2,308 matches
-
principiul ordinii, care provine de la divinitate, și principiul haosului, reprezentat de diavol. Ele își dispută dominația asupra ființei sale. Liberă cu adevărat este doar personalitatea creatoare care a reușit să scape de tirania dorințelor și înclinațiilor simțurilor. Iubirea de sine, vanitatea, egoismul, lăcomia, înclinația spre plăceri sunt simptome obișnuite ale bolii gândirii și sufletului. Înfrângerea deplină a forțelor negative și victoria principiului ordinii îi reușesc numai geniului și sfântului. Genialitatea reprezenta pentru Weininger realizarea supremă a moralității. „Genialitatea este cea mai
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
Dumnezeu să-l păzească de normalitate.“21 La sfârșitul lui octombrie, Wittgenstein a revenit în Norvegia, stabilindu-se într-o mică localitate dintr-un fiord, la nord de Bergen. Era pătruns de convingerea că numai departe de afectarea și de vanitățile lumii academice, în singurătate 22, trăind simplu, confruntându-se cu sine fără nici un fel de iluzii, îi va reuși rezolvarea problemelor care îl preocupau. Consecințele părăsirii universității asupra perspectivelor unei cariere academice nu cântăreau prea mult în reflecțiile și deciziile
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
gândim mai bine88, dar că practicarea ei profesională nu are, de regulă, o înrâurire fericită asupra caracterului. Wittgenstein credea că cei ce profesează filozofia vor fi mai mult amenințați de acea primejdie pe care o reprezintă mulțumirea de sine și vanitatea. Exista, ce-i drept, un profesionist al filozofiei despre care el avea o înaltă părere, și anume George Moore. Wittgenstein aprecia că Moore datorează doar tăriei excepționale a caracterului său faptul că a putut scăpa, ca profesor de filozofie, de
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
după încheierea Tractatus-ului, revenirea la Cambridge în 1929, intenția de a pune din nou capăt activității filozofice la mijlocul anilor ’30 pot fi înțelese ca expresii ale acestei zbateri chinuitoare. Ca și încercările repetate ale lui Wittgenstein de a și anihila vanitatea prin acte de penitență. Încă în 1931, la scurt timp după ce a început să predea la Cambridge, a simțit nevoia să pună pe hârtie relatări despre momente ale vieții sale care îi inspirau sentimente de rușine și de căință. Le-
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
p. 73.) 75 Wittgenstein refuza să stea la masa profesorilor de la cantina Universității. Nu numai fiindcă această masă era așezată pe un podium, ceea ce îl irita, ci și deoarece recepta tonul discuțiilor de aici drept pretențios, afectat, expresie a unei vanități insuportabile. 76 Vezi R. Monk, op. cit., p. 263. 77 Era vorba, în primul rând, de cei care așteptau de la un profesor de filozofie cu totul altceva decât oferea Wittgenstein. Fostul său student, Theodore Redpath își amintește: „Prima lecție consta în
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
catedră. Este prea serios.“ (Vezi N. Malcolm, op. cit., p. 43.) 90 Spre sfârșitul vieții, atunci când scria cea de-a doua parte a Cercetărilor filozofice, Wittgenstein îi spunea lui Drury: „Când am abandonat profesoratul, credeam că am scăpat în sfârșit de vanitatea mea. Acum observ că sunt vanitos în ceea ce privește stilul în care pot să-mi scriu cartea.“ Comentariul lui Drury: „Cred că el socotea mai important să se elibereze de orice urmă de vanitate decât să câștige o reputație însemnată în filozofie
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
profesoratul, credeam că am scăpat în sfârșit de vanitatea mea. Acum observ că sunt vanitos în ceea ce privește stilul în care pot să-mi scriu cartea.“ Comentariul lui Drury: „Cred că el socotea mai important să se elibereze de orice urmă de vanitate decât să câștige o reputație însemnată în filozofie.“ (M. O’C. Drury, „Bemerkungen zu einigen O VIAȚĂ DE EROU? 111 Gesprächen mit Wittgenstein“, în Ludwig Wittgenstein. Porträts und Gespräche, p. 118. 91 M. O’C. Drury, „Gespräche mit Wittgenstein“, în
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
convins Russell că indivizii care au o înzestrare aparte ar trebui să-și consacre resursele și puterile exclusiv producerii unei opere mari, respingând tentații care nu favorizează concentrarea deplină asupra țelului, cum ar fi tribulații sentimentale sau acele ademeniri ale vanității care sunt în mod obișnuit legate de activitățile unui autor și profesor cu faimă și ale vizitatorului prețuit al saloanelor intelectuale. Ceea ce îi despărțea a ieșit la iveală deja atunci când Russell, care scria acum repede și mult, l-a îndemnat
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
drept o iluzie. Din perspectiva lui Wittgenstein, în lumea modernă cu adevărat religioși sunt numai acei oameni care nu numai că au renunțat să fie mulțumiți de ei și de viața lor, dar au izbutit să se elibereze de orice vanitate. Este sensul în care Wittgenstein aspira la religiozitate, dar nu se socotea un om religios. Se vedea pe sine vanitos, dornic să fie admirat, iritabil, înclinat spre furie și dispreț față de unii semeni.67 Începând cu anii Primului Război Mondial, Wittgenstein s-
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
care plătesc, în timp ce baza fiscală se distruge, iar privilegiile nu doar că se păstrează dar se și transferă către urmași, se extind către prieteni, după cele mai cunoscute principii mafiote. Asta e, măcar în parte, tirania fiscală. 3.4. Fragilitatea vanității Economiștii noștri puri și duri (mai mult duri) se forțează cu o pasiune demnă de o cauză mai bună să extragă reflecția economică din sfera culturii, a spiritualității în general, și să facă din ea un soi de știință pozitivă
[Corola-publishinghouse/Science/1563_a_2861]
-
manță instituțională. Săraci, dar fuduli. Am văzut un film excelent cu Al Pacino, "Pactul cu diavolul" se chema, în care acest actor fabulos perorează peste zece minute despre ce-i place lui, nefîrtatelui, mai mult la rasa umană, și anume vanitatea. De aceasta se folosește cel mai mult atunci cînd ne manipulează. Dacă mă uit în jur cu adevărat asta văd, alături de diverse forme de orgoliu și de egoism. E cauza tuturor relelor. Ei bine, există o formă extrem de perfidă de
[Corola-publishinghouse/Science/1563_a_2861]
-
face ravagii în instituțiile de acest tip, le descalifică moral. Lovituri perverse te pîndesc la tot pasul, atît de bine camuflate încît nici nu știi de unde vin. Soluția e să fii modest și să înghiți ce ți se servește. Laboratoarele vanităților inter-potențate pregătesc mereu felurite sur prize. Am citit ultima carte a lui Nassim Nicholas Taleb, intitulată inspirat Antifragil. Într-adevăr nu poți lupta eficient împotriva dezordinii, a arbitrariului și incertitudinii, a umi linței chiar, decît nemaifiind fragil, cîștigînd în putere
[Corola-publishinghouse/Science/1563_a_2861]
-
1. Economia instituționalistă 56 2.2. Școala suedeză 62 2.3. Economia comportamentală 68 Capitolul 3 ECONOMIA HOLOTROPICĂ VS: NOUA ECONOMIE HYLOTROPICĂ 73 3.1. Tehnologia "neagră" 80 3.2. EUROMÂNIA 84 3.3. Tirania fiscală 87 3.4. Fragilitatea vanității 90 3.5. Atîrnînd de brațul crucii 92 3.6. Latifundiarii banilor 95 3.7. Între panică și euforie 100 3.8. Toată puterea piețelor! 106 3.9. Lebede albe, lebede negre 108 3.10. Economie și cultură 115 3
[Corola-publishinghouse/Science/1563_a_2861]
-
să se emancipeze de confruntările simbolice, își face apariția un nou imaginar asociat cu puterea asupra propriei persoane, cu stăpânirea de către fiecare individ a condițiilor de viață. De-acum înainte, satisfacțiile legate de achizițiile de bunuri țin nu atât de vanitatea socială, cât de un „plus de putere” asupra organizării vieților noastre, de o putere crescută asupra timpului, a spațiului și a trupului. A-ți putea construi în mod individualizat modul tău de viață și propriul program, a grăbi activitățile vieții
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
în negura veacurilor. Cel de-al doilea mare factor istoric care merită a fi subliniat nu e altul decât crearea și dezvoltarea ideologiei economice proprii timpurilor moderne individualiste. Într-adevăr, aceasta a substituit condamnării morale a „viciilor private” (invidia, lăcomia, vanitatea etc.) apologia lor ca instrument al sporirii bogățiilor materiale și a ordinii publice 19. Competițiile stârnite de invidie erau, în mod tradițional, considerate un pericol sau o amenințare mortală; ele sunt acum apreciate ca factori de progres care le permit
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
astăzi ele vizează mai mult hipertrofia consumerismului de masă decât excesele luxului. Indignării morale suscitate de fastul privilegiilor i-a urmat neliniștea provocată de poluarea industrială și de devastarea resurselor naturale ale planetei; săgeților tradiționale trase în superfluu și în vanitate le-au urmat protestele contra degradării gustului, a peisajului și calității vieții. A trăi mai bine „savurând pe îndelete clipa”, slow food, gustul pentru mărci de prestigiu și pentru produse de calitate: rechizitoriile nu sunt alimentate atât de bunurile scumpe
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
De aceea, în „Teatrul morții”, el va relua și, într-o oarecare măsură, va răsturna discursul lui Craig din „Actorul și supramarioneta” referitor la apariția actorului. Această apariție, care însemna pentru Craig începutul decăderii teatrului și triumful orgoliului individual, al vanității omenești, este, dimpotrivă, pentru Kantor expresia unei mize teatrale considerabile, implicând o „COMUNICARE de importanță capitală”. Primul actor putuse, într-adevăr, să trezească în cei ce-l priveau sentimentul unei „înfiorări metafizice” tocmai pentru că el apărea ca o făptură de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ei dacă ești cunoscut sau recunoscut când traversezi piața publică, când treci pe străzile cetății sau întârzii în fața tejghelei negustorului de pește? Panglicile, medaliile și titlurile îți fac oare existența mai ușoară, mai plăcută? Sau toate acestea nu-s decât vanități și vânare de vânt? Antiphon conchide că este inutil să-ți irosești timpul și energia cu asemenea simulacre. Tot astfel, pretinsele plăceri ale familiei și ale generării unei descendențe se împuținează pe măsură ce timpul trece și constatăm dispariția progresivă a libertății
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
mai-marii zilei, pe cei puternici, a călători, a face politică sunt tot atâtea vicii, perversiuni și obiective care corup existența. Căutarea acestor false valori nu poate duce decât la decepție, deziluzie și regrete. Ficțiuni, praf în ochi, frivolități, fleacuri și vanități... În schimb plăcerile bune, cele ale filosofului, întrețin o relație directă cu a fi. De altfel, numiții filosofi pot gusta aceleași plăceri ca și ceilalți - de exemplu, prostituatele trecute ale lui Antistene, dar și prăjiturile și mesele bune asociate uneori
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
îndepărta pe individ de sursele frustrării), pentru cel de-al doilea psihanalist, mecanismele de apărare descrise de S. Freud reprezintă doar un „sistem primar” de satisfacere a trebuințelor frustrate; la un nivel „secundar” de evaluare găsim „iubirea de sine” și „vanitatea”, iar la un nivel „terțiar” întâlnim „redefinirea Eului” prin mijloace „autiste”, care constau în interpretarea deformată a realității în conformitate cu dorințele noastre. Privind-o în ansamblu și, totodată, în specificitatea ei, putem spune că „doctrina psihanalitică” nu reprezintă decât un mod
Psihologia frustrației by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
aspecte motivaționale normale, ce se manifestă pe tot parcursul vieții. Fără un nivel de aspirație corespunzătoare, care să stimuleze „personalitatea”, nu există într-adevăr valorificare de sine și, implicit, o dezvoltare normală a personalității. Prin urmare, un anumit coeficient de vanitate sau de orgoliu este justificat și considerat normal. Ideile de grandoare devin patologice gând când, prin amploarea și intensitatea lor afectează discernământul asupra propriei persoane și asupra interrelațiilor cu cei din jur. Drept urmare, „ideile megalomanice” nu se mai reduc la
Psihologia frustrației by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
care are ca mecanism principal imaginarea unor fapte / situații și realizarea unor interpretări prin care este pusă la îndoială fidelitatea partenerului. În sfera „normalității” psihice, gelozia are diferite motivații: ex. sentimentul de teamă, de nesiguranță, de frustrare afectivă; egoismul / invidia; vanitatea rănită (întâlnită mai ales între frați și surori, atunci când unul între ei știe să acapareze dragostea părinților) etc. „Intensitatea” și „durata” sentimentului de gelozie sunt aspecte diferite în fiecare caz în parte, aceste caracteristici depinzând, în cea mai mare măsură
Psihologia frustrației by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
propriei conduite, ca o condiție de anticipare, de perfecționare, de umanizare continuă a psihicului sistem motivațional. „Iliada” lui Homer, ne oferă un exemplu convingător privind modul în care „egocentrismul psihologic” exacerbează propriile trăiri afective, privind felul în care, de exemplu, vanitatea controlată poate perturba judecata realistă și obiectivă. Este vorba de marele erou grec Achille, prezentat de Homer ca un tânăr „lacom” de glorie, „mistuit” de amor propriu, „orb” față de acele nevoi și dureri ale semenilor care concordă cu propriile sale
Psihologia frustrației by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
-i amorului propriu, încât uită complet de fireștile îndatoriri pe care le avea față de camarazii săi, față de armată, se retrage din luptă, se închide în cortul său, și asistă indiferent la înfrângerile dezastruoase pe care troienii le administrează luptătorilor achei. Vanitatea lui Achille este atât de mare, încât nici umilințele confraților săi pe câmpul de luptă, nici rugămințile pe care Aiax, Ulyse și Phoenix veniți într-o solie i le adresează, nici făgăduirea unor daruri și onoruri strălucite nu-l determină
Psihologia frustrației by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
al gloriei”, Hector ni se înfățișează în epopee ca un cerebral, ca un om care-și închină toate forțele unui ideal înălțător: salvarea patriei sale dragi. Așa cum arată André Bonnard, în vreme ce Achille nu iese din „particularul” în care îl închide vanitatea sa pătimașă, Hector se mișcă pe un plan universal: „Pe cât Achille nu pune mare preț pe sentimentele sociale, pe atât Hector este ancorat în dragostea pe care o poartă cetății sale, concetățenilor săi, tatălui său, care, în același timp, îi
Psihologia frustrației by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]