1,670 matches
-
mândra tot voi sta, / Frunza ta tot a pica; Și-oi păli frunza cu clopul / Și pe mândra cu mijlocul / Ș-apoi cum mi-a fi norocul!"106 Natura personificată devine participantă directă la împlinirea unui destin "scris în carte", paralelismul semantic punând în valoare relația om cosmos: " Măi bădiță, Ioniță, / Leagă calul la portiță / Și-i dă fân cu floricele, / Vin` la mama de mă cere. / De m-a da, de nu m-a da, / Scrie-n carte că-s
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
-s a ta, / Pe fereastră mi-i fura / Și-oi veni cu dumneata, / Toată lumea vom umbla, / Numai noi și dragostea. / Și-om trăi cu nopțile, / Ne-or îndrăgi stelele; / Și-om trăi cu zilele, / Ne-o îndrăgi și soarele."107 Paralelismul explicativ, care pune în relație de corespondență simbolică omul și cosmicul, este ilustrat metonimic, prin intermediul propozițiilor relative și negative: Cine n-are dor pe vale / Nu ști luna când răsare / Și noaptea cât e de mare. / Cine n-are dor
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Dorul meu și-al mândrei mele / Și trăiesc numai cu ele!"108 Paroxismul trăirilor sufletești ipostaziază multiplele fețe ale sentimentului uman, fie că este de înstrăinare, de suferință sau de dor, ca participare cosmică la viața de zi cu zi. Paralelismul explicativ, îmbinat cu paralelismul sinonimic ("mă plec / se-nchină"), transfigurează umanul, transformându-l în ființă cosmică: "Frunzuliță și-o sulfină, / Cresc trei flori într-o grădină, / Eu m-aplec, ele se-nchină, / Mă cunosc că sunt străină. Eu mă plec
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mândrei mele / Și trăiesc numai cu ele!"108 Paroxismul trăirilor sufletești ipostaziază multiplele fețe ale sentimentului uman, fie că este de înstrăinare, de suferință sau de dor, ca participare cosmică la viața de zi cu zi. Paralelismul explicativ, îmbinat cu paralelismul sinonimic ("mă plec / se-nchină"), transfigurează umanul, transformându-l în ființă cosmică: "Frunzuliță și-o sulfină, / Cresc trei flori într-o grădină, / Eu m-aplec, ele se-nchină, / Mă cunosc că sunt străină. Eu mă plec să le miros, / Ele
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
de răchită, / Hai, în pădurea umbrită, / Să-mi pun curele la flintă / Și oțele în pistoale, / Să urc pe stâncile goale, / Să mă duc la Călimani, / Să țin calea la dușmani"112 Natura personificată este portretizată prin intermediul metonimiei ("frunza", "umbra"), paralelismul negativ prezentând integrarea în universal: "Pădure, dragă pădure, / Nu mă mai spune la nime` / C-am vărat o vară-ntreagă / Cu mândruța lângă mine, / Las` să mă spună frunza / Că ea mi-o ținut umbra, / Las` să mă spună pământul
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
dânsu s-o-nchinat; / Apele s-o tulburat, / Soarele s-o arătat..."119 Relația dintre om și codru (respectiv arbore) nu este constantă, liniară, uneori este antinomică, în funcție de trăirea sentimentului. În acest caz, dialogul dintre om și codru se bazează pe un paralelism negativ ("nimic nu ți-oi strica / Numa-o creangă"); antonomaza ("măria-ta") din adresarea directă inițială este înlocuită de perechea de epitete descriptive ("uscat / gol") care prezintă refuzul găzduirii: "Teiule, măria-ta, / Lasă-mă la umbra ta, / Lasă-mă la
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
cu mândra jos. / Eu, băiete, te-aș lăsa, / Da ți-i mândra tinerea / Ș-ai să faci păcat cu ea; Pentru un băiat ș-o fată / Rămâne frunza uscată, / Pentr-o fată ș-un fecior / Îmi rămâne ramul gol."120 Paralelismul negativ simbolizează înstrăinarea, uneori declarată, a omului de lumea cosmică, anadiploza "pentru mine" singularizează destinul, suferința rămânând neîmpărtășită: "Pădure, verde pădure, / Frumos cântă cucu-n tine,, / Da nu cântă pentru mine. Pentru mine de-ar cânta, / Ți s-ar scutura
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Acasă tata m-a huit. / Da de huit nici nu ne pasă, / C-am găsit fete frumoase. Fiți în lume cu dreptate, / La mulți ani cu sănătate!"125 Umanul este definit, adeseori, în raport cu elementele naturii, dar și cu timpul cosmic. Paralelismul analogic și comparația explicită pun în evidență interdependența plan uman plan cosmic: "Bună dimineața,an nou! Să trăiți, / Să-nfloriți / Ca merii, / Ca perii / În timpul primăverii. Să trăiți, / Să-nfloriți / Ca un măr, / Ca un păr, / Ca un fir / De
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ce-s săracă / Nici valul nu mă îneacă. Plânge pământul sub mine / C-am rămas și n-am pe nime; Plâng și eu deasupra lui / Cam rămas a nimănui. 130 Tonalitatea tragică a confesiunilor indirecte este construită și pe baza paralelismului negativ; hiperbola definește cadrul cosmic, al participării directe la suferința umană, pe de o parte, iar, pe de altă parte, singularizarea înfățișează împăcarea cu propriul destin: "Foaie verde de-alunele, / De "binele" vieții mele, / Plâng pietrele-n vădurele, / Pui de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
împărate și împărăteasă, fata măriilor voastre are soarele în piept, luna în spate și doi luceferi în cei doi umeri.""148 În imaginarul tradițional, legătura ontologică dintre ființa umană și ființa universală este prezentată, în literatura populară, fie indirect, prin intermediul paralelismelor, a comparațiilor și a analogiilor, fie direct, umanul devenind microcosm, ipostaziat sub forma elementelor cosmice. Încă de la începutul vieții omenești, "ursirea" se realizează într-un cadru cosmic, soarta fiind pecetluită prin analogia ființei umane cu ființa universală: "Nani, nani, copilaș
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
printre stele! Duce-m-aș ca luna-n nori, / Dară nu mai pot de dor; / Duce-m-aș ca luna-n stele, / Dară nu mai pot de jele! De-ar fi dorul ca o floare / Aș întineri sub soare!"152 Paralelismul sintactic care construiește relația arhetipală dintre ființa lumii și ființa umană este reliefat prin prezența corelativă a planului nominal ilustrat de vocative sau de microtextul descriptiv cu planul verbal, reprezentat de imperativul implorativ, în tandem cu notația incertitudinii și posibilității
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
spele / Și dă de urmele mele. / Izvoraș cu apă lină, / Pe la mândra prin grădină, / Cine bea de dor s-alină. / Hai, mândră, să bem și noi, / Să ne iubim amândoi."154 Spațiul poetic construiește un univers semantic al contrastelor, prin intermediul paralelismului negativ care explică, în același timp, complementaritatea eu lume: "Eu doinesc, pădurea crapă, / Mândra patru boi adapă, / Nu-i adapă că li-i sete, / Ci-i adapă, că mă vede."155 Omul cosmos este evidențiat de retorica imaginilor poetice care
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
drag și de mult dor, / Îs ca omul călător / Și nici n-am timp ca să mor; Ieși, mândruță, până-n prag, / Să vezi dorul cum mă poartă!"161 Refrenul, ca primum movens al spațiului textual, este reluat de comparațiile-ornament sau de paralelismul analogic care, prin intermediul conjuncției adresative ci, neagă "negația" unor trăiri: "Foaie verde ca lipanul / Tot suind la mândra dealul / Mi s-a despotcovit calul, / Dar nu-i vina calului, / Nici a potcovarului; / Ci-i vina mândruței mele, / C-a pus
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
bună nu pot bea, / Tulbure-i inima mea. Că n-am pânze de albit / Și nici vorbe de grăit, / Că pânzele le-am albit / De când noi ne-am despărțit, / Și vorbele le-am uitat / De când, bade, te-am lăsat."175 Paralelismul sinonimic fântână / apă bună / gheață și imaginile binare contrastante "Apă bună nu pot bea / Tulbure-i inima mea" sau " Am auzit o minciună / Că-n Suceava-i apa bună" desemnează trăirile contradictorii ca intermitențe subiective, anulate de liniaritatea inserțiilor explicative
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
în plan cosmic: Cine-o făcut horile, / Aibă ochii ca florile, / Și fața ca zorile, / Că hora-i de stâmpărare, / La omu cu supărare, / Că și eu când mă supăr / Cu horile mă-stâmpăr!"181 Alternanța semantică om / codru și paralelismul analogic figurează un spațiu cosmic al devenirii umanului: Dă-i, doamne, și omului / Ce i-ai dat și codrului, / Codrului i-ai dat cărări / Și omului supărări, / Codrului i-ai dat crenguță / Și omului dă-i mândruță."182 Discursul dialogic
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Fetele pe frunte-o poartă, / Cununița-i scuturată / Trebuie adăpată, / Tot cu apă de izvor / Stropită cu drag și dor, / Cununa-i de sânziene / Cu Ilene-Cosânzene, / Cununița grâului / Bucuria omului!"183 Metafora "omul-cosmos" este ilustrată cu ajutorul dialogului construit pe baza paralelismului analogic, anticipat de îmbinarea structurii narative cu elemente descriptive: " Acolo-n vale-n poieniță, / Doarme-o mândră copiliță, / Trece un voinic în grabă, / Mi-o sărută și-o întreabă: Ești fată sau măritată / Sau zână din cer picată, / Da sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Și puțin noroc mi-a dat; / El l-a toți le-a dat cu carul / Numai mie cu paharul, / Nici acela n-o fost plin, / Jumătate cu venin."206 Relația de interdependență dintre ursită-soartă și firul vieții este ilustrată prin intermediul paralelismului analogic, alternanța afirmativ / negativ dând în vileag pulsiunile trăirilor: "Eu nu cânt, că știu cânta, / Ci-mi mai stâmpăr inima, / Mie și cui m-asculta! Că și eu când mă supăr, Cu cântecul m-astâmpăr! / Și nu cânt, că știu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
lume, / Eu mă trec și ea rămâne; / De s-ar trece numai ea / Și eu de-aș mai rămânea; M-aș ruga lui Dumnezeu / Să nu rămân numai eu, / Să rămâie și mândra, / Care m-am iubit cu ea!..."213 Paralelismul explicativ realizează portretul unei sorți lipsite de norocire, ipostaziată metonimic urât, boală, străin, pământ, toiag și definită tautologic, tocmai pentru a pune în evidență datum ul vieții: "Foaie verde și-o lalea, / Maică, măiculița mea, / De ți-a fost dragă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
216 Interiorizarea liricului construiește un spațiu poetic al împlinirilor, ca paliativ al zbuciumului vieții. "Cântul", ca modalitate de structurare a discursului poetic, are atribuțiile unui personaj liric care transformă actul poetic în procesualitate semantică, determinând metamorfoza sensurilor și realizat de paralelismul sinonimic: " Cine fluieră și cântă / Nu i-ar fi lumea urâtă / Și fața posomorâtă; Cu amar de-l bate vântul, / El mai uită cu cuvântu; / Jalea drumu de i-l trece, / El o fluieră și-i trece. Cât de mare
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
spartă, / Gura cu cântecu-i dată; / Și la scripcă trebi arc, / Eu doina din gură-o fac; / Și la scripcă trebi strune, / Eu din gură ți le-oi spune, / Și mai rele, și mai bune, / Toate câte sunt pe lume."218 Paralelismul analogic, structurat pe baza incipit-ului adversativ, aflat în relație semantică directă cu propozițiile circumstanțiale de scop, definesc "cântul" ca dat al vieții care împlinește sortirea inițială "Nu cânt să mă scot în fală, / Da mi-e inima amară; Nici
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Apă, apă, eu te bat, / Eu te desbat!"164 Soarele este astrul care veghează îndeaproape pragurile de trecere ale vieții. Copilul nou-născut este închinat soarelui, râvnind la frumusețea astrului, când are loc prima purificare, la scăldăciune, rostindu-se o urare, paralelismul explicativ având rolul de a crea corespondențe simbolice între planul uman și planul cosmic: Cum se-nalță soarele / Peste toate câmpurile, / Peste toate dealurile, / Peste toți munții, / Așa să se-nalțe aist fecior / Peste toți copiii, / Peste toți flăcăii / Și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Și la flăcăi drăgăstoase. / Ascultați-o cum urează / De Anul Nou, cum înserează, / Cerul nalt să dăruiască, / Casa toată să trăiască / Un trai dulce, fericit / Ca un soare strălucit! / La anul și la mulți ani, / Opriți plugul, băietani! / Ho!"201 Paralelismul dintre drumul lunar, supus temporalității și morții luna fiind considerată "primul mort" și destinul uman, drămuit de hotare biologice, construiește un adevărat ritual al primenirii umanului, în funcție de fazele lunii. Astfel, înainte de Paști, când era Lună Veche (Lună Plină), se dereticau
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
și îndată a cântat cucoșul, ș-a rămas neîmpodobită, de altfel ar fi avut și ea așa pene ca și păunul."265 În ceremonialul nupțial, păunul și păunița sunt prezenți ca element comparativ care resemantizează imaginea binară, devenită complementară prin paralelismul analogic: "Pe deasupra istui sat, / Zarea focului se zărește, / Mândru păun se rotește; / Nu mi-i păun rotilat, / Da-i mirele fermecat / De mireasa din ist sat, / Cu surcele de la lemne, / Cu așchii de la proptele, / Cu sulfină din grădină, / Apă lină
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Și-aș zbura din pom în pom / Ș-aș iubi fată de domn; / Pe sub stele, pe sub lună, / Zboară-un cuc cu iarba-n gură, / Nu știu cuc îi, or îi leu, / Ori îi ibovnicul meu."291 Interogațiile retorice, care realizează paralelismul analogic dintre pasăre și codru, evidențiază pactul cu timpul pe care cucul trebuie să și-l asume: "Cucule, pasăre dragă, / Ce cânți primăvara-ntreagă? / Ce dor ai în pieptul tău, / După cine-ți pare rău? / După cine-n piept te
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
să te aud. Primăvara cucu vine și se petrece-n pădure, / Da eu am îmbătrânit / Și nu-ntineresc mai mult, / Numai tot cucu-l ascult."302 Tensiunea lirică, exprimată prin cumularea enunțurilor cauzale și a enunțurilor condiționale, este transfigurată prin intermediul paralelismului analogic, destinul uman fiind transpus imaginar în plan cosmic: Tot mă mustră cucuțul, / De ce n-am glas ca dânsul, / Dar cum să am glas de cuc, / Că tot plâng până mă culc, / Și cum să am glas de om, / Că
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]