteală... Automobilul gonea acuma alături de linia ferată pe șoseaua dreaptă și netedă ca o riglă. Braniștea nici nu se mai vedea. Înainte, la vreo doi kilometri, lucea turnul bisericii din Făget și, ceva mai aproape, roșea coperișul gării, care era chiar în marginea satului. Apostol se uita drept înainte, dar în ochii lui jucau spânzurații, numai spânzurații, din ce în ce mai mulți și mai mustrători... Apoi deodată, în mijlocul lor apăru
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
toată căldura i se grămădea în inimă. Trecu pe lângă gara cu coperișul roșu și ieși din sat. Unde se încrucișează șoseaua cu calea ferată își aduse aminte că, la întoarcere, Klapka a ocolit pădurea spânzuraților. O luă printre șinele care luceau stins ca două săbii nesfârșit de lungi. Uneori se uita în stânga, dar ceața înghițea zarea, și întunericul împreuna cerul cu pământul. Se împiedica de traverse și gâfâia. Pe aici drumul părea mai greu. Când dădu iar în șosea, auzi ropotele
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
piept. Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul țintuit cu puține stele întîrziate. Crestele munților se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaș cu dinții tociți. Drept în față lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Își simți trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Și marea lină Icoană-i sunt; Ochiu-mi o cată În lumea lată, Cu mintea beată Eu plâng și cânt. {EminescuOpIV 26} VIAȚA MEA FU ZIUĂ Viața mea fu ziuă și ceru-mi un senin, Speranța, steaua de-aur mie-mi lucea în sân Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut - O îngere căzut! Și două stele negre luciră-n negru foc Pe cerul vieței mele; - iar geniul-noroc Mă lasă-n lume singur, dispare în abis De nour și de vis. O
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
și cânt. {EminescuOpIV 26} VIAȚA MEA FU ZIUĂ Viața mea fu ziuă și ceru-mi un senin, Speranța, steaua de-aur mie-mi lucea în sân Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut - O îngere căzut! Și două stele negre luciră-n negru foc Pe cerul vieței mele; - iar geniul-noroc Mă lasă-n lume singur, dispare în abis De nour și de vis. O rază din privire-ți viața mi-a-nnegrit, Din sânul meu speranța divină a fugit; Norocul și-a stins
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
ușor cu un colan de pai, Astfel adesea mă găsea veghind - Nori străbătea o umbră de argint. Crinul luminei strălucea în mână Reflectând dulce mândrul ei obraz, Razele dulci loveau fața-i senină, Rotunzii umeri și-albul ei grumaz; Părul lucea ca auru-n lumină, Straiul cădea de pe-umeri de atlaz, Ochi mari albaștri-n gene lungi de aur Și fruntea-i albă-ntunecată-n laur! {EminescuOpIV 78} Odată-n viața-i muritorul vede În visul său un chip așa d-
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
aer aurit. Acolo stă la masa lungă, albă, Bătrânul zeu cu barba de ninsoare Și din păhare nalte bea auroră Cu spume de nori albi. Și îngeri dulci În haine de argint, frunți ca ninsoarea, Cu ochi albaștri cari lin lucesc Și-ntunecat în lumea cea solară, Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi, Ii mîngîi-barba lungă - -și razim capul De umerii bătrâni cuprinși de plete. Și colțuroasa-i roșie coronă, De fulger împietrit, lucește-n aer Sălbatec. Iar un înger
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
ninsoarea, Cu ochi albaștri cari lin lucesc Și-ntunecat în lumea cea solară, Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi, Ii mîngîi-barba lungă - -și razim capul De umerii bătrâni cuprinși de plete. Și colțuroasa-i roșie coronă, De fulger împietrit, lucește-n aer Sălbatec. Iar un înger... cel mai blând, Îngenunchiat l-a lui picioare cântă Pe arfa sa și aerul roșește De voluptatea cântecului său... Nu credeți cum că luna-i lună. Este Fereasta cărei ziua-i zicem soare. {EminescuOpIV
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stâncă pe stâncă - o cetate de giganți -; Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție, Au zidit munte pe munte în antica lui trufie, Le-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț Și să pară răsărită din visările pustiei, Din nisipuri argintoase în mișcarea vijeliei, Ca un vis al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ș-aruncat în depărtare... Colo se ridic trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
sfintei mări, Vine ostenit de drumuri și la masă se așează, Aerul se aurește de-a lui față luminoasă, Sala verde din pădure strălucește în cântări. Și ca zugrăviți stau zeii în lumina cea de soare. Părul lor cel alb lucește, barba-n brâu li curge mare, Creții buzei lor să numeri poți în aerul cel clar; Hainele întunecate albe par în strălucire Și ei râd cu veselie l-a păharelor ciocnire, Iară luna rușinoasă pe sub gene s-uită rar. {EminescuOpIV
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
palizi sori. {EminescuOpIV 144} Prin a valurilor vaet, prin a norilor strigare, Deschidea portale-albastre mândra și bătrâna mare. Desfăcu apele-n două Dumnezeilor călări Și la țărm cu stînce rupte de a undelor bătae S-adun toți. Aurul din plete lucea-n luna cea bălae, Coifuri străluceau albastre ca lumina sfintei mări. Și pornesc. Odin ș-aruncă sulița prin nori de-aramă, Care trece-un ac de aur într-a cerului maramă, Arătând pe neauă drumul l-al Italiei pământ. Ei
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]