2,592 matches
-
de ani. Însă continuă să fie și azi o poveste primejdioasă, căci bătrâna poreclită Maștera e vie, sănătoasă și e mama împăratului. Biata Varilia nu știa că, printre cei care râdeau auzind povestea ei, se prefăcea că râde și un spion al Mașterei. Am aflat-o ieri, când a fost târâtă într-un proces pentru ofensarea maiestății imperiale“. Jurnalul tremură în mâinile lui Gajus. „Și cum competența în cazul acestor delicte îi aparține Senatului în ședință plenară, toți cei prezenți la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
cită: „Un istoric care citește trecutul primește uneori de la zei privilegiul de a-i vedea umbrele în viitor“. Însă nu găsise în cărțile lui observația că, uneori, acest privilegiu se plătește foarte scump. Într-adevăr, curând, un mic grup de spioni îl acuză pe fiul lui Gracchus că i-a ajutat pe rebelii africani de la granița cu Numidia. Era o acuzație ce putea atrage pedeapsa capitală; și fiindcă cea mai dezgustătoare consecință a tiraniei era lipsa curajului civil, senatorii se întruniră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
fi de nesuportat pentru oricine, însă pentru el este un preț mic plătit pentru siguranța și plăcerile lui tainice“, scrise Drusus. Din înaltul insulei divine, Tiberius conducea cu luciditate imperiul printr-un du-te-vino zilnic de curieri; o rețea întinsă de spioni, consolidată an de an de conștiinciozitatea și banii lui Sejanus, îi trimitea informații nefiltrate. Cu senatorii comunica prin mesaje scrise, veritabile ordine - adesea încredințate personal de persuasivul Elius Sejanus - care erau citite cu spaimă. „Iar cei șase sute de părinți ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
lui fragedă, îi mărturisi că în jurnal avea să rămână glasul lui, orice s-ar fi întâmplat: — Oricum, adu-ți aminte, trebuie să-l salvăm. Între timp, la Capri, Sejanus, ca la o vânătoare de mistreți, adusese în jurul lui Nero spioni și reușise să-i strecoare trădători în casă, încât și imprudentele discuții cu nechibzuita lui soție ajungeau la urechile lui Tiberius. Viața în vila imperială consta într-o totală dependență de împărat, respectarea maniacă a orarelor, a traseelor, a lungilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
prea mare. Gajus și mama sa nu aveau vești de la Drusus. Dacă vor să-l aresteze, spuse Agrippina disperată, îl vor găsi. Glasul i se frânse, neliniștea o sufoca. — Nimeni n-a ieșit de-aici fără să fie urmărit de spionii lui Tiberius... — Drusus e isteț, nu știm pe ce drum a apucat-o, minți băiatul ca s-o liniștească - și, pe când rostea acele vorbe, se gândi că rămânea complet singur. Își aminti de tatăl său: „Sustine, îndură. O să ai timp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
mascată și se simți ușurat, fiindcă, dacă toți îl considerau stupid și inofensiv, nu avea să moară. Avea șaptesprezece ani și jumătate, iar viața îl făcea să aibă gândurile unui bătrân. Descoperi că nimic nu-i dezorienta mai mult pe spionii Liviei decât un răspuns atât de prostesc, încât devenea neșteptat. Descoperi că era potrivit să însoțească asemenea răspunsuri de un zâmbet satisfăcut, ca și cum mintea sa ar fi dat ce avea mai bun. „Va veni ziua când nu mă veți mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
urmașa lui Augustus, însă nimeni nu îndrăznea să-l pomenească pe tatăl ei, al cărui nume ea îl purta cu amară mândrie. Se spunea că Antonia era singura persoană din Roma care nu se temea de Tiberius: „Nici un denunțător, nici un spion n-a putut să arunce vreo umbră asupra ei“. Avusese un singur soț, încă una dintre nenumăratele căsătorii complicate poruncite de putere: cel de-al doilea fiu al Mașterei, faimosul rod al legăturii scandaloase, pe care Augustus nu putuse să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
uimea pe mulți. Se spunea că era vorba de credința față de memoria fratelui vitreg al lui Tiberius, fiul pe care Augustus nu-l putuse recunoaște și care murise tânăr - încă un nod în acea rețea de înrudiri. În jurul locuinței Antoniei, spionii lui Tiberius stăteau la pândă. Singurul care-și dăduse seama era Herodes din Judaea; de aceea ducea o viață desfrânată, spunea lucruri prostești ca să înlăture neîncrederea celorlalți, se îmbăta, pierdea la joc sume enorme, pe care Antonia, maternă, le achita
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
adunându-se, le adresară zeilor, prin vechea formulă rostită de glasul lui Rhoemetalkes, rugăciunea care îi obliga să se supună: — Gajus Caesar Augustus imperator. Dacă s-ar fi aflat de ceremonia aceea compromițătoare, toți și-ar fi pierdut viața - însă spionii prea puțin inteligenți ai împăratului au catalogat-o drept orgie. Asemenea vești îi linișteau pe Tiberius și pe senatori. Vioiciunea acelei curți deveni repede cunoscută la Roma, la fel ca datoriile lui Herodes și îmbătătoarele experiențe ale lui Gajus, fiindcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
și-l anunță de parcă ar fi rostit o sentință: — Îi scriu lui Tiberius. Ea singură, din toată Roma și din tot imperiul, putea îndrăzni să-i scrie împăratului; numai ea putea fi sigură că o scrisoare a ei, ocolind toți spionii, avea să ajungă pe stânca din Capri, în mâna lui Tiberius. În anii lungi ai văduviei sale incoruptibile, demnitatea Antoniei, care avea un nivel de viață demn de o împărăteasă, printre imensele bogății din a sa domus, grădinile superbe, sutele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
avea să intre în legendele locale ca „stânca lui Tiberius“. Spuse zâmbind: — Dacă te uiți în jos te ia cu amețeală. Libertul, care se uita nu în jos, ci la el, răspunse iritat: — Să ne întoarcem, se pornește vântul. Astfel, spionii care îl urmăreau îi raportară lui Tiberius că el nu spusese și nu întrebase nimic despre mama și despre fratele său, Drusus. Nu-i pomenise deloc; poate că, așa cum spusese Livia, mintea lui era atât de îngustă, încât nu reușea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
descoperea că în acea vilă, ca și pe Palatinus, exista o bibliotecă liniștită. Îi dădură voie imediat să meargă acolo, iar el mulțumi, gândindu-se că faima lui de lunatic, de cititor pasionat și inofensiv avea să fie confirmată de spioni. După ani, glumind, avea să spună că-și petrecuse o jumătate din adolescență printre cărți. Biblioteca nu era supusă controalelor și părea abandonată. Bibliotecarul era un sirian zăpăcit și melancolic, care își făcea apariția la două-trei zile pentru a le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
să o modifice. Dădea senzația că evitase un pericol. Cei de la curte văzură că era chemat tot mai des în camerele Împăratului. „Iată-l pe consilierul principelui.“ Nimeni nu-l iubea. Curând, chiar și Sertorius Macro, care îl folosise ca spion de încredere în anii petrecuți la Capri, începu să-l urască. Însă Callistus avea un puternic argument împotriva neîncrederii celorlalți: — Tiberius mă voia mort, și numai astrologia lui Thrasyllus mi-a salvat viața. Într-o zi, Împăratul le spuse lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
tău e nobil. E un lucru rar în ziua de azi... Puțin mai încolo, Împăratul râdea cu râsul lui tânăr. Zilele grele și pline de primejdii ale adolescenței îl transformaseră într-un solitar cu scurte momente de socializare. Persecuțiile și spionii îi creaseră o mare capacitate de disimulare și de îndurare a vicisitudinilor. Nevoia lui de afecțiune nu depășea pragul neîncrederii și, prin urmare, se limita la gesturi materiale. Sentimentele lui aveau ca obiect nu oameni vii, ci un lung șir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
zise că, din cauza ambiției nemăsurate, Callistus nu suporta să aibă rival. Și totuși, neliniștea sporea: Macro era omul căruia, practic, i se încredințase viața lui. Era un gând insuportabil și Împăratul îl alungă. Alunecând în somn, își spuse că existau spioni și informatori care aveau să-i spună adevărul. O să aibă el grijă de asta. Scurta frază a lui Callistus fu izgonită într-un colț al memoriei. Callistus n-a mai adus vorba despre toate acestea. Împăratul se însănătoși cu iuțeala
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
să ceară ceva de băut pentru el, puse să se șteargă de praf masa cea lungă. Așteptă să i se îndeplinească poruncile, tăcut. Nu putu să se miște de acolo până spre seară. Era povestea, spusă din interior - informatori, delatori, spioni, denunțuri anonime, conciliabule, discuții private cu împăratul, ordine trimise tribunilor și prefecților -, a persecuției îndelungate și programate care distrusese familia sa și pe cei credincioși ei. Cu o precizie necruțătoare, Tiberius însuși adunase materialele. Vinovații ieșeau la iveală cu zecile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
nouă zile, încercase să supraviețuiască mestecând paiele saltelei. Timp de nouă zile îl strigase, îl implorase și îl blestemase pe Tiberius, iar centurionul de gardă, pe nume Attius, îi înăbușea izbucnirile de revoltă, din ce în ce mai slabe, cu lovituri de bici, pe când spionii lui Tiberius notau fiecare cuvânt al lui, fiecare invocare, fiecare șoaptă a agoniei, așteptând cine știe ce secrete. Însă Drusus nu denunțase pe nimeni. În clipa aceea tânărul Împărat înțelese că, atunci când declarase, în discursul său programatic, că „toate actele acelea vor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
pe Rhenus, la Mogontiacum, și câțiva oameni de la Roma. Am văzut un curier plecând de la Mogontiacum în mare grabă și într-un fel ciudat. L-am urmărit de la distanță: a căzut de pe cal într-un loc pustiu, în trecătoarea Alpilor. Spionul zâmbi cu cruzime. Împăratul îl ascultă și, cu fiecare cuvânt rostit, neliniștea lui creștea. Omul care scrisese mesajul și îl încredințase acelui curier neatent avea o poziție solidă în cadrul legiunilor, comanda mii de oameni. Spionul rezumă conținutul foii, apoi o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
loc pustiu, în trecătoarea Alpilor. Spionul zâmbi cu cruzime. Împăratul îl ascultă și, cu fiecare cuvânt rostit, neliniștea lui creștea. Omul care scrisese mesajul și îl încredințase acelui curier neatent avea o poziție solidă în cadrul legiunilor, comanda mii de oameni. Spionul rezumă conținutul foii, apoi o puse pe masă ca pe un obiect de preț. Împăratul o citi; era promisiunea clară a unui marș împotriva Romei și, imediat după uciderea lui, a cuceririi Senatului prin forța legiunilor. Pentru a sublinia importanța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
să voiam să-l înlăturăm, iar el plănuiește o lovitură de stat cu legiunile acelea pe care le-a condus prost“. Privi semnătura, privi numele celor cinci, și i se părea că vede deja înșirate pe masă capetele lor tăiate. Spionul așteptă ca el să cântărească valoarea scrisorii, și continuă: — Nu știm cui anume trebuia să-i încredințeze curierul acela mesajul la Roma. Adresa se afla numai în capul lui. Însă am avut noroc - zâmbi. Gaetulicus, poate pentru a garanta că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
prăpastie foarte adâncă. Instinctul îi spuse Împăratului că trebuia să-l plătească el însuși, din fondul lui personal. Încercă o senzație de disconfort, fiindcă de mai bine de trei ani nu umblase cu bani. Apoi se închise în cameră, pe când spionul ieșea fără zgomot. Se așeză și luă în mână foaia boțită care ajunsese de la Roma până la Mogontiacum și care se întorcea la Roma într-un mod pe care autorul ei cu siguranță că nu-l dorise. Surâse. „Te trezești acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
strigăt, pentru ca, în lipsa de atenție a cohortelor pretoriene și impasibilitatea Împăratului, cei care, asemenea lui, purtau pe tunică purpura senatorială să nu ajungă vii la capătul pieței. Noaptea din Horti Vaticani Acum Împăratul nu mai putea renunța la speculatores, la spioni. Credea că reprezentau un mod de apărare, însă descoperi că, de fapt, erau cea mai cumplită tortură pe care și-o putea aplica sieși. Mulți, angajați încă din vremea lui Tiberius, prezentau bucuroși o scida, o notă, îi șopteau la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
a puterii. El însă știa că e gol pe dinăuntru, precum statuile de bronz ale lui Tiberius. Percepea asediul celor șase sute de creiere, știa că poate conta pe foarte puțini oameni. Simțea că unii dintre dușmanii săi reușiseră să infiltreze spioni în palatele sale. Însă în ziua în care, disperat, îi vorbi lui Callistus despre asta, fostul sclav comentă, fără să se neliniștească: — Așa s-a întâmplat întotdeauna. E prețul faimei. Nu se înțelegea dacă spunea asta pentru că era furios, ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
reuși să împiedice acea informație să ajungă pe masa Împăratului. Acesta o citi seara, în timp ce Callistus stătea tăcut, în picioare, în fața lui. În palatele lor, conjurații tremurau. Dacă alții credeau în premoniții și profeții, ei se puteau baza pe un spion. Când spaima deveni de nesuportat, Valerius Asiaticus hotărî: — Nu mai putem aștepta. Viețile lor fură salvate de Callistus, care, intuind suspiciunile Împăratului, interveni: Am o oarecare idee. Împăratul ridică ochii de pe foaie; Callistus privi fără șovăială irisurile limpezi între pleoapele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
că e mai degrabă un hoț care a vrut să fure odoarele sfinte ale bisericii.“ „Sau e un călugăr asasinat.“ „De ce nu un boier?“ „Poate chiar fiul domnitorului, ucis ca să nu ia domnia de către adversarii familiei domnitoare.“ „O fi un spion trimis de către turci sau de frânci, sau de ăilalți, cum dracu’ se chemau dușmanii noștri de atunci“, mai zice cineva. E o forfotă de voci multiple, ce-și răspund fără să fie preocupate de a construi un dialog; doar o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]