2,501 matches
-
adevărat. Te autorizez să experimentezi, să-mi găsești concurente. - Otilia, tu mă jignești. - Oh, Felix, ești un fanatic. N-aș zice că nu-mi placi.Dar ridică-te repede în picioare, că vine Marina, și ne vede în poziția asta patetică. Uf, mi-ai supt genunchii! În sfârșit, Felix, eu aș vrea să înțelegi că eu în tine caut mai mult decât un june frumos și un adorator, eu caut marele prieten, care să mă stimeze cum nu m-a stimat
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
carieră. Câtă vreme am avut copilul, am tăcut. Acum însă văd că nu mai merge. Nu vreau să te am pe conștiință. Mă retrag cu Aurica. Puținul cât îmi trebuie să trăiesc am." Tot în închipuire, Stănică încerca să protesteze patetic: "Nu, nu, nu se poate să te las. Tu ești mereu mama copilașului nostru, a lui Relișor. Doar dacă tu nu ești fericită cu mine! Atunci, firește, mă sacrific, mă dau îndărăt din fața norocului tău. Nici așa nu-ți închipui
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
nu te superi, zise el lui Felix, dar domnișoara Aurica este o fată așa periculoasă. Trece printr-o criza sexuală. Trebuie neapărat să profeseze amorul liber. Câtăva vreme Aurica fu prada unei nebunii mute, calme. Apoi căpătă o fizionomie desperată, patetică, își despleti părul în fața oglinzii și începu să cânte lugubru Te duci de Drossino. Pe urmă se potoli, se vopsi și mai violent pe față și-și începu turneele pe Calea Victoriei. Felix văzuse și la ea, ca și la ceilalți
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
Otiliei cele petrecute dincolo, și Otilia renunță să mai mute pianul. G. Călinescu - Uite, arătă ea instrumentul Aurichii, ți-l dau ție, dacă vrei. Aurica holbă ochii de surpriză, o sărută zgomotos pe Otilia pe amândoi obrajii și-i mărturisi patetic: - Totdeauna te-am iubit pe tine, că ai fost sinceră, și n-am aprobat-o pe mama. Sper că n-ai să ne părăsești, cel puțin așa curând. Te fericesc, în fond, că ești liberă și poți să faci ce
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
celălalt. Dar simțim cu toții căldura dureroasă a răului și răceala extatică a binelui. Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovăție și cunoaștere. Ceea ce deosebește remușcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioșare, un patetic al incurabilului. Sânt atâți oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! În aceasta, moartea își creează din viață o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism. Atât animalele, cât și
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
plictiselii. Independența cursului temporal față de imediatul vital ne face sensibili la inesențialul, la vidul devenirii, care și-a pierdut substanța; o durată fără conținut vital. Trăirea în imediat asociază viața și timpul într-o unitate fluidă, căreia ne abandonăm cu pateticul elementar al naivității. Când însă atenția, fruct al unor inegalități lăuntrice, se aplică asupra scurgerii vremii și se înstrăinează de ceea ce palpită în devenire, ne pomenim prezenți într-un gol temporal, care în afară de sugestia unei desfășurări fără obiect nu ne
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
micșorat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei. Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui "suflet" al lumii. De ce, când ne adâncim în taina ei, sîntem prinși de un freamăt patetic și de o tulburare vecină religiei? Să nu fie cumva Devenirea o fugă din Dumnezeu? Și să nu fie mersul ei sfâșietor o întoarcere în El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspină, prin toate laturile lui, după Absolut. Nostalgia exprimă
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
care înmulțindu-ne identitatea suspendă zâmbetul spre femei și surâsul spre prieteni. Eul se pierde în infinitatea lui, viața s-a exagerat în intensități care o șovăie între lumi. Din tot ce-ai fost, nu mai rămâne decât o adiere patetică. Nesfârșitul nopții pare o margine din priveliștea acestei dilatări și dorești stingerea ca o limită, agonia ca o încadrare. Cine va fi altoit infinitul pe o biată inimă? Cum oamenilor le lipsește poezia, în ce să ancorezi, dacă nu în
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
Avântul mistic trebuie purificat de noblețea gestului estetic. De rădăcinile ultime ale firii, să luăm contact cu maximum de stil. Înseși Judecății din Urmă să-i împrumutăm prestigiul artei și să ne topim în temeiul final al lumii cu absență patetică. Într-o simțire înaltă, Absolutul e o frântură gratuită a Nimicului, întocmai ca un torso. De ce oamenii nu s-or fi închinat norilor? Fiindcă aceștia plutesc mai ușor pe creier decât pe cer? Gândurile născute în groază au taina și
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
griji. Niciodată idei. Și doar numai conceptul nu e vulgar. Noblețea abstracției le e necunoscută, căci, zgârciți cu puterile lor, ei nu-s capabili de-a cheltui energii pentru a hrăni ceea ce nu e: ideea. Vulgaritatea: lipsa de abstracție. Lepădarea patetică de lucruri fixează cei doi poli ai simțirii: o iubire fără iubire și o ură fără ură. Iar universul se tranformă într-un Nimic activ, în care totul este pur și fără de folos ca întunericul într-un ochi de înger
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
lui nici un plus în lume. Ineficiența teoriei este de-a dreptul deconcertantă. Un efect de mare sinteză teoretică nu echivalează o poezie inspirată sau un cutezător gest politic. Nu există persoană în teorie. Acel domeniu al spiritului, care elimină un patetic al subiectivității, este lipsit de farmec și de atracție. Conceptul de geniu se aplică cu greu omului teoretic; ideea de productivitate infinită a spiritului o realizează artistul. Întrucât existența politică presupune un paroxism al individualității și o bravare a lumii
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
infinite renunțări. Dacă toți am suferi pentru România cu o pasiune care ar însemna ardoare și durere, nu știu până unde ar sări din mers această țară și câte cadavre ar lăsa în urmă. Nu pot vedea destinul României decât patetic. Pentru țările rămase în urmă, nu există salvare printr-un ritm normal. Cu oameni politici care flatează indolența colectivă, nu se mai poate face nimic. "Politicianul" din democrație, care ridic banul la rangul de divinitate și țara la o trambulină
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
intrarea în grevă generală „până la victoria finală”, după cum se specifica în document. Timișorenilor li se mulțumea pentru rezistența lor eroică, în măsură să salveze națiunea română de sub dictatură. Din acest document foarte important pentru sensul revoltei timișorene (chiar dacă având accente patetice, pe alocuri) reiese limpede și cât se poate de exact că FDR își asumase rolul unui organism democratic cu putere de reverberare pe întreg teritoriul țării, mai ales că timișorenii erau deciși să nu cedeze, considerând încă din 20-21 decembrie
Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții by Ruxandra Cesereanu () [Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
vizibil, chiar dacă în umbră s-au mai negociat detalii între noua și vechea Putere). 1tc "1" Cei din afara Puteriitc "Cei din afara Puterii" Prin urmare, timișorenii sunt cei care susțin în primul rând ideea de revoluție pură: unele voci sunt mai patetice (revoluția a fost un „miracol dumnezeiesc”), altele sunt mai laconice și propun formule exacte: „Evenimentele din decembrie 1989 pot fi definite, în mod cert, ca revoluție prin mutațiile profunde declanșate în viața economică, socială, politică și spirituală” (Rusan, 1997, p.
Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții by Ruxandra Cesereanu () [Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
spațiul cu adevărat strâmt care separă mâinile așezate unele lângă altele pe marginea balconului? Ce se poate întâmpla? La ce se gândesc unul și celălalt?”1 Posibilitatea nu este deci o categorie predominant teoretică, ci înrădăcinată mai degrabă în fondul patetic al corporalității subiective. În câteva clipe, prin imanența angoasei, proximitatea corporală poate decide totul sau nimic pentru fiecare dintre cei doi actori. Sinele fiecăruia își croiește destinul în funcție de felul în care o posibilitate sau alta va fi închisă ori deschisă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
care trupul înseamnă doar un suport al calităților sensibile) nu sunt comensurabile cu esența manifestării: viața revelată în autoafectare. Michel Henry ni se înfățișează, așadar, ca un partizan al discontinuității. În esența manifestării nu poate fi vorba decât despre autodonația patetică a Vieții divine. După faimoasa expresie paulină, „în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte 17,28). În registru transcendental, concepte-cheie precum „adevăr”, „manifestare”, „esență”, „viață” sunt interconectate semantic. Duplicitatea apariției însă, care înseamnă că „ceea ce apare” (conținutul substanțial
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
exemplu 2. Dacă pulsația viului în fenomenele lumii (de la plante și animale până la oameni) poate doar releva ceva din suprema „esență a manifestării”, Hristos (omul-Dumnezeu) o revelează deplin. Căci atunci când Hristos trimite la Tatăl e doar pentru a descoperi modulația patetică a Vieții 1, în „pântecele” căreia poate avea loc - nu ca în mitologia greacă - o naștere fără agent extern, realizată astfel doar prin fecunditatea originară și circulară (pentru că revine la sine) a iubirii divine. Nașterea presupune întotdeauna filialitatea, iar Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Henry atașarea invizibilă la Sursa însăși a vieții. Resimțirea de sine este privilegiul strict al umanității întrupate și proba unei altfel de subiectivități decât cea garantată de, prin, și mai ales în conștiință. Resimțindu-mi propriul trup, un întreg rezervor patetic de afectivitate se dezvăluie Sinelui „mai adânc decât sine însuși” (Augustin), mai viu decât conștiința. Înainte de a fi într-o lume de reprezentări, Sinele întrupat resimte viața care dezvăluie esența corporalității infinit mai profund decât eul conștiinței transcendente lumii (cuplată
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
subîntinde univoc, precum în filozofia greacă, specia „animală” și pe cea „umană”. Criteriul diferențierii între viața animală și cea umană nu poate fi inteligența (ceea ce înseamnă o altă cumulare a energiei biologice), ci capacitatea de participare a omului la autorevelația patetică a Vieții în fenomenalitatea lumii 1. Acest lucru dezvăluie încă o posibilitate radicală: aceea ca, în pofida ireductibilității dintre lume și Viață, Viața să fi luat trup, fără ca prin aceasta ceva anume din esența procesului de autoafectare a Vieții să se
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ortodoxă a creștinismului și gnozele acolite a fost mereu testată în mărturisirea caracterului viu al trupului lui Hristos. În acest punct, scrierile lui Irineu al Lyonului se dovedesc hotărâtoare întrucât indică actul Întrupării ca pe o necesară manifestare a dinamice patetice interne a Vieții. Maxim Mărturisitorul, reluat apoi de Ioan Eriugena și Duns Scotul, socoteau la rândul lor că Întruparea Logosului divin s-ar fi putut petrece independent de drama căderii adamice. Fiecare corp subiectiv datorează Vieții transcendentale puterea nucleară de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a omului. Ultimele consecințe ale obiectivării trupului, canonizată în practica de inspirației galileană a științei moderne, pot fi uneori catastrofale. Instrumentalizarea embrionului uman în lumea medicinei contemporane evocă o situație paradigmatică. Urmând distincția lui Henry între lumea obiectuală și viața patetică, J.Y. Lacoste a marcat - în contrareplică la tezele lui Heidegger din Sein und Zeit - diferența dintre viață și existență prin directă referință la cazul unui embrion care, lipsit de conștiință, trăiește totuși și, chiar dacă nu are ochi să vadă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
afectivă, încadrată de iubire, cunoaștere și recunoștință. Ratarea adevăratei întâlniri dintre trupuri se produce atunci când diferența sexuală este exploatată egoist, în sensul strict al autosatisfacerii. Suspendarea atenției față de celălalt naște păcatul. Adevărata iubire sau afecțiune crește în sălașul unei subiectivități patetice, gata oricând să piară în riscul dăruirii de sine2. Acest sălaș invizibil, dar dumnezeiesc al trupului transcendental este denumit în limbajul biblic „inimă”. Iubirea este toujours à l’infini, ori sub specie aeternitatis, ceea ce implică o renunțare ascetică la voința
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
am sugerat deja, între proiectul modern și cel postmodern există o certă continuitate: arta suspiciunii are aceleași contururi atât în opera lui Marx, cât și în scrierile lui Nietzsche. În același timp, un alt climat intelectual afectează hermeneutica suspiciunii: nu patetica dorință a savantului de a descoperi „ultimul adevăr”, ci plăcerea meschină de-a confirma pretutindeni absența chiar a posibilității unui astfel de adevăr. Legitimarea paradigmei postmoderne se poate face în limbajul dublu al istorismului și al ontologiei diferenței. În privința istoricismului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cunoscute. Orice artist trebuie să fie aducătorul unor alte principii, scoborînd În concertul de fulgere de pe muntele Sinai cu tablele logicei noi În mîini”, se poate citi În articolul intitulat Gramatică. Iar peste cîțiva ani, Într-una din cele mai patetice confesiuni publicate În revista unu, repudierea convenției va constitui, iarăși, tema fundamentală a reflecției: „Arta [...] pretinde un material luat din neobicinuit, care să supere timpanul convenției, să-i calce În picioare rochiile de mătase, certificatele de studii. Toate raporturile și
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
fundamentalei solitudini, o - fie și temporară - solidaritate umană. CÎnd crede a o fi găsit, jubilează, Își manifestă febril bucuria și Încrederea, bravează chiar, iar În momentul decepției, descoperindu-se exclus și trădat, sau numai bănuindu-se ca atare, se lamentează patetic, Înfășurat În largi falduri retorice gata să ia drept martor al injustiției și catastrofei cosmosul Întreg, pentru a sfîrși Într-un fel de resemnare stoică, precum un alt scut Împotriva singurătății. Angajarea fără rezerve a lui Voronca În demersul teoretic-programatic
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]