1,873 matches
-
(croată, sârbă, sârbo-croată: "Socijalistička Autonomna Pokrajina Kosovo"; chirilica sârbă: "Социјалистичка Аутономна Покрајина Косово"; ) a fost una din cele două regiuni socialiste autonome a Republicii Socialiste Șerbia și a făcut parte din Republică Socialistă Federativa Iugoslavia din 1974 până în 1990. Regiunea a fost
Provincia Socialistă Autonomă Kosovo () [Corola-website/Science/314946_a_316275]
-
(croată, sârbă, sârbo-croată: "Socijalistička Autonomna Pokrajina Kosovo"; chirilica sârbă: "Социјалистичка Аутономна Покрајина Косово"; ) a fost una din cele două regiuni socialiste autonome a Republicii Socialiste Șerbia și a făcut parte din Republică Socialistă Federativa Iugoslavia din 1974 până în 1990. Regiunea a fost precursoarea provinciei actuale Kosovo. Provincia Autonomă Kosovo
Provincia Socialistă Autonomă Kosovo () [Corola-website/Science/314946_a_316275]
-
Provincia Autonomă Kosovo și Metohia (sârbă, croată, sârbo-croată: "Autonomna Pokrajina Kosovo i Metohija") a fost o provincie autonomă a Șerbiei, în cadrul mării federații Iugoslavia ce a existat din 1946 până în 1974, când a fost precedată de Provincia Socialistă Autonomă Kosovo. În perioada interbelică, numele provinciei Kosovo
Provincia Autonomă Kosovo și Metohia (1946-1974) () [Corola-website/Science/314970_a_316299]
-
Biserica Sfântului Ilie (în ) este o biserică ortodoxă sârbă aflată în Podujevo din Kosovo. Biserica este consacrată Sfântului Ilie, și a fost construită pe o colină în apropierea orașului Podujevo, iar în apropiere se află cimitirul ortodox sârbesc. Biserica Sfântului Ilie a fost construită în 1929, iar de-a
Biserica Sfântul Ilie din Podujevo () [Corola-website/Science/318452_a_319781]
-
din Podujevo în 1932, cu doi ani înainte de asasinarea acestuia la Marsilia. Reprezentanții albanezi au cerut clopotul de trei ori, susținând că acel clopot aparține municipiului Podujevo. Batalionul KFOR ceh au refuzat să-l predea spunând că aparține Bisericii Ortodoxe Sârbe iar locotenentul colonel Josef Kopecky împreună cu soldații cehi și slovaci au trimis clopotul la Mănăstirea Gračanica. Biserica a fost atacată încă odată la 12 mai 2006. După reconstruirea parțială, condusă de Consiliul European, ușile de intrare ale bisericii au fost
Biserica Sfântul Ilie din Podujevo () [Corola-website/Science/318452_a_319781]
-
(adesea menționat de sârbi că SANU Memorandum) a fost un document redactat de o comisie a Academiei Sârbe din 1985 până în 1986. În 1986, anumite părți din document au fost publicate de "Večernje novosti". Memorandumul a devenit foarte cunoscut în Iugoslavia deoarece punctele de vedere despre națiune erau controversate, si s-a cerut reorganizare fundamentală a statului. Tema
Memorandumul Academiei Sârbe de Științe și Arte () [Corola-website/Science/318494_a_319823]
-
unde a luat parte în lupta contra forțelor sârbești de pe râul Drina. Ulterior a fost trimis pe Frontul de Răsărit unde a profitat de ocazie să-i slăbească pe ruși. De aici s-a alăturat voluntarilor iugoslavi luptând în cadrul armatei sârbe pe Frontul Macedonean. După război, Șubașici a obținut diplomă de Drept la Universitatea din Zagreb, iar ulterior a deschis un birou de Drept în Vrbasko. Acolo l-a cunoscut pe Vladko Maček și s-a alăturat Partidului Țărănesc Croat. În
Ivan Șubașici () [Corola-website/Science/320417_a_321746]
-
la diferite evenimente, restaurante sau serate muzicale, relevantă fiind înregistrarea "Horei staccato" realizată de Grigoraș Dinicu, unde Nicu Stănescu apare ca vioară a II-a. Debutează discografic în același an, la casa de discuri His Master's Voice, cu piesele "Sârba din căruță" și "Din spre ziuă". În 1940 Nicu Stănescu simte intensitatea cutremurului care a zguduit țara și a făcut zeci de victime în Capitală. În "Memoriile" lui Grigoraș Dinicu, un fragment redă tragicul eveniment, elocvent însă pentru legătura ce
Nicu Stănescu () [Corola-website/Science/320434_a_321763]
-
orchestră ca Grigoraș Dinicu, Petrică Moțoi, Ion Matache, Costică Tandin, Vasile Julea, Fănică Luca, Jean Marcu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu ș.a. În 1947 realizează la Electrecord primele sale înregistrări proprii pentru această casă de discuri. Printre înregistrările sale se numără sârbe, jocuri, cântece de dragoste, „Hora lui Nicu Stănescu” și melodia țigănească „I-auzi lele popa toacă”. După ce a preluat conducerea Orchestrei „"Ciocârlia"” în 1947, au urmat Orchestra „"Barbu Lăutaru"” în 1949 și Orchestra de muzică populară Radio în perioada 1949-1953
Nicu Stănescu () [Corola-website/Science/320434_a_321763]
-
și prelucrate chiar de el, fie pentru instrument, fie pentru orchestră (de exemplu "Hora Furtună", aranjată pentru orchestră de însuși Stănescu). Din repertoriul său nu lipseau piese culese de la reprezentanții muzicii populare și lăutărești a mahalalelor orășenești precum: "Căruța poștei", "Sârba de loc", "Doina Jiului", "Brâul pe șase", "Geamparalele", "Cimpoiul", "Hora Pizzicato", "Doina Oltului", "Ciocârlia" până la propriile lucrări ca "Sârba de concert", "Hora Miorița", "Hora spiccată", "Ceasornicul", "Sârba de la Praga", "Amintiri din Orient", la care se adăugau piesele lui Anton Pann
Nicu Stănescu () [Corola-website/Science/320434_a_321763]
-
însuși Stănescu). Din repertoriul său nu lipseau piese culese de la reprezentanții muzicii populare și lăutărești a mahalalelor orășenești precum: "Căruța poștei", "Sârba de loc", "Doina Jiului", "Brâul pe șase", "Geamparalele", "Cimpoiul", "Hora Pizzicato", "Doina Oltului", "Ciocârlia" până la propriile lucrări ca "Sârba de concert", "Hora Miorița", "Hora spiccată", "Ceasornicul", "Sârba de la Praga", "Amintiri din Orient", la care se adăugau piesele lui Anton Pann, George Cavadia, Nicu Buică, George Boulanger, Grigoraș Dinicu, Marioara Fărcășanu, Alexandru Leon, Ionel Fernic etc. Dacă tarafurile mici care
Nicu Stănescu () [Corola-website/Science/320434_a_321763]
-
culese de la reprezentanții muzicii populare și lăutărești a mahalalelor orășenești precum: "Căruța poștei", "Sârba de loc", "Doina Jiului", "Brâul pe șase", "Geamparalele", "Cimpoiul", "Hora Pizzicato", "Doina Oltului", "Ciocârlia" până la propriile lucrări ca "Sârba de concert", "Hora Miorița", "Hora spiccată", "Ceasornicul", "Sârba de la Praga", "Amintiri din Orient", la care se adăugau piesele lui Anton Pann, George Cavadia, Nicu Buică, George Boulanger, Grigoraș Dinicu, Marioara Fărcășanu, Alexandru Leon, Ionel Fernic etc. Dacă tarafurile mici care activau între 1930-1945 nu dispuneau decât de câțiva
Nicu Stănescu () [Corola-website/Science/320434_a_321763]
-
Dinarul Krajina (denumirea integrală: Dinarul Republicii Sârbe Krajina, iar în ) a fost valuta autoproclamatei Republici Sârbe Krajina, între 1992 și 1995. S-au succedat trei versiuni diferite ale acestui dinar. În cursul anului 1995, Croația a reluat controlul asupra regiunii rebele, a abolit circulația "Dinarului Krajina", introducând
Dinar Krajina () [Corola-website/Science/322988_a_324317]
-
Dinarul Krajina (denumirea integrală: Dinarul Republicii Sârbe Krajina, iar în ) a fost valuta autoproclamatei Republici Sârbe Krajina, între 1992 și 1995. S-au succedat trei versiuni diferite ale acestui dinar. În cursul anului 1995, Croația a reluat controlul asupra regiunii rebele, a abolit circulația "Dinarului Krajina", introducând noua sa monedă, care circula deja, în restul țării
Dinar Krajina () [Corola-website/Science/322988_a_324317]
-
deja, în restul țării, Kuna croată. Republica Sârbă Krajina nefiind recunoscută de comunitatea internațională, valuta sa, "Dinarul Krajina" nu a primit propriul său cod ISO 4217. Nu au fost emise monede metalice ale acestei valute. În 1991, guvernul autoproclamatei Republici Sârbe Krajina a emis bilete provizorii, tipărite pe o singură față, cu valori de 10 000, 20 000 și 50 000 dinari. Aceste bilete au fost urmate, în 1992 de cele standard de 10, 50, 100, 500, 1000 și 5000 dinari
Dinar Krajina () [Corola-website/Science/322988_a_324317]
-
000 dinari. Aceste bilete au fost urmate, în 1992 de cele standard de 10, 50, 100, 500, 1000 și 5000 dinari. În continuare, tot în 1992, au fost emise bancnote de către "Narodna Banka Republike Srpske Krajine" (Banca Națională a Republicii Sârbe Krajina) cu valori de 10 000 și 50 000 dinari. Acestea au fost urmate de bancnote de 100 000, 1 milioane, 5 milioane, 10 milioane, 20 milioane, 50 milioane, 100 milioane, 500 milioane, 1 miliard, 5 miliarde și 10 miliarde
Dinar Krajina () [Corola-website/Science/322988_a_324317]
-
care în cele din urmă a dus la căderea Șerbiei ca stat suveran. Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat că un sfânt de Biserică Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epica sârbă. Prima sursă care menționează pătrunderea otomanilor pe teritoriul lui Lazăr este într-o cronică scrisă în 1381, când doi dintre supușii cneazului, Vitomir și Crep i-au învins pe turci în bătălia de la Dubravnița în apropierea orașului Paracin. După acest
Lazăr al Serbiei () [Corola-website/Science/319442_a_320771]
-
adunat alți câțiva nobili sârbi, inclusiv Tvrtko, rege al Bosniei, iar în 1386 l-a înfrânt pe Timurtaș, generalul lui Murad, în bătălia de la Ploceanik, obligându-i pe otomani să se retragă la sud de Nis. În 1388, multe trupe sârbe au fost prezente în bătălia de la Bilecia, unde forțele aliate sârbo-bosniace i-au învins cu greu pe turci. Înaintea bătăliei, Lazăr a respins legământul de vasalitate și pace și a fost hotărât să lupte până la ultimul om, deoarece nu dorea
Lazăr al Serbiei () [Corola-website/Science/319442_a_320771]
-
coasta maritimă a Muntenegrului. Cand a izbucnit Primul Război Mondial în 1914, el a fost primul care a acordat ajutor Șerbiei pentru a respinge forțele austriece ce luptau în Peninsula Balcanică. El personal a fost un mare susținător al unificării sârbe, dar s-a opus cu amărăciune familiei Karađorđević. În ianuarie 1916, după înfrângerea Șerbiei, Muntenegru a fost ocupat de Austro-Ungaria, iar regele a fugit în Italia și apoi în Franța. Guvernul și-a transferat operațiunile la Bordeaux. După sfârșitul Primului Război Mondial
Nikola I al Muntenegrului () [Corola-website/Science/319517_a_320846]
-
fost proclamată pe 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Preluarea de facto și de jure a administrație Banatului de către autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere și cu mare greutate, datorită prezenței în regiune a trupelor sârbe și franceze. Administrația românească s-a instalat în Banat abia un an mai târziu, unirea fiind consfințită de intrarea trupelor românești în Timișoara pe 3 august 1919. Deși România revendicase Banatul în cadrul granițelor sale naturale, până la Tisa și Dunăre, Banatul
Unirea Banatului cu România () [Corola-website/Science/319959_a_321288]
-
convenise cu Ungaria ca soarta Banatului să fie definitivată după Conferința de Pace. În baza unei Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia să se retragă la nord de Mureș, iar teritoriul evacuat să fie ocupat de forțele aliate sârbe și franceze. Sesizând oportunitatea creată, trupele sârbe au trecut Dunărea chiar înainte de parafarea acordului de armistițiu și au ocupat orașul Biserica Albă (Bela Crkva), unde au instaurat administrația sârbească. La 14 noiembrie 1918, sârbii au ocupat Timișoara, iar la 20
Unirea Banatului cu România () [Corola-website/Science/319959_a_321288]
-
fie definitivată după Conferința de Pace. În baza unei Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia să se retragă la nord de Mureș, iar teritoriul evacuat să fie ocupat de forțele aliate sârbe și franceze. Sesizând oportunitatea creată, trupele sârbe au trecut Dunărea chiar înainte de parafarea acordului de armistițiu și au ocupat orașul Biserica Albă (Bela Crkva), unde au instaurat administrația sârbească. La 14 noiembrie 1918, sârbii au ocupat Timișoara, iar la 20 noiembrie au ajuns la Mureș și s-
Unirea Banatului cu România () [Corola-website/Science/319959_a_321288]
-
echivoc: În același timp, pe întreg cuprinsul Banatului, de la satele cele mai mici până la orașele mari, s-au organizat manifestări și ceremonii solemne, însoțite de urale, arborări de steaguri, cântece și dansuri, salve de armă. După proclamarea Unirii, persecuțiile armatei sârbe s-au intensifică și s-au generalizat de-a lungul întregii zone de ocupație. Astfel, despre situația românilor din Banat sub administrație sârbească, maiorul Alexandru Dumitrescu raporta Marelui Cartier General Român la 11 decembrie 1918: „În Banat se duce acum
Unirea Banatului cu România () [Corola-website/Science/319959_a_321288]
-
cu aceea pe care o duceau ungurii înainte contra românilor. Zilnic se fac internări și arestări de români din diferite localități din Banat și actualmente Aradul are un mare număr de români din Banat refugiați de frica persecuției autorităților militare sârbe.” Între timp în Banat a sosit generalul francez Berthelot, favorabil cauzei românilor. Ca urmare a intervențiilor acestuia și ale reprezentanților Consiliului Dirigent pe lângă Antantă, s-a decis retragerea treptată a trupelor sârbești și preluarea de către trupele franceze. Acestea au preluat
Unirea Banatului cu România () [Corola-website/Science/319959_a_321288]
-
cuprinde, ca întotdeauna și numeroase melodii în stilul numit "valah" (în idiș - volech), preluate sau influențate masiv de muzică populară românească, mai ales din Moldova, sau având elemente comune cu ea, incluzând și melodii în genul doinei, în ritm de sârbă sau hora, unele din ele fiind închinate meleagurilor românești.
Itzhak Perlman () [Corola-website/Science/318934_a_320263]