2,543 matches
-
dar nu prea pricep. Bărbatul înalt dădu din cap a înțelegere. — Știu, e dificil. Metafora este unul dintre instrumentele esențiale ale gîndirii. Luminează ceea ce altminteri ar rămîne în deplină obscuritate. Dar această iluminare este uneori atît de puterică încît te orbește în loc să dezvăluie. în ciuda fluenței sale, Lanark își dădu seama că bărbatul înalt era beat. Cineva din preajmă mormăi. Lanark se răsuci și văzu un bărbat îndesat, în vîrstă stînd imobil într-unul dintre fotolii. Era îmbrăcat într-un costum albastru-închis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
de nouăzeci de centimetri, cu buzele lipite într-o linie lină. Inima îi bătea cu o emoție care nu avea nici urmă de frică. Cînd buzele prinseră pe deplin formă, se depărtară și vorbiră, și așa cum o singură rază poate orbi ochiul fără să lumineze încăperea, și vocea sfredelea urechea, fără să răsune zgomotos. Atît de dureroasă era sfredelirea aceasta, că nu putea înțelege silabele în clipa cînd erau rostite, ci trebuia să și le amintească atunci cînd tăceau. Gura spusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
cu bezna. Dintr-o parte, auzea respirația precipitată și uscată a lui Munro, și din cealaltă pe a lui Ozenfant, care respira pe gură. — Ce se întîmplă? întrebă el. — Din toate organele i se revarsă o lumină strălucitoare- ne-ar orbi. Curînd o să-l recunoști după căldură. Peste o clipă, Lanark tresări cînd simți cum Ozenfant îi șoptește în ureche. Căldura produsă de un corp ar trebui să circule ușor prin el, revărsîndu-se prin pori, penis, anus, ochi, buze, membre și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
multe zile. Pe ea erau scrise litere roșii: IEȘIREA DE URGENȚĂ 3124 PERICOL! PERICOL! PERICOL! PERICOL! SÎNTEȚI APROAPE DE INTRAREA îNTR-O ZONĂ INTERCALENDARISTICĂ Munro răsuci cheia în broască și deschise ușa. Lanark se așteptase la întuneric, dar ochii îi fură orbiți de o ceață uluitor de albă și de strălucitoare. Din prag pornea un drum cu o bandă galbenă în mijloc, dar nu se zăreau decît vreo doi metri din el. Păși afară și un val de frig îi lovi fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
îi curgeau pe obraji. Spuse ceva, dar nu-i auzi cuvintele. Lanark îl zări pe Ritchie-Smollet făcîndu-i agitat semne din ușă, din spatele cîntărețului. O trase pe Rima și porniră, împiedicîndu-se de oamenii din public. Cîntărețul urlă: „Spală ferestrele pînă mă orbesc!“ îVUUM) „Lustruiește podelele pînă-mi prind piciorul pînă la genunchi!“ îVUUM) „Tapetează camerele pînă ce pereții mă strivesc!“ îVUUM) Cînd trecură pe lîngă cîntăreț, Rima făcu niște semne atît de amenințătoare spre un bloc de difuzoare, că un ins o prinse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
pală usturătoare de aer înghețat îl izbi în frunte și-l lăsă fără simțire. CAPITOLUL 40. Provan Se trezi legănat în nemișcare, privind luna plină care strălucea. Pe cerul din preajma lui erau cîteva stele mari. Ochii îi erau atît de orbiți că și-i odihni în spațiile profunde dintre ele, dar alte stele începură să sclipească acolo, apoi constelații întregi; nu putea cerceta cu privirea spațiul, oricît de mic ar fi fost, fără să nu sesizeze praful argintiu al unei galaxii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
Salut, Lanark, zise ea. — De ce nu a fost dus în fața magistraților azi dimineață? întrebă ea. — Aglomerația. — Curtea nu mi s-a părut prea aglomerată. Haide, Lanark. Avea vocea dură și hîrîită. O urmă pînă la treptele secției și fu oarecum orbit de lumina ca de miere a amurgului care scînteia pe fluviul de dincolo de artera aglomerată. Se opri și-i spuse: — îmi pare rău, dar nu știu cine sînteți. Femeia își trase cu un gest ciudat de vulnerabil o mănușă de blană și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
sau ceața de la gura prăpastiei; dar sunt convins că până și în tăcerea lor se poate desluși câteodată geamătul încleștării dintre vârf și abis. De asemenea, relatând lucrurile acestea cam greu acceptabile, nu încerc să descurc trama în care viermuiam orbit mai mult sau mai puțin de propriile mele retine : la început mă încăpățânam să înțeleg, în sensul obișnuit al cuvântului, dar înțelegerea aceea nu putea atinge decât ecouri venite de foarte departe care abia pâlpâiau, ca niște raze pe ducă
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
ale simbolului matematic. 9. Lângă mine, Zenobia își ducea viața pe punctul cel mai direct al aparenței comune. O fragilitate vădită îi estompa mirifica tărie până într-atât încât eu însumi, din care făcea parte, îi uitam uneori realitatea așa cum, orbit de lumina amiezii, uiți soarele sau nu-l privești ca să nu-ți ardă ochii. Existența ei zilnică, retrasă și ștearsă, trecea neobservată. Atentă la cele mai ușoare vibrații din afară, ea le răspundea numai cu fibrele miracolului nevăzut care mai
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
întuneca văzând cu ochii și auzeam, departe, ecoul înfundat al tunetelor. Apoi, brusc, în jurul meu au început să cadă trăsnetele. Cădeau în rafale, unul după altul, ca dintr-o mitralieră gigantică perfect reglată, cădeau trosnind și bubuind, lumina lor mă orbea, cădeau în cerc precis, cu diametrul neschimbat, înconjurându-mă și urmărindu-mă pas cu pas, ca într-o joacă demențială. Mă aflam în centrul cercului care mergea odată cu mine și se oprea cu exactitate de câte ori mă poticneam. Când am ajuns
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
e un geam și că din cauza lui drumul pe care îl crezi liber e numai o iluzie ? Pentru că vezi prin el, nu poți să vezi. Simplitatea erorii te împiedică și te doboară la pământ. Așa pățim și noi : ne poticnim, orbiți de transparențe. Încearcă și tu mai la dreapta sau mai la stânga, pe unde ți se pare că n-ar fi nimic...“. Dar el se zbătea furios, își apăra cu îndârjire traiectoria înverșunată, izbea cu aripile și cu piciorușele geamul, încerca
Zenobia by Gellu Naum () [Corola-publishinghouse/Imaginative/614_a_1257]
-
-l făcuse să tresară printre aceste amintiri era amănuntul că existența cotidiană a Zeului Adormit, inconștient dar hrănit și antrenat printr-un sistem complex de mașini. Ierarhia întreagă a Templului era organizată pentru a menține funcționarea organismului. Lumina care-l orbi pe Gosseyn în acea clipă îl răni pentru că în același fel erau îngrijite și corpurile lui succesive. Preț de câteva secunde, ideea i se păru prea fantastică. Un corp al lui Gosseyn, aici, în ceea ce era acum cartierul general al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85123_a_85910]
-
plan, pe care acum îl îndeplineau cu hotărâre. Ixtl le urmărea, cu ochii strălucitori, orice manevră. Pe coridoare, oamenii trudeau aplecați peste niște cazane turtite, de metal negru. Flăcări albe țâșneau cu furie prin găurile din capacele acestor cazane, aproape orbindu-i pe bipezi. Costumele lor spațiale, făcute dintr-un material altminteri transparent, ca sticla, deveniseră opace, pentru a atenua șocul luminii, dar aceasta era încă destul de puternică. Din cazane ieșeau niște benzi lungi și scânteietoare. Fiecare dintre aceste benzi era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85130_a_85917]
-
coridor se rostogoleau valuri de căldură, stârnite de un vânt drăcesc. Deși costumele spațiale erau prevăzute cu câte un dispozitiv de refrigerare, oamenii se sufocau de căldură și asudau de zor, muncind ca niște roboți. În plus, ochii le erau orbiți de lumina puternică. Deodată, Grosvenor îl auzi pe un om de lângă el exclamând: - Uite-i că vin! Grosvenor se întoarse în direcția arătată de omul acela și se simți scuturat de un fior. Mașina autopropulsată care înainta spre ei era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85130_a_85917]
-
facă să-și piardă cunoștința, dar o să-l scuture zdravăn! - În locul dumitale, n-aș face una ca asta, Kent! Spuse Grosvenor, calm. Te previn. Dar Kent nu-l auzi, sau era prea furios că să-i dea atenție. Radiația îl orbi pe Grosvenor. Auzi un șuierat și un trosnet, apoi un țipăt de durere - al lui Kent. Acesta încercă să-și arunce arma, care parcă i se lipise de mâna. În cele din urmă aceasta căzu pe podea, cu un zgomot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85130_a_85917]
-
așa ceva mi se pare deocamdată greu de realizat. Totuși, cu timpul, nimeni nu va mai avea vreo scuză pentru necunoașterea a tot ceea ce se poate cunoaște. De ce să rămână ignorant? De ce să ridice spre cerul planetei sale niște ochi năuci, orbiți de superstiție și de ignoranță, și să se lase amăgit de alții îngăduindu-le să ia hotărâri de importanță vitală? Istoria civilizațiilor din Antichitate ne dovedește limpede ce soartă îi așteaptă pe oameni când reacționează orbește la anumite situații sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85130_a_85917]
-
antropologului Alexandru Bălășescu, medicului primar oftalmolog Elena Pintilei și tuturor prietenilor din Iran pe care, dintr-un motiv sau altul, nu-i pot menționa. Daniela Zeca-Buzura septembrie 2012 Rămăsese culcat și tristețea îi stătea deasupra, ca uleiul pe apă. De când orbise, își lăsase plete și barbă, arăta ca un Christ în vârstă. Vara, purta un caftan auriu de culoarea spicului. Se-ntâmpla ca Godun să fie întrebat: Chiriașul tău din mansardă e preot? — Nu, e Omar, prietenul și părtașul meu în
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
era în altă parte. N-o văzuse pe maică-sa vreodată plângând, dar de-atunci își aminti lacrimile ei care străluceau pe obrazul oacheș precum niște sfori de catarg care îi trimiseseră copilăria în lume. — Ce e, mamă? o întrebase orbit dintr-odată de plânsul ei. Din acel moment învăță că femeile care lăcrimau îi istoveau inima și că nu trebuia să le vadă chipul. Maică-sa se prefăcu imediat că așază migdale într-un borcan și își șterse fața cu
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
le pricepu, fiindcă rămăsese în beznă. O auzea doar și-ncepu să tremure, își închipui pentru o clipă că e într-un mormânt, îngropat de viu. — Tu mai ești aici? întrebă cu o voce sugrumată de spaimă, că eu am orbit! Tot aluneca într-un gol negru și fierbinte, tras în jos de o noapte în care nu pâlpâia vreo lumină, iar căderea nu se oprea. Veterinara îl cuprinsese cu brațele și-l lipise de ea, îi auzea suflul și cuvintele
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
sprijinit de peretele cu tablouri. De mai multe ori întrebaseră ce covor e acolo și pentru ce nu îl așeza lângă pat. Omar nu răspundea, însă după ziua în care i se păruse că fusese la un pas de-a orbi, îl desfășurase ca pe un zaronim și îngenunchease pe el, chit că nu prea știa ce avea de făcut. Nu ar fi crezut niciodată că dervișul rotitor e un vânzător de kebab. Încă se vorbea despre taică-său, el însuși
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
Omar, dacă tot nu mă lași să te-ating, măcar să mă țin după tine! I-alerga în față, arătând drumul, ca lumina unei lanterne, însă uneori o pierdea, fiindcă ochii lui se umbreau sub efectul de nor al celui care orbește. Treceau printr-o pivniță în care mirosul de mucegai și de nisip ud te făcea să strănuți, dar, curând, ieșiră în căldură și zgomot, într-un spațiu înconjurat de tarabe, de comedianți și de gură-cască, de vânzători și de hoți
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
a milioane de suflete puse laolaltă îl dezgustau. Câte o escapadă, din când în când, înăuntrul vârtejului îl mai dezmorțea și, câteodată, se bucura chiar că apucă să vadă cum caracatița de beton își întinde tentaculele înainte ca el să orbească de tot. Sincopele lui de vedere erau tot mai dese și, uneori, ceea ce i se derula înaintea ochilor era o imagine într-atât deformată, încât se temea să își mai conducă mașina. Începuse să se uite cu poftă, cu lăcomie
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
pe care îi aduna zi de zi un school bus, știau că nu vor întârzia dacă ajungeau la barieră înaintea locomotivei. Zidarii și meșterii care trebăluiau la gardul bisericii își părăseau lucrul după trenul de seară, iar Omar pricepu că orbise într-o sâmbătă în care, în locul vagoanelor care înghițeau șinele, zări doar o pată cenușie și mare, ca un petic de stofă așezat într-un geam. „Așadar, pân-aici a fost“, își zise în sine, cuprins de fiori, iar călătoria
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
tremurului care îl scutura că știa fără să privească și că un fel nou de-a cunoaște creștea în el. Limuzina lucioasă a dentistului, spălată și nouă precum jucăria unui copil, se izbise de tren, fiindcă ignorase semnalul. Parcă Max orbise, nu el, locomotiva îl luase în plin și-l strivise ca pe o cutie de bere. Acum el zăcea ca o grămadă de dinți dintr-un maldăr de fiare și Omar se îndepărtă bâjbâind, pentru că oricum aveau să-l ajungă
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
zilele săptămânii, nu se opriseră la dimineața de sâmbătă, ci aveau să-l târască pe Max în rând, fie și numai în amintire. Și Omar? Godun îl pusese totdeauna la număr, dar el ce mai putea să însemne acum, când orbise? Poate că nu văzul era chiar rostul acestei lumi, nu Omar le spusese, când priveghease, lângă defunct, că sicriul cu toartele de argint, alese cu grijă de Maradona, adia miresme de scorțișoară? Că fața dentistului arăta netedă și atât de
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]