1,950 matches
-
nevrednic de a fi ascultat cuvântul despre Dumnezeu, rostit oricum și de oricine și în timpul în care nu se cuvine. Căci socotesc că aceia care au minte trebuie să caute mult timpul potrivit pentru a vorbi despre El. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua (sec. VII) Cui îi mai pasă azi de teologi - afară de teologi? Friedrich Nietzsche, Omenesc, prea omenesc (1878) Iubirea realizată este frumusețe. Pavel Florenski, Stâlpul și temelia adevărului (1914) Cuvânt înainte și notă lămuritoare la a doua edițietc "Cuvânt înainte
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pe Hristos ca boier al cuvântului și cavaler. Episcopul, se întreba tot părintele Nicolae Delarohia, e recunoscut oare „după mitră? După cârjă? După engolpion? După crucea de aur? După mantie? După doctoratul în teologie? Nu! După curaj”. Pentru acești doi mărturisitori ai Evangheliei în sumbrul veac XX, curajul nu și-a căpătat valoarea dintr-un calcul. Nu eventualele urmări ale unei fapte îndrăznețe ar trebui să ne dăruiască temeritate. Valoarea curajului vine din patosul pur al mărturisirii. Creștinismul tolerează fatalismul falsei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
dorească a ne vedea îmbrăcați în hainele luminii lui Hristos. „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4, 19). Parafrazând, ca ortodocși putem spune că iubim Biserica întrucât Biserica - ca trup viu de credincioși mărturisitori - ne-a iubit mai întâi, în Hristos Iisus. Raportul de apartenență eclezială nu poate fi înțeles în termenii unui voluntarism afectiv. Legătura ontologică a credinciosului botezat cu Biserica nu poate fi comparată cu nici o altă relație, menținută prin contract ori
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
1. Pentru studenții din facultăți, ASCOR este o entitate aproape invizibilă. Din păcate, un manifest creștin despre valorile familiei, redactat cu inteligență și afecțiune, continuă să lipsească din bibliotecile căminelor, abuzate verbal și sonor în fiecare sfârșit de săptămână. Ca mărturisitori creștini, am dezertat de la datoria de a vorbi cu o pricepere socratică argoul adolescenților care navighează frenetic pe Internet 2. Tiparele lingvistice în care Biserica își confecționează astăzi discursul e în măsură să-i enerveze și pe cei mai silitori
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
in a magic that acts on it through speech. Allan Bloom Principiile teologice ale educațieitc "Principiile teologice ale educației" Care este ecuația pedagogică a teologiei ortodoxe la începutul mileniului III? Cum anume își pregătește Biserica noastră viitorii preoți, învățători și mărturisitori laici ai credinței creștine, în condițiile tot mai severe impuse de noua vârstă a lumii? De unde începe și cum se termină educația teologică a celor mai activi membri ai Bisericii, proveniți astăzi din familii cel mai adesea lipsite de omogenitate
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pe totus Christus. Astfel, vom avea mereu în față creația Sa și „poporul agonisit de Dumnezeu”. Înțeleg însă mult mai greu cum este cu putință ca ortodocși de formație umanistă să n-aibă nevoie nici de Atanasie, nici de Maxim Mărturisitorul. Păcatul lor este mai mare decât al teologilor dezinteresați de Gadamer sau Eliade. Pe scurt, avem nevoie de teologie. Când generația New-Age celebrează diversitatea eretică a valorilor htonice, îmi este greu să eman pacea angelică a celor de peste veac. Când
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
indispensabilă pentru înțelegerea adecvată a evoluției gândirii scolastice (psihologia din spatele celor cinci argumente, de pildă) în raport cu tradiția precedentă? Nu întâlnim totuși o mare diferență de înțelegere a acordului între credință și revelație la Toma d’Aquino (1225-1274) și Sf. Maxim Mărturisitorul (580-662). Geniul din spatele sintezei hristologice bizantine afirma în celebrele sale Capete gnostice (¬9) următoarele: „Credința este o cunoștință adevărată întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte și de rațiune
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pogorârea Duhului, ochii credinței - care practică obligatoriu „ateismul” conceptual în rugăciune (refuzând identificarea lui Dumnezeu cu orice concept sau imagine) - pot percepe absența lui Dumnezeu doar ca retragere și niciodată ca dispariție. Pentru a folosi o imagine din Sf. Maxim Mărturisitorul (recurentă și la neoplatonici), această fenomenologie a retragerii și revenirii are un ritm cardiac de sistolă-diastolă și implică o raportare de tip pascal la misterul credinței 1. Dimpotrivă, idolatria conceptuală a teologiei seculare construiește o „metafizică a prezenței” derivată din
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de tip istoric își justifică profesia. Sfântul trăiește experiența compasiunii într-un dublu registru. Trupește, el asumă durerea sub toate formele privațiunii, trăind fecioria pruncilor, sărăcia săracilor, foamea flămânzilor sau boala bolnavilor. Despre această experiență a compătimirii filantropice, Sf. Maxim Mărturisitorul (Mystagogia, 24) are câteva fraze extraordinare: Nici un mijloc nu ne duce atât de ușor la dreptate sau la îndumnezeire, ca să zic așa, la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului și cu plăcere celor lipsiți. Dacă Cuvântul arată
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
la Tatăl și s-a arătat nouă - Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos”. Pasivitatea originară a mărturisitorului este întărită din nou, în acest context. Revelația este un act divin modelând subiectivitatea receptivă a martorului, fără de care martorul nu ar putea fi părtaș într-un eveniment liturgic și eclezial, cu extensie universală și amplitudine cosmică (chiar dacă nevăzută). Neutralitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lingvistice, mai ales atunci când acestea sunt livrate unei anacronice interpretări sociologice (prin apel la modelul luptei de clasă între „intelectuali” și „țărani”). Părintele Gabriel Bunge ne reamintește că esența teologiei evagriene - recuperată în opera unor sfinți precum Ioan Casian, Maxim Mărturisitorul, Isaac Sirul sau Grigorie Palama - se ascunde în faimoasele sale „tratate practice”, veritabile bijuterii ale gândirii ascetice de inspirație biblică, iar nu în speculațiile cosmologice de inspirație origenistă, care compun Kephalaia gnostica. Acestea sunt „doar o tentativă (discutabilă adeseori) de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
obiectivitate științifică prezumțios fixate de traducător ne par insuficiente. Să ne gândim doar la faptul că dintre marii interpreți ai Scripturilor sau Părinți ai Bisericii - de la Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Grigorie al Nyssei, Chiril al Alexandriei, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul sau Ioan Damaschinul până la Toma d’Aquino - foarte puțini excelau în arta traducerii. Comentariile Sfântului Augustin la Psalmi nu sunt mai puțin valoroase doar pentru că episcopul din Hippona avea o cunoaștere rudimentară a limbii ebraice sau grecești. Trebuie spus, așadar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
înrudire” (s. 157, Wunderliche verwandnuß). Copil al Tatălui (s. 162), dar și păstor al pășunii care însuși „Domnul S-a făcut”, făptura creștinului ajunge biserică, „preot și jertfă” la un loc, amintind aici de celebrele imagini folosite de Sf. Maxim Mărturisitorul în „Mistagogia” sa. Trăind logica donației până la ultimile consecințe (s. 142: „Cât ești de dăruit, atât ești de iubit”/ Je mehr man sich ergiebt/ je mehr wird man geliebt), misticul îndumnezeit devine icoană vie a Domnului (s. 105: Das Bildnuß
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Providenței prin prisma unui model cosmologic mecanicist sau determinist, cel pe care revoluțiile științifice ale veacului al XVII-lea l-au promovat, întărind ideologia „religiei naturale” și deismul antiteist. Angelus Silesius propune, pe urmele unui Grigorie de Nazianz sau Maxim Mărturisitorul, o recepție de natură poetică a condescendenței sofianice pe care Pronia divină o vădește în lucrarea sa cosmică: Gott ist mein spiel (s. 84), în timp ce oamenii îndumnezeiți devin „cei mai apropiați prieteni de joacă ai Domnului” (s. 296). Grigorie Teologul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
joacă ai Domnului” (s. 296). Grigorie Teologul afirmase la rândul său: „Se joacă Cuvântul înalt șal lui Dumnezeuț în tot feluri de chipuri, judecând lumea Sa, ici și colo, cum Îi place”1. Într-un comentariu al acestui fragment, Maxim Mărturisitorul afirmă că, întocmai ca „zvonul căderilor de apă” (simbol al iubirii divine), jocul exprimă „modurile și rațiunile providenței dumnezeiești referitoare la cele ce sunt”1. Jocul, înțeles ca figură prin excelență a ceea ce Părinții greci numeau prin oikonomia, destituie orice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
una dintre cele mai vii și profetice voci ale teologiei ortodoxe contemporane. Există câteva referințe implicite ale părintelui Emilianos la învățăturile Părinților filocalici, între care un loc proeminent îl ocupă Evagrie Ponticul, Grigorie Teologul, Diadoh al Foticeii, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Teolipt Filadelful și Calist Catafighiotul. Față de doctrina teologică a acestor Părinți ai Bisericii, părintele Emilianos nu aduce nimic nou. Limbajul prin care-și exprimă trăirea nu are un precedent recent. Geniul retoric și pastoral al Sfântului Ioan Gură
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu aduce nimic nou. Limbajul prin care-și exprimă trăirea nu are un precedent recent. Geniul retoric și pastoral al Sfântului Ioan Gură de Aur, îndrăzneala din catehezele Sfântului Simeon Noul Teolog, simplitatea profundă a mărturiilor Sfântului Siluan Atonitul, zelul mărturisitor al Părinților apostolici și toată precizia descrierilor antropologice evagriene compun portretul livresc și spiritual al autorului. Mărturia părintelui Emilianos este exigentă și, de aceea, rară și prețioasă. Se ascunde în cuvintele autorului acea limpezime care umilește sterpăciunea erudiției teologice de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
arhimandritului Emilianos face „drepte căile Domnului” prin pustia inimilor noastre. Povețele sale sunt mai mult decât o morală. Morala, coruptă de dualitatea cunoașterii binelui și răului, ignoră plinătatea pomului Vieții. În veșnicia lui Dumnezeu „nu mai e nimic contrar” (Maxim Mărturisitorul): totul este pătruns de iubire și gratuitate. Morala nu știe că „unde intră «trebuie», acolo avem începutul eșecului”. Aceasta nu înseamnă că disjuncția între bine și rău trebuie ocultată, ci faptul că esența revelației ține de modul afirmativ al existenței
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Solitudinea este aici teologică: „eu singur cu Dumnezeu singur”; un lucru deloc simplu, de vreme ce „am învățat să trăim cu simțiri trupești” care se cer transfigurate (nu suprimate) printr-o asceză „în orice caz și orice chip”. Urmând învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, pentru care lanțul plăcerilor sensibile înrădăcinate în iubirea de sine (philautia) trebuie rupt cu tăișul nevoinței liber asumate (philoponia), arhimandritul Emilianos lămurește sensul ascezei dintr-o perspectivă teandrică. Lucrarea curățitoare a harului divin completează activitatea umană și, prin urmare, exclude
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cu adevărat universale ale mărturiei Sfântului Siluan. Pentru a face transparentă această universalitate - care, în esență, reflectă dumnezeirea lui Hristos -, starețul Sofronie nu avea cum să aleagă un dialect parohial. Precum marii teologi ai Bisericii - Grigorie de Nyssa ori Maxim Mărturisitorul -, părintele Sofronie n-a ezitat să folosească limbajul filozofic al propriei sale generații, îmbogățindu-l conceptual și semantic din perspectiva propriei sale înțelegeri a revelației. În acest fel, mărturisirea arhimandritului Sofronie a fost deplină. Hristosul care L-a vizitat și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
carte ne surprinde la fiecare pas. Cu discreție, fără să facă operă de patrolog sau istoric, arhimandritul Zaharia îl aduce pe starețul Sofronie în conversație cu cei mai importanți teologi ai Bisericii - de la Atanasie cel Mare, Ioan Scărarul sau Maxim Mărturisitorul până la Simeon Noul Teolog sau Grigorie Palama, arătând mai întâi caracterul tradițional al învățăturii sale dogmatice și ascetice. În ce anume se ascunde timbrul special al vocii părintelui Sofronie 1, prin care își dovedește noutatea, distanțându-se totodată de spiritul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ebraice aparent fără înțeles. La fel, nu puține sunt referințele la interpretarea unor importanți Părinți ai Bisericii la pasajele mai dificile ale Scripturii. Între autorii patristici, cele mai frecvente ocurențe sunt Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Augustin, Maxim Mărturisitorul sau Ioan Scărarul; la aceștia se adaugă și insolite referințe la autori moderni sau contemporani: F.M. Dostoievski, V. Voiculescu, T. Arghezi sau D. Stăniloae. Pe scurt, în formatul oferit de ÎPS Bartolomeu, Scriptura vine în mâinile cititorului cu șanse sporite
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mântuirea noastră, Cel ce umple toate de lumina veșnică prin nelipsitele trimiteri ale bunătății și face, pe cei ce-și lărgesc porii lor mintali spre primirea razei celei fericite, copți și buni de mâncare lui Dumnezeu și Tatăl. Sf. Maxim Mărturisitorul (580-662) În cazul marii poezii, instituția modernă a criticii confirmă, nu o dată, profunda singurătate a conștiinței auctoriale (D.T. Suciu). Comentariile secunde despre intenția textului rămân parazite și atunci când lămuresc, trădează și atunci când transmit aparența unor noi înțelesuri. Arareori explicația nu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și aspirațiile metafizice ale dogmelor Revelației. Spre deosebire de teologii universitari occidentali, autorii patristici nu s-au temut să răstignească logos-ul filozofiei prin uzul sistematic al paradoxului (I Corinteni 1, 20-24). Doar după acest exercițiu se poate spune, împreună cu Sf. Maxim Mărturisitorul, că „Duhul Sfânt nu este absent din nici o făptură și mai ales din cele ce s-au învrednicit de rațiune”1. Ca episcop în comuniune cu urmașii Părinților capadocieni, Augustin a știut că adevăratul sit hermeneutic al teologiei este liturghia
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
greci, cât și Părinții latini ai primului mileniu s-au achitat, fără excepție. Discreditând încercările oricărei „teologii naturale” de a capta reverberațiile cosmice prin care Dumnezeu Se face prezent în orizontul existențial al omului (doctrina despre „logoi” a Sf. Maxim Mărturisitorul este o asemenea încercare), Yannaras pare să ignore zestrea propriei tradiții. Gânditorul grec nu evaluează cu suficient simț critic riscurile discursului heideggerian pentru teologia creștină. Pot fi oare acceptate cu seninătate premisele ateismului metodologic al fenomenologiei Dasein-ului1? Poate fi integrată
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]