KorAP: Find »[drukola/base=verb & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...594 595 596 ...640 >

15,985 matches

Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788

a fost asociată cu două valori principale: mecanism pragmatic/pragmatico-stilistic (Mihăescu 1960: 181; Salvi 2001: 304-305; Ledgeway 2012: 151-152) și mecanism sintactic (Ledgeway 2012: 152-153). În prima categorie au fost incluse, pe de o parte, strategiile pragmatico-stilistice de emfatizare a verbului și de structurare a narațiunii (propoziții (thetice) care introduc un referent nou sau un eveniment nou (134a) în universul de discurs; introducerea descrierii și marcarea desfășurării acțiunii) și, pe de altă parte, deplasările determinate de factori pragmatici (marcând mai ales

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Ledgeway 2012: 152) Cea de a doua categorie, avansarea determinată sintactic, este mai relevantă din perspectiva formării gramaticii V2 relaxate a limbilor romanice vechi, fază de tranziție în trecerea de la latină la limbile romanice. Această categorie include situații în care verbul se deplasează la C în condițiile în care este precedat de propoziții subordonate condiționale sau temporale, de ablativul absolut, de negație, de adverbe/grupuri adverbiale. Cu privire la româna veche, este de reținut și observația Rodicăi Zafiu (2014), conform căreia inversiunea (deplasarea

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
in subordinate clauses". De asemenea, Ledgeway remarcă și că acest tipar V2 incipient apare mai frecvent în registrele substandard ale latinei, de unde se va fi și propogat în vernacularele romanice. Pe scurt, materialul faptic prezentat pe scurt arată că deplasarea verbului la C, eventual acompaniată și de avansarea unui alt constituent în periferia stângă a propoziției, stă la baza apariției unei gramatici V2 relaxate în limbile romanice vechi. Asimetria propoziție principală / propoziție subordonată, care caracterizează fazele vechi romanice (§3.1.2

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
cu centru final vine de la exemple ca (136d), unde se poate observa că argumentele își păstrează ordinea de generare: S (argument extern) > OI > OD ( > V); linearizarea S > OI > OD > V reflectă în mod direct ierarhia funcțională din domeniul lexical al verbului (vP >APPLP > VP > compl. V), și suprinde deplasarea roll-up a obiectului direct (S > OI > ODi> V > ti). (136) a. Aemilius Hermes hanc generauit. 'Aemilius Hermes a făcut-o (= i-a fost tată)' (CIL III, 1228, Apulum) b. Nihil ultra crudelius

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
acesta) ca să-i eternizeze memoria' (Pârvan, Histria IV, nr. 49, Sinoe) Latina dunăreană prezintă o serie de linearizări care deviază de la ordinea canonică SOV. Deși caracterul stereotip al inscripțiilor lasă puțin loc pentru evaluarea interpretărilor pragmatice ale structurilor deviante, poziția verbului în raport cu alți constituenți arată în mod cert că avem a face cu devieri de la structura de bază SOV. În primul rând, există structuri V1, cu avansare a verbului la C (137); în exemple ca (137b), este clară valoarea deziderativ-augurală asociată

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
inscripțiilor lasă puțin loc pentru evaluarea interpretărilor pragmatice ale structurilor deviante, poziția verbului în raport cu alți constituenți arată în mod cert că avem a face cu devieri de la structura de bază SOV. În primul rând, există structuri V1, cu avansare a verbului la C (137); în exemple ca (137b), este clară valoarea deziderativ-augurală asociată cu verbul plasat în prima poziție, iar exemplul (137c) este relevant pentru funcția narativă a inversiunii (NB. inscripția din care este extras (137c) este, în parte, versificată (Stati

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
alți constituenți arată în mod cert că avem a face cu devieri de la structura de bază SOV. În primul rând, există structuri V1, cu avansare a verbului la C (137); în exemple ca (137b), este clară valoarea deziderativ-augurală asociată cu verbul plasat în prima poziție, iar exemplul (137c) este relevant pentru funcția narativă a inversiunii (NB. inscripția din care este extras (137c) este, în parte, versificată (Stati 1961: 128) - hexametru complet pentru (137c)): (137) a. Cernis que mihi solus coniunx Aelius

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Manilor, pentru că și voi veți veni la noi' (Pârvan, Ulmetum II, nr. 3) c. Dacia te uoluit, possedit Micia secum. 'Dacia te-a vrut, acum te are Micia' (CIL III, 7868) În al doilea rând, sunt înregistrate structuri cu deplasarea verbului la C și avansarea subiectului în periferia stângă a propoziției (138); verbul precedă în acest context diverse tipuri de constituenți în acuzativ (inclusiv acuzativ al timpului (138b-c)): (138) a. AVRGAIS posuit memoria coniugi sue. 'AVRGAIS a pus mormântul spre amintire

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
3) c. Dacia te uoluit, possedit Micia secum. 'Dacia te-a vrut, acum te are Micia' (CIL III, 7868) În al doilea rând, sunt înregistrate structuri cu deplasarea verbului la C și avansarea subiectului în periferia stângă a propoziției (138); verbul precedă în acest context diverse tipuri de constituenți în acuzativ (inclusiv acuzativ al timpului (138b-c)): (138) a. AVRGAIS posuit memoria coniugi sue. 'AVRGAIS a pus mormântul spre amintire soției sale' (Gr. Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava, nr. 42, Capidava

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
paganus uixit annis super LXX 'Aurelius Sisinus, țăran, a trăit mai bine de 70 de ani' (Pârvan, Ulmetum II, nr. 3) Foarte interesant este și exemplul (139), cu obiect direct postverbal (distribuție indicând deplasare V-la-C); prezența de constituenți multipli la stânga verbului este o dovadă pentru constituirea unei periferii stângi bine articulate încă din latina dunăreană. (139) Cornelius Pisiosibi et coniugi sue Batsiniposuit titulum uibus. 'Cornilius Pisio a pus inscripția, fiind în viață, pentru el și pentru soția sa Batsinis' (Gr. Florescu

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
coniugi sue Batsiniposuit titulum uibus. 'Cornilius Pisio a pus inscripția, fiind în viață, pentru el și pentru soția sa Batsinis' (Gr. Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava, nr. 2, Capidava) În propozițiile subordonate completive, se înregistrează și ordinea canonică cu verbul la finalul propoziției (140a), precum și situații în care verbul precedă alți constituenți (140b). (140) a. ut perpetuos honorarique honesta r[e]liquiaru[m] sepultur[a] consercr[ata] uideatu[r] 'ca să pară a fi onorat cu înmormântarea cuvenită a rămășițelor' (Pârvan

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
inscripția, fiind în viață, pentru el și pentru soția sa Batsinis' (Gr. Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava, nr. 2, Capidava) În propozițiile subordonate completive, se înregistrează și ordinea canonică cu verbul la finalul propoziției (140a), precum și situații în care verbul precedă alți constituenți (140b). (140) a. ut perpetuos honorarique honesta r[e]liquiaru[m] sepultur[a] consercr[ata] uideatu[r] 'ca să pară a fi onorat cu înmormântarea cuvenită a rămășițelor' (Pârvan, Ulmentum II, nr. 25, Ulmentum) b. ut faciant pri

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
cuvenită a rămășițelor' (Pârvan, Ulmentum II, nr. 25, Ulmentum) b. ut faciant pri(die) Kal(endas) Iunias hoc loco 'ca să facă (...) în ajunul calendelor lui iunie în acest loc' (CIL III, 7526 b., Vadu) Propozițiile relative prezintă situații în care verbul nu este plasat în poziția canonică, i.e. la sfârșitul propoziției: (141) a. mariti cui multum dilecta fui ego Marcelina pro merita. 'soțului căruia mult dragă i-am fost eu, Marcelina, pentru calitățile mele' (CIL III, 1537, Sarmisegetuza) b. quem abuit

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
de trei ani și șapte luni și s-a săvârșit în pace' (CIL III, 7582, Tomis) Foarte relevant pentru asimetria propoziție principală/propoziție subordonată ni se pare exemplul (142), unde se observă că propoziția subordonată condițională prezintă ordinea canonică, cu verbul la final, iar propoziția principală prezintă o formă de gramatică V2, cu verbul în a doua poziție; a se remarca și valoarea iusivă a verbului din propoziția principală: (142) Quod si q(ui) ex eis uicis non feceri / ab dieiubeo

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
III, 7582, Tomis) Foarte relevant pentru asimetria propoziție principală/propoziție subordonată ni se pare exemplul (142), unde se observă că propoziția subordonată condițională prezintă ordinea canonică, cu verbul la final, iar propoziția principală prezintă o formă de gramatică V2, cu verbul în a doua poziție; a se remarca și valoarea iusivă a verbului din propoziția principală: (142) Quod si q(ui) ex eis uicis non feceri / ab dieiubeo at eos riu(e)r(ti) qui perseu(e)rint face[re] ' Dacă

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
se pare exemplul (142), unde se observă că propoziția subordonată condițională prezintă ordinea canonică, cu verbul la final, iar propoziția principală prezintă o formă de gramatică V2, cu verbul în a doua poziție; a se remarca și valoarea iusivă a verbului din propoziția principală: (142) Quod si q(ui) ex eis uicis non feceri / ab dieiubeo at eos riu(e)r(ti) qui perseu(e)rint face[re] ' Dacă cineva din aceste sate n-ar face acest lucru, poruncesc ca, din

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
sate n-ar face acest lucru, poruncesc ca, din (acea) zi, (banii) să fie dați celor care continuă (cele cerute de mine)' (CIL III, 7526b, Vadu) Rezultate de reținut • structurile latinești V1 și XP + V, care se derivă prin deplasarea verbului la C, premerg gramatica V2 relaxată a limbilor romanice vechi; aceste linearizări coexistă cu structurile cu centru final, instanțiate prin plasarea verbului la sfârșitul propoziției • încă din latină se manifestă asimetria propoziție principală / propoziție subordonată (142), continuată în limbile romanice

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
CIL III, 7526b, Vadu) Rezultate de reținut • structurile latinești V1 și XP + V, care se derivă prin deplasarea verbului la C, premerg gramatica V2 relaxată a limbilor romanice vechi; aceste linearizări coexistă cu structurile cu centru final, instanțiate prin plasarea verbului la sfârșitul propoziției • încă din latină se manifestă asimetria propoziție principală / propoziție subordonată (142), continuată în limbile romanice vechi, inclusiv în româna veche • deși atestată mai ales în inscripții stereotipe, latina dunăreană, variantă teritorială care stă la baza românei, dispune

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
de structuri inovative de tip V1 sau XP + V care premerg gramatica V2 din limbile romanice vechi și (dacă analiza din §3.2 supra este corectă) gramatica V2 a limbii române vechi 4. Dislocarea nucleului verbal și deplasarea joasă a verbului Obiectivul secțiunii de față este analiza fenomenului pentru care am propus denumirea dislocarea nucleului verbal (v. §II.1.1.2); la fel ca limba modernă, limba veche permite interporlarea de elemente clitice (cu statut sintactic de centru, X0) în structura

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
în limba veche este posibilă și interpolarea de constituenți nonclitici, cu statut de grup sintactic, XP (144). Grupurile interpolate se plasează între elementele funcționale - auxiliar (144a), auxiliar + auxiliar (144b), clitic + auxiliar (144c), clitic (144d), complementizator în mod tip adiacent la verb (generat ca FIN0, să, sau ca FORCE-FIN0, a de la infinitiv 45) (144e) - și verbul lexical, alterând caracterul contiguu al nucleului propozițional. (143) a. ce va hi mai scris și de la Aron vodă încoace (CLM.1700−50: 159r) b. Și iar

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
sintactic, XP (144). Grupurile interpolate se plasează între elementele funcționale - auxiliar (144a), auxiliar + auxiliar (144b), clitic + auxiliar (144c), clitic (144d), complementizator în mod tip adiacent la verb (generat ca FIN0, să, sau ca FORCE-FIN0, a de la infinitiv 45) (144e) - și verbul lexical, alterând caracterul contiguu al nucleului propozițional. (143) a. ce va hi mai scris și de la Aron vodă încoace (CLM.1700−50: 159r) b. Și iar a<m>mai vândut lui Arbanaș (DÎ.1595−6: XIII) (144) a. aueilăsat cu

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Todi 2001; Sala 2006; Avram [1975] 2007; Stan 2013), fiind discutat în detaliu de Dragomirescu (2014, 2015a). În lingvistica romanică, Poole (2007) îl indică pe filologul Winthrop Holt Chénery ca fiind primul care a observat posibilitatea nonadiacenței pronumelor clitice la verb, denumind acest fenomen interpolare (engl. interpolation). În funcție de analiza sintactică data acestor structuri, în bibliografia de romanistică a mai circulat și termenul engl. scrambling (preluat de la analiza limbilor germanice), cu echivalentul românesc aproximativ dislocare (e.g., v. Martins 2002 asupra portughezei; Dragomirescu

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
2002 asupra portughezei; Dragomirescu 2014, 2015a asupra românei vechi). Vom folosi în continuare termenul de dislocare, deși din analiza pe care o propunem (v. §4.2.2 infra) va rezulta că grupurile sintactice care se interpun între elementele funcționale și verbul lexical nu dislocă propriu-zis nucleul verbal, ci că verbul nu se ridică în domeniul flexionar IP, rămânând în domeniul lexical vP, iar efectul de dislocare rezultă, așadar, din nivelul deplasării verbului mai degrabă decât din deplasarea și intepolarea de constituenți

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
Vom folosi în continuare termenul de dislocare, deși din analiza pe care o propunem (v. §4.2.2 infra) va rezulta că grupurile sintactice care se interpun între elementele funcționale și verbul lexical nu dislocă propriu-zis nucleul verbal, ci că verbul nu se ridică în domeniul flexionar IP, rămânând în domeniul lexical vP, iar efectul de dislocare rezultă, așadar, din nivelul deplasării verbului mai degrabă decât din deplasarea și intepolarea de constituenți. Un alt punct controversat este statutul acestui fenomen în

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
grupurile sintactice care se interpun între elementele funcționale și verbul lexical nu dislocă propriu-zis nucleul verbal, ci că verbul nu se ridică în domeniul flexionar IP, rămânând în domeniul lexical vP, iar efectul de dislocare rezultă, așadar, din nivelul deplasării verbului mai degrabă decât din deplasarea și intepolarea de constituenți. Un alt punct controversat este statutul acestui fenomen în ansamblul (sintactic al) românei vechi: este dislocarea rezultatul influenței străine asupra textelor românești (fiind indicate influențe dintre cele mai diverse: slavonă, maghiară

[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]