4,167 matches
-
În secolul XX ele au fost utilizate în psihologia persoanei. Eul are semnificația unei realități delimitate ce are un conținut și care se raportează nu doar la altă realitate, ci și la sine (eu însumiă, precum și la alt eu, similar. Sinele, eul și conștiința se intersectează destul de mult în înțelesul lor, dar nu se suprapun. Eul e implicat în gândirea reflexivă a lui Descartes și e folosit mult de Kant în Critica rațiunii pure (Kant, 1969Ă cu sublinierea că, gândirea e
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
eu”-„tu” - „tu” fiind înțeles în sens larg, putându-l include și pe Dumnezeu. Psihanaliza a preluat tema eului, dar, la început, i-a acordat o importanță redusă în sistemul psihismului individului uman: cea de reglare a conflictului dintre pulsiunile sinelui, exigențele supraeului și de adaptare la realitate. La Jung, eul e corelat conștiinței, dar cuprinde, de asemenea, doar o parte a psihismului personalității, a cărui factor integrator e sinele (selfă. Psihanaliza de mai târziu a dezvoltat un întreg curent psihologic
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
sistemul psihismului individului uman: cea de reglare a conflictului dintre pulsiunile sinelui, exigențele supraeului și de adaptare la realitate. La Jung, eul e corelat conștiinței, dar cuprinde, de asemenea, doar o parte a psihismului personalității, a cărui factor integrator e sinele (selfă. Psihanaliza de mai târziu a dezvoltat un întreg curent psihologic centrat pe tema eului - ego-psihologia -, care, la rândul ei, a permis dezvoltarea teoriei atașamentului și a psihologiei interpersonale. Eul este și pronume personal: eu, tu, el definesc trei ipostaze
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
tuă este mai puțin comentată de cognitivism, dar a fost abordată de fenomenologie și existențialism. E vorba de relațiile interpersonale intime, duale, dintre „eu” și „tu”, care presupun apropiere și interpătrundere reciprocă. Multe dintre sensurile eului interferează cu cele ale sinelui (selfă și acesta a avut o carieră filosofică, mai ales în înțelesul de conștiință de sine, distinctă de conștiința obiectelor exterioare. Gânditorii englezi au făcut aluzie la sine (selfă ca la cine ce exprimă subiectul cogitației lui Descartes. Hume nega
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
carieră filosofică, mai ales în înțelesul de conștiință de sine, distinctă de conștiința obiectelor exterioare. Gânditorii englezi au făcut aluzie la sine (selfă ca la cine ce exprimă subiectul cogitației lui Descartes. Hume nega substanțialitatea acestui self. Sensul psihologic al sinelui a fost deseori cel de agent proactiv și reflexiv, conștient. Sinele mai sugerează spontaneitate, intuiție. E și pronume relfexiv și poate fi substantivat (sineitateă sau poate să apară în expresii lingvistice precum: „pe sine însuși”, „el însuși”, „eu însumi”. În
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
de conștiința obiectelor exterioare. Gânditorii englezi au făcut aluzie la sine (selfă ca la cine ce exprimă subiectul cogitației lui Descartes. Hume nega substanțialitatea acestui self. Sensul psihologic al sinelui a fost deseori cel de agent proactiv și reflexiv, conștient. Sinele mai sugerează spontaneitate, intuiție. E și pronume relfexiv și poate fi substantivat (sineitateă sau poate să apară în expresii lingvistice precum: „pe sine însuși”, „el însuși”, „eu însumi”. În prezent, lingviștii își unesc eforturile cu antropologii pentru a studia sinele
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
Sinele mai sugerează spontaneitate, intuiție. E și pronume relfexiv și poate fi substantivat (sineitateă sau poate să apară în expresii lingvistice precum: „pe sine însuși”, „el însuși”, „eu însumi”. În prezent, lingviștii își unesc eforturile cu antropologii pentru a studia sinele (Stamatov, 2003Ă. În ultima parte a secolului XX, preocuparea pentru sine s-a extins în filosofie, psihologie și neuroștiințe, tinzând să rezume înțelesurile eului conștient și chiar ale persoanei. Semnificația pentru această orientare este lucrarea lui Popper și Ecoles, The
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
capabil de gândire rațională, de raționamente, judecată, cugetare. Omul conștient judecă despre realitate și adevăr, afirmă adevărul realității, în contextul logosului și valorilor și, în același timp, evaluează și instituie valori. Judecata rațională a omului conștient se bazează pe spontaneitatea sinelui, pe cunoașterea logosului, pe valori și implică libertatea. Omul care cunoaște conștient se poate, până la un punct, autodetermina liber. Tema conștiinței, deși implicită în gândirea lui Descartes, s-a definit și ea în spiritualitatea Europei, mai ales prin idealismul german
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
caracteristic psihismului indivizilor, în sensul a ceea ce la om se va numi temperament. Psihismul uman se formează și se afirmă însă într-un context specific ce presupune limbajul asertiv supraindividual, normele și valorile, instituțiile, practicile sociale și vizarea transcendenței. Dincolo de sinele primitiv, despre care se poate vorbi și la animale, în cazul persoanei umane trebuie să se țină cont de un psihism conștient, în specificul său reflexiv, subiectiv, intențional și asertiv, capabil de libertate și autodeterminare. Psihismul conștient al omului se
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
care două sau mai multe persoane fizice se obligă să pună ceva în comun pentru atingerea unui scop determinat. „Persoana” din jurisprudență nu are nici o legătură directă cu afirmațiile făcute din perspectiva temperamentului și caracterului, a subiectivității, eului, conștiinței și sinelui individului uman. Ea e o funcție de reprezentare care, totuși, în societatea de drept, încadrează și urmărește din umbră persoana reală, de la nașterea acesteia (uneori chiar înainte de naștereă și până la moarte (care, și ea, trebuie înregistrată juridică. Perspectiva juridică asupra persoanei
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
acesta (Mounier, 1969Ă comentează următoarele teme: - existența necorporală a omului - persoana emerge din natură, dar o transcede; - comunicarea interpersonală - personalismul combate individualismul, dar și colectivismul, pledând pentru unitatea persoanei; - intimitatea - e necesară, ca reculegere, univers privat, individul coborând în profunzimile sinelui de unde revine spre exterior; - confruntarea - din singurătate persoana pornește pe fundul afirmării făcând alegerile; - libertatea fără limită a persoanei; - eminența demnității persoanei; - angajarea. Personalismul e văzut ca o emergență a societăților democrate, ca o constantă și o măsură a acestora
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
vizează și provoacă lumea din jur, și nu doar se adaptează. Motivația are autonomie conjuncturală, e multifațetată, nefiind reductibilă la unul sau câteva principii motivaționale. Persoana se maturizează treptat, ajungând să fie capabilă de dragoste, de un sens extins al sinelui, simțindu-se sigură, încrezătoare, acceptându-se pe sine, la nevoie cu umor și cu o filosofie de viață proprie. Oricum fiecare, orice persoană umană e unică și irepetabilă. De aceea, psihologia persoanei a lui Allport a mai fost numită și
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
Acest context al investigației și menținerea temelor romantice a condus la construcția treptată a unui model al omului individual, interpretat ca structurându-se în prima copilărie, în cadrul relației foarte apropiate cu părinții. Schematic, aceasta cuprinde trei instanțe: id-ul sau sinele, care exprimă pulsiunea către obținerea plăcerii, fapt ce detensionează și crează o stare de echilibru, de bine. Altă instanță e superego-ul - supraeul -, care reprezintă interdicțiile, predominant morale, ce vin din partea părinților - ca reprezentanți ai societății - și care sunt interiorizate, introjectate
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
de instinctul vieții, de eros, dar - gândește Freud mai târziu - omul vizează și distrugerea, sub forma instinctului morții (Thanatosă. Pulsiunea instinctivă libidinală, mediată prin relația strânsă cu mama și ceilalți, este, la început, inconștientă, ca parte a instanței psihologice a sinelui (idă. Contactul interpersonal stimulează și formațiunea psihică a ego-ului. „Celălalt” există însă relațional pentru individ atât în mod concret, situațional, cât și sub forma reprezentată, astfel încât imago-ul celuilalt poate fi „introjectat” în propriul psihism, ca parte componentă a acestuia
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
orientată spre interioră. El acordă, de asemenea, o mare importanță dezvoltării omului la vârsta adultă, când subiectul se autodetermină tot mai mult în specificitatea sa - dar și în echilibru și armonie -, în mijlocul lumii sale, prin „individuație”, sub cupola integratoare a sinelui ideal. Jung inaugurează astfel tema generică a ciclurilor vieții unei persoane, dezvoltată ulterior de Erikson și Levinson. Adler, celălalt mare opozițional psihanalizei clasice, a pus accentul pe dinamismul condiționat de complexele de inferioritate și pe stilul de viață. În ansamblu
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
descărcarea energiei libidinale. Maher propune o teorie a dezvoltării copilului mic, „individuația”, adică separarea psihismului său de o relație duală indistinctă. Sandler (1962Ă dezvoltă teoria unei lumi reprezentaționale în care, în contextul relației duale, apar la copil reprezentări care vizează sinele în relație reciprocă cu obiectul. Reprezentările sinelui și obiectului în relația lor reciprocă, au loc în permanență, în viața de zi cu zi, și constituie baza reprezentării de sine, a unității sinelui. Se impune tot mai mult ideea - prezentă implicit
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
a dezvoltării copilului mic, „individuația”, adică separarea psihismului său de o relație duală indistinctă. Sandler (1962Ă dezvoltă teoria unei lumi reprezentaționale în care, în contextul relației duale, apar la copil reprezentări care vizează sinele în relație reciprocă cu obiectul. Reprezentările sinelui și obiectului în relația lor reciprocă, au loc în permanență, în viața de zi cu zi, și constituie baza reprezentării de sine, a unității sinelui. Se impune tot mai mult ideea - prezentă implicit în psihanaliza clasică - a reprezentării mintale a
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
relației duale, apar la copil reprezentări care vizează sinele în relație reciprocă cu obiectul. Reprezentările sinelui și obiectului în relația lor reciprocă, au loc în permanență, în viața de zi cu zi, și constituie baza reprezentării de sine, a unității sinelui. Se impune tot mai mult ideea - prezentă implicit în psihanaliza clasică - a reprezentării mintale a altor persoane prezente în psihismul subiectului, reprezentări care sunt reactivate situațional. 2.4. Teoria atașamentului Atragerea atenției asupra nevoii primare a copilului de contact și
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
o etapă ulterioară, devin tot mai importante relațiile cu educatorii și colegii de școală, apoi cu cei de aceeași vârstă. În cursul ontogenezei, subiectul se autopercepe tot mai diferențiat, distingând aspecte pozitive, negative și neutre ale propriului corp și ale sinelui. Dar el ajunge să perceapă tot mai nuanțat și alte persoane. Nevoile personale sunt satisfăcute în cadrul relațiilor interpersonale care, la rândul lor, stimulează sau crează nevoi. Anxietatea se naște în acest context, iar stima de sine o poate atenua sau
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
relația formatoare este cea concretă, dinamizantă și motivantă; în cursul vieții adulte, câmpul relațiilor interpersonale este cel în care se desfășoară esențialul existenței individului, între relațiile intime și cele publice. Existența personală nu s-ar organiza prin instanțe generice, precum sinele, eul, supraeul, ci prin realitatea relațiilor cu ființe reale și reprezentate. Psihologia interpersonală a lui Sullivan se poate interconecta cu cea a relațiilor obiectuale derivată din psihanaliză, dar accentul este pus pe realitatea relațiilor interpersonale actuale care se desfășoară într-
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
mereu să se autoactualizeze. Această tendință este de tip instinctiv și ea reușește, mai mult sau mai puțin, la diverse persoane. Eul ce se autoactualizează matur prezintă următoarele caracteristici: are o percepție eficientă a realității; are o bună acceptare a sinelui, a altora și a naturii; are spontaneitate, simplitate și naturalețe; e centrat pe probleme; realizează bine intimanța; are experiență transcendentă; are un crescut simț al comuniunii și reușitei în relații interpersonale; are o structură democratică; face o clară deosebire între
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
generale. Oamenii își exprimă individualitatea și dau structură, semnificație și scop vieții lor, acționând în conformitate cu propriile credințe, valori, standarde personale, aspirații și concepții despre lumea din jur. Toate acestea sunt reunite de propriul sine (selfă. Personalitatea este sistemul integrat al sinelui (selfă prin care constituentele sale operează, într-o interacțiune mutuală, pentru controlul și influența circumstanțelor ambientale. Identitatea cu sine se construiește și se exprimă în urma procesului autobiografic intrapsihic, care păstrează continuitatea persoanei de-a lungul timpului. Concepția lui Bandura se
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
se manifestă nu doar ca un sine (selfă global și nediferențiat, ci se poziționează în mai multe roluri, angajându-se în dialoguri cu alții și cu sine. Apar astfel mai multe povestiri care relevă multiple aspecte, corelate și integrate ale sinelui, iar unitatea persoanei se realizează în ansamblul multifațetat și polifonic al variatelor povești, al istoriei narative - potențiale și parțial realizate - a propriei vieți. Mulți cercetători angajați în această înțelegere a persoanei împărtășesc câteva puncte de vedere comune: sine-itatea (selfhoodă e
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
evidențiază și schimbările, metamorfozele pe care ea le trăiește. Direcția de studiu centrată de narațiune este, evident, focalizată pe persoană, pe identitatea și ansamblul acesteia, mediată prin sine și cultură. Ea se articulează în prezent tot mai mult cu doctrina sinelui (selfă, cu care însă nu se poate confunda de vreme ce aceasta implică trăirea subiectivă directă, experiențială, precum și conștiența nemijlocită, în sensul fenomenologiei. Psihologia narativă a persoanei este, poate, nivelul cel mai global și exterior al exprimării acesteia, care nu exclude, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
1999Ă concepe, din punct de vedere hermeneutic și fenomenologic, persoana umană ca bazată pe limbaj, acțiune, narațiune și viață etică. La acest nivel tradițiile „personaliste” se intersectează cu direcțiile de studiu ale psihologiei persoanei. 2.11. Psihologia persoanei și doctrina sinelui (selfă În ultimii ani, cercetările din domeniul psihologiei persoanei, pe lângă preocuparea față de trăsături, de condițiile contextuale de manifestare și cea față de perspectiva narativă, acordă o importanță crescândă analizei și studierii sinelui (selfă. Contextul interesului pentru self Această preocupare se corelează
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]