KorAP: Find »[drukola/base=urla & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...58 59 60 ...261 >

6,525 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370

mai cunoscute moschei din București. - Dumneata, arab? zâmbi un îngrijitor al locului, privindu-i costumul zdrențuit de Moș Crăciun, pentru că Abdulah nu mai avea în momentul acela alte haine curate. Glumești, continuă acesta. - Vă rog, domnule, credeți-mă pe cuvânt! urlă Abdulah într-o arabă perfectă. Peste numai cinci minute însă, Abdulah zbura cu șuturi puternice în cur direct în stradă. Vestea că guvernul României infiltrează mai nou în moschei spioni care cunosc araba la perfecție făcu înconjurul orașului în numai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
cea mai bună și mai frumoasă și mai suplă și mai apetisantă blondă pe care credea că o văzuse vreodată. Tipa se pare că se prăbușise cumplit, lovindu-se la mai toate rotunjimile și cracii pe care îi avea, pentru că urla îngrozitor. Exact în clipa când întinse mâna să o ajute, însă, senzația de déjà-vu a lui Abdulah se înteți la maximum, clipă în care acesta se blocă, realizând ce greșeală imensă era să facă. Discriminare! fu primul gând care îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
o ajute, însă, senzația de déjà-vu a lui Abdulah se înteți la maximum, clipă în care acesta se blocă, realizând ce greșeală imensă era să facă. Discriminare! fu primul gând care îi trecu prin cap aproape imediat, moment în care, urlând de spaimă, se repezi în sens invers, sărind peste oameni. Discriminare! El, cel discriminat, era la rândul lui autorul unei disciriminări, chiar dacă de cu totul altă natură. Bătrâna din fața magazinului fu ultima imagine pe care o mai produse mintea lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
o uriașă sală de lemn. Vocile se auzeau dinspre o ușă aflată în stânga mea, o monstruozitate de stejar de aproape trei ori mai înaltă decât un om obișnuit. Strigătele petrecăreților tocmai atingeau un punct culminant, probabil, în așa hal se urla, vreme în care eu tocmai mă holbam la candelabrul imens ce părea să atârne de niciunde, atât de sus și de puțin luminat era tavanul. Undeva în mijloc, podeaua prezenta o gaură în formă de cerc prin care se putea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
se numea Maro pentru că el însuși era culoarea maro, cum altfel? Tot maroul din lume era la el, probabil. - Salut, am murmurat și eu, cât de încet puteam, pentru a nu deranja tăcuta adunare. Eu... - Liniște acolo, Maro, începe cenaclul, urlă John Euripide, văzând cu nemulțumire că șușoteala noastră nu contenea. Tot timpul creezi probleme, Maro, la fiecare adunare, nu înțeleg, ce dracu’ ai? Să nu-l iei în seamă pe nebunul ăla, mă atenționă Euripide. Demența acestei zile atingea treptat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
ai lui Euripide, ai lui Maro și ai mei, căci restul persoanelor erau ca în transă, bătând încontinuu din palme, acest fabulos personaj începu să cânte o melodie pe care nu o pot uita nici acum: - Eu sunt Bobby Giordano!! urlă el, răgușit. Mama-i din Ploiești, tata din Milano.../ Stilul meu inconfundabil și versul trohaic fac victime pe unde mă duc.../ Cuceresc orice femeie în metru iambic și fut tot ce-apuc... Bravoo! se auzi strigătul unui tânăr din sală

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
chiar socialist! se auzi vocea cuiva din public. - Paranoic! - Și grobian! completă altcineva, nerăbdător și vesel din pricina noii descoperiri. - Exact, exact, se entuziasmă Euripide, sticlind de bucurie, bune, bune intervenții, domnule Gârbacium, doamnă Bulfrogent, socialist, paranoic, da, da, întocmai, grobian!!!, urlă el, acestea erau cuvintele pe care le căutam din fragedă pruncie pentru a cataloga poezia domnului Giordano și pe care nu le găseam... extraordinar! Vă mulțumesc, exact... o sinteză atât de clară, premergătoare catharsisului antediluvian, dacă ne gândim bine... mult

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
premergătoare catharsisului antediluvian, dacă ne gândim bine... mult prea profundă însă pentru a putea obține acum o exegeză completă a acestui prea-scurt moment artistic... - Ne putem considera norocoși, domnule Euripide, pentru că am asistat la acest moment înălțător? întrebă o doamnă urlând, căci nu putea vorbi normal. - Bineînțeles, doamnă, bineînțeles! Norocoși, ați spus? Nicidecum. Mi se pare mult prea puțin spus, mult prea puțin... Aleși, doamnă, ar fi mai corect spus! Am fost aleși să asistăm la una dintre rarele apariții publice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
înțelegeam, era vorba despre o prozatoare de succes, pe nume Aurora Sticlaru. John Epidermic ne asigură, deosebit de violent și de insistent, de faptul că stilul tinerei era o revelație, urmând a cutremura din temelie întreaga suflare literară. Își sfârși discursul urlând ca un nebun și într-atât era de înverșunat, încât aproape că îi smulse un sân din pulover bietei femei, ce chicoti amarnic. Povestirea pe care urma s-o ascultăm în premieră se numea Chiuveta de oțel. Oftând prelung și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
fiindcă, dacă, pe la, numai, doar, virgulă deci el o aștepta pe ea în fremătare, nemainemaiputând în a-și ține răsuflarea. El o iubea fără asemănare virgulă dragostea e cel mai înălțător sentiment pe care îl poate concepe ființa umană! - Aah! urlă Euripide ca înjunghiat, speriindu-ne. Credeam că i se făcuse brusc rău, dar nu era decât sentimentul de profundă încântare pe care îl trăia ascultând cuvintele tinerei Sticlaru. Genială asta cu dragostea... murmură el aproape prăvălindu-se, atât de intens

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
ești ceva de speriat, pe cuvântul meu. Dumitale chiar nu îți place nimic? Nici chiar când este vorba de un text despre care până și-un analfabet și-ar da seama că rescrie regulile literaturii? - Rescrie regulile prostiei, domnule Euripide, urlă Maro. Rescrie regulile prostiei, asta face! Textul tinerei nu are nici o noimă, este lipsit de cele mai elementare norme gramaticale, de cel mai elementar bun-simț, ca să nu mai pomenesc faptul că până și câinele meu are mai mult talent! N-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
mai putea fi numită acum bucurie, de faptul că stătusem întotdeauna deoparte de lumea mizerabilă a artei. O lume unde cei mai puțin valoroși erau întotdeauna primii, pregătiți să adune stivele de căcat care le erau oferite. Îmi venea să urlu de furie, în vreme ce Maro încă mai tuna și fulgera. - Dar dumneata, domnule Dinulescu? am auzit deodată vocea tinerei Aurora. Nu-mi venea să cred. Mie îmi vorbise. - Poftim? - Dinulescu parcă ai zis că te numești, nu? insistă ea plină de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
pe figură, încât am fost convins că visez. Ne-a privit fără să spună nimic, gâfâind monstruos, și iată că abia într-un târziu a răcnit, desființând tăcerea maiestuoasă ce se înstăpânise peste noi toți: - Mi-ați stricat cenaclul, domnilor, urlă, dându-i probabil fără să vrea un pumn Aurorei Sticlaru, v-ați bătut joc de strălucirea și măreția celui mai important cenaclu al binecuvântatului nostru oraș! Ueeeah... bleeaaah!!! grohăi apoi, eliminând resturi de vomă ce mă făcură să-mi mut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
mici pentru statura sa, părând astfel că bate în retragere. Deodată răcni speriat spre cer, scurt și aproape întrebător, făcând pereții Uniunii Scriitorilor să vibreze din temelii. Arăta teribil de înspăimântat de o amenințare nevăzută venită din partea stelelor. - Domnule Euripide! urlă Maro exasperat. Ce se întâmplă? Pe neașteptate am sesizat că în atmosfera deosebit de încărcată a cenaclului lui John Euripide se strecurase încă ceva, o stare cu totul și cu totul nouă, pe care treptat și numai cu mare greutate am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
abat deodată-asupra nopții, sfâșiind tăcerea începutului de lume, răgete cumplite, dintre care, desigur, cel mai aprig și mai întunecat este cel al zeului coborât din carul stelar. Zeul tras pe sfoară. Doamne, cum să descriu ceea ce se-ntâmplă? Cuvintele nu urlă, o știu prea bine, și nu rag, și poate ar trebui ca pana să-mi fie încinsă cu brâuri de foc și hârtia să ucidă nebunește pentru a putea cumva exprima oroarea a ce văd. - Lucifer, nebunule, oprește-te!! m-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
să facă asta... ca și cum altcineva ar fi acționat în locul meu... viziunea mea se alterează și structurile atât de ferme și bine definite ale imaginilor se covârșesc, devenind nesigure și pălind, iar simțirea îngrozitoare a începutului de moarte îmi înșfacă sufletul, urlându-i pieirea... Lucifer se întoarse spre mine. Lucifer eram eu. PAGE FILENAME \p D:\microsoft\docuri nefacute\Luca Dinulescu redactat.doc PAGE 38

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488

când chicotele izolate s-au contropit într-un hohot de râs general. Iag și-a întrerupt rugăciunea și ne-a privit pe toți cu ochii lui mirați de pasăre. Supraveghetorul clasei și-a ieșit din fire și a început să urle la noi și la Iag, avertizându-ne că, dacă se mai întâmplă așa ceva, el va aduce faptul la cunoștința consiliului profesoral. Abia după o săptămână, când au aflat cu toții că Iag vine dintr-o familie de rit vechi, foarte religioasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
ții pentru tine stridiile, observă Iag, doamne ferește, mai trebuie să și mâncăm pe ziua de astăzi. - Aașșa o coincidență, se minună Takadjiev. Clasa întreagă se prăpădea de râs, în timp ce Burkeviț, pierdut și jalnic, ieși în fugă din clasă. Volkman urla, bătând cu creionul în catedră - Reeuhe! Dar, în vacarmul general, nu se auzea decât primul sunet, care aducea cu un mârâit. Acest sunet se armoniza în mod uimitor cu expresia ochilor săi ieșiți din orbite în așa hal, încât ne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
liceului nostru. Spunând acestea, elevul de la catedră își ridică spre ochii, probabil foarte miopi, un carnețel deschis. Fixând vârful creionului pe hârtie și clipind, în așteptarea răspunsului nostru, acesta adăugă: - Deci, cum îl cheamă? Iar clasa, într-un singur glas, urlă atât de tare, încât zăngăniră geamurile: - Bur-ke-viț. Cineva din spate adăugă cu simpatie: - Ieși în față Vaska! deși Vaska nu avea de ce și unde ieși. Liceanul își notă numele, mulțumi și plecă grăbit. Jocurile erau făcute. Lupta se terminase. Burkeviț

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
aș fi vrut la auzul vocii directorale care ne umplea recreațiile, acum, aproape uitând de sentimentul de compasiune pentru Burkeviț care mă adusese acolo, simții crescând în mine o putere uriașă. Era puterea urii împotriva lui Kleiman cel stacojiu care urla acum la mine. Și, deși simțeam cu bucurie că această ură îmi dă aripi și că îi voi spune cuvintele pe care voiam de mult să i le spun, îmi dădeam seama vag că, dacă aceste cuvinte sunt întocmai cele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
care le percepeam mă iritau atât de mult, încât, pentru a mă descărca de bucuria care mă inunda, m-am ridicat și, mișcând acul care mi se înfipsese în inimă și scuturând din creștet durerea surdă și blestemată, începui să urlu la dădacă. Robinetul se opri pe dată. N-am auzit papucii ei pe coridor, așa că, atunci când, brusc și fără zgomot, dădaca a apărut în cameră, mi-am spus că a ajuns acolo zburând. Dar, și fără să o privesc, mi-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
din pat și, aplecat ca un ucigaș gata să se arunce asupra victimei, cu mâinile ascunse la spate de parcă aș fi avut în ele un pumnal și tropăind cu picioarele desculțe în urma dădacei care deja o luase la fugă înfricoșată, urlai sălbatic: - Întinde-o! Ei, vezi că te ajung, tule-o de aici! Dar spectacolul pe care l-am dat în dimineața aceea în fața ochilor albaștri ai absentei Sonia Minț nu s-a limitat la scena aceasta. Tot ce am făcut atunci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
vrea să mă muște. Suntem deja jos și, iarăși, nici o amintire despre eforturile chinuitoare sau despre scara coborâtă, de parcă din cameră am aterizat direct în stradă. Lungi și fără de sfârșit mi se par și mersul prin orașul pustiu în care urlă vântul, și frisonul care-mi scutură spinarea, și zdrențele de aburi, și lanțul auriu al felinarelor care mi se vâră în ochii înlăcrimați și care dispare când clipesc din ochi. Suntem deja la poartă, și iar parcă nimic din cele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
despre sport, dați o definiție, spuneți-ne ce-i acela sport“. Eu zâmbesc condescendent, iar strâmbii, chiorii, bărboșii, păroșii amuțesc brusc. „Sportul, domnilor, este consumul de energie fizică în condiții obligatorii de competiție și de totală neproductivitate“. Ciungii, chiorii, strâmbii urlă sălbatic „mai departe“, “încă, încă“, „mai departe“. O femeie învățată, cu un singur ochi, lovește figurile cu coatele și scuzându-se cu un „iertați, colega“, își face loc spre catedra mea. Ridic mâna. Liniște. Pentru noi, domnilor, șoptesc eu, e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
când un obiect a căzut în coridor cu un zgomot teribil, așa cum numai noaptea se poate auzi, și când în întunericul din camera mea s-a pornit un vaier prelung; după câteva secunde, mi-am dat seama că eu însumi urlu și că propria mea mână îmi închide gura. 4 O singură întrebare, o întrebare înfricoșătoare, m-a terorizat în tot acest anotimp al cocainei. O întrebare cumplită, căci a răspunde la ea însemna fie a intra în impas, fie a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]