15,099 matches
-
soare de aramă încinsă a atins linia orizontului, rămânând o clipă nehotărât, apoi s-a scufundat repede. Pe cer au fremătat primele stele. Miresme puternice, pătrunzătoare au urcat până la noi o dată cu briza de seară. Tăceam. Cât timp a fost lumină, bunica a cârpit o bluză întinsă pe genunchi. Apoi, când văzduhul s-a amestecat cu umbra ultramarin, a ridicat capul, lăsând deoparte lucrul, cu ochii pierduți în depărtările cețoase ale câmpiei. Neîndrăznind să rupem tăcerea, îi aruncam din când în când
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
conglomeratele negre ale clădirilor, turlele catedralelor, stâlpii felinarelor - un oraș întreg! Uriaș, armonios în ciuda valurilor care-i inundau bulevardele, un oraș-fantomă ieșea la iveală sub privirea noastră... Deodată, ne-am dat seama că cineva ne vorbea de câtva timp deja. Bunica ne vorbea! - Aveam pe atunci aproape vârsta voastră. Era în iarna lui 1910. Sena se transformase într-o adevărată mare. Parizienii mergeau cu barca. Străzile semănau cu niște râuri, piețele - cu niște lacuri mari. Cel mai mult mă mira liniștea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
bătrân cu barba de omăt, așezat la o masă luminată trist de un sfeșnic. Vestea ne-o dăduse bărbatul de vreo patruzeci de ani, cu ochi ageri și aer hotărât, care apărea în fotografiile din cele mai vechi albume ale bunicii. Acostând în barcă la zidul unei clădiri, el proptea o scară și se cățăra spre o fereastră de la etajul întâi. Era Vincent, unchiul Charlottei și reporter la Excelsior. De la începutul potopului, străbătea astfel străzile capitalei în căutarea evenimentului-cheie al zilei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
încăleca pe pervazul ferestrei și sărea în brațele surorii lui, Albertine, și ale Charlottei, care se refugiaseră la el în timpul șederii lor la Paris... Atlantida, tăcută până atunci, se umplea de sunete, de emoții, de vorbe. În fiecare seară, istorisirile bunicii noastre descătușau încă o fărâmă din universul acela înghițit de vreme. A mai fost și comoara ascunsă. Cufărul plin de hârtii vechi care, când ne aventuram sub patul cel mare din camera Charlottei, ne înspăimânta prin masivitatea lui obtuză. Trăgeam
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
capacul. Ce de hârțoage! Viața de adult, cu toată plictiseala și cu toată seriozitatea ei neliniștitoare, ne tăia respirația cu mirosul de închis și de praf... Puteam oare să bănuim măcar că, printre ziarele vechi, printre scrisorile ce purtau date inimaginabile, bunica avea să găsească pentru noi fotografia celor trei deputați din barcă? Vincent îi transmisese Charlottei gustul crochiurilor publicistice și o îndemnase să le colecționeze decupând din ziare acele reflexe efemere ale realității. Cu timpul, credea el probabil, aveau să capete
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mare, inundat, și acosta la zidul unei clădiri... Am tresărit încercând să înțelegem unde eram. Aici? Acolo? În urechile noastre se stingea șoapta valurilor. Nu, nu era pentru prima oară că remarcam dedublarea aceea în viața noastră. Să trăiești lângă bunica însemna deja să te simți altundeva. Ea traversa curtea fără să se așeze vreodată pe banca băbuțelor, instituție fără de care o curte rusească este de neînchipuit. Asta nu o împiedica să le salute foarte prietenește, să întrebe de sănătatea celei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
ei - de la picioarele goale pline de praf și până la părul răsfirat pe jos - se tolănea într-o odihnă adâncă. Un zâmbet absent îi colora buzele întredeschise. - Ce bine-i la tine, Șura! a repetat ea foarte încet, chemând-o pe bunica cu diminutivul care înlocuia de obicei pentru oamenii de la noi prenumele ei neobișnuit. Ghiceam oboseala acelui trup mare de femeie întins pe jos în mijlocul sufrageriei. Înțelegeam că Avdotia nu-și putea permite o asemenea uitare de sine decât în apartamentul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cu diminutivul care înlocuia de obicei pentru oamenii de la noi prenumele ei neobișnuit. Ghiceam oboseala acelui trup mare de femeie întins pe jos în mijlocul sufrageriei. Înțelegeam că Avdotia nu-și putea permite o asemenea uitare de sine decât în apartamentul bunicii. Căci era sigură că nu avea să fie nici repezită, nici judecată cu asprime... Își termina periplul ei istovitor, îndoită sub povara bidoanelor enorme. Și când se termina tot laptele, urca la „Șura”, cu picioarele amorțite, cu brațele înțepenite. Dușumeaua
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Își termina periplul ei istovitor, îndoită sub povara bidoanelor enorme. Și când se termina tot laptele, urca la „Șura”, cu picioarele amorțite, cu brațele înțepenite. Dușumeaua, întotdeauna curată, goală, păstra încă o plăcută răcoare matinală. Avdotia intra, o saluta pe bunica și, scoțându-și încălțările ei mari, mergea să se întindă direct pe jos. „Șura” îi aducea un pahar cu apă, se așeza lângă ea pe un scăunel. Și vorbeau amândouă încetișor înainte ca Avdotia să aibă curajul de a porni
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Șura” îi aducea un pahar cu apă, se așeza lângă ea pe un scăunel. Și vorbeau amândouă încetișor înainte ca Avdotia să aibă curajul de a porni din nou la drum. În ziua aceea, am auzit câteva cuvinte pe care bunica i le adresa lăptăresei întinse pe jos în fericita ei uitare de sine. Cele două femei au pomenit de muncile câmpului, de recolta de hrișcă... Și am fost stupefiat ascultând-o pe Charlotte cum vorbea despre viața de țăran în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mai ales rusa ei, întotdeauna pură, foarte subtilă, nu era deloc nepotrivită cu limbajul picant, aspru și colorat al Avdotiei. Discuția lor a ajuns și la război, subiect inevitabil: bărbatul lăptăresei fusese ucis pe front. Seceriș, hrișcă, Stalingrad... Iar seara, bunica avea să ne vorbească despre Parisul inundat sau să ne citească câteva pagini din Hector Malot! Simțeam un trecut îndepărtat, obscur - un trecut rusesc, de data aceasta - reînviind din străfundurile vieții ei de altădată. Avdotia se ridica, o săruta pe
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
avea să ne vorbească despre Parisul inundat sau să ne citească câteva pagini din Hector Malot! Simțeam un trecut îndepărtat, obscur - un trecut rusesc, de data aceasta - reînviind din străfundurile vieții ei de altădată. Avdotia se ridica, o săruta pe bunica și își relua drumul care o ducea printre holde nesfârșite, sub soarele stepei, într-o căruță înecată în oceanul de ierburi înalte și de flori... De data aceasta, când ieșea din încăpere, am văzut-o atingând cu degetele ei butucănoase
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
aceea de la începutul secolului, una dintre rarele splendori de odinioară păstrate printr-o minune... Oricât ar putea să pară de ciudat, mulțumită bețivului local Gavrilici am putut noi să pătrundem înțelesul acelui altundeva neobișnuit pe care-l purta în ea bunica. Acesta era un om la care te temeai până și de silueta împleticită ce se ivea de după plopii din curte. Un om care-i sfida pe milițieni blocând circulația de pe strada principală cu zigzagul capricios al mersului său, un om
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
principală cu zigzagul capricios al mersului său, un om care tuna și fulgera împotriva autorităților și care, prin înjurăturile lui răsunătoare, făcea să zăngăne geamurile și mătura șirul de băbuțe de pe banca lor. Or, același Gavrilici, când o întâlnea pe bunica, se oprea și, încercând să-și aspire răsuflarea duhnind a vodcă, rostea cu un vizibil respect: - Bună ziua, Charlota Norbertovna! Da, era singurul, din curtea aceea, care o chema pe numele ei franțuzesc, ușor rusificat, e drept. Ba mai mult, ținuse
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
luminau, trupul lui de uriaș își regăsea un oarecare echilibru, capul i se clătina de câteva ori și puțin dezordonat, iar el își silea limba macerată în spirt să execute numărul acela de acrobație sonoră: - Ce mai faceți, Charlota Norbertovna? Bunica îi răspundea la salut, ba mai și schimba cu Gavrilici câteva cuvinte nu lipsite de intenții educative ascunse. Curtea avea, în acele momente, o înfățișare cu totul aparte: băbuțele, alungate de furtunoasa intrare în scenă a bețivului, se refugiau pe
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cu totul aparte: băbuțele, alungate de furtunoasa intrare în scenă a bețivului, se refugiau pe treptele casei mari de lemn din fața imobilului nostru, copiii se ascundeau pe după copaci, la ferestre se vedeau fețe jumătate curioase, jumătate speriate. Iar în arenă, bunica discuta cu un Gavrilici îmblânzit. De altfel, el nu era prost. Înțelesese de mult că rolul lui trecea dincolo de beție și de scandal. Se simțea oarecum de neînlocuit pentru echilibrul psihic al curții. Gavrilici devenise un adevărat personaj, un tip
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
simplu bună ziua, a tușit ușor în pumnii lui mari și a mormăit: - Așa, Charlota Norbertovna, ești singură de tot aici, în stepa noastră... Datorită acelei replici stângace puteam deodată să mi-o imaginez (ceea ce nu făcusem niciodată până atunci) pe bunica fără noi, iarna, singură în camera ei. La Moscova sau la Leningrad totlul s-ar fi petrecut altfel. Amestecul pestriț de oameni dintr-un oraș mare ar fi șters diferența dintre Charlotte și ceilalți. Dar ea nimerise în mica Saranza
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
porțile ei. Străzi cotite, prăfoase, care urcau întruna pe dealuri, garduri vii înecate în verdeața grădinilor. Soare, priveliști somnoroase. Și trecători care, când se iveau la capătul unei străzi, păreau că înaintează veșnic fără să ajungă vreodată în dreptul tău. Casa bunicii se afla la marginea orașului, în locul numit „Luminișul din Vest”: o astfel de coincidență (Vest-Europa-Franța) ne distra grozav. Clădirea aceea cu trei etaje, construită prin 1910, trebuia să inauguerze, conform planului unui guvernator ambițios, un întreg bulevard purtând amprenta stilului
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
exces de zel (datorită lor reușesc cu adevărat campaniile), vecinul de dedesubt se străduise să desprindă de pe zid surplusul arhitectural cel mai flagrant: două chipuri frumoase de bacante care își zâmbeau melancolic de o parte și de alta a balconului bunicii noastre. Ca să reușească, a trebuit să înfăptuiască acte de vitejie foarte riscante, cocoțat pe pervazul ferestrei lui, cu o unealtă lungă de oțel în mână. Cele două chipuri, unul după altul, se desprinseseră de pe zid și căzuseră jos. Unul se
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
A fost înlăturată și catapeteasma și în locul ei a fost pus un pătrat mare de mătase albă - ecranul, făcut din perdelele rechiziționate într-unul dintre apartamentele burgheze din clădirea „decadentă”. Cinematograful Baricada era gata să-și primească primii spectatori... Da, bunica era femeia care putea să vorbească liniștit cu Gavrilici, femeia care ținea piept tuturor campaniilor și care, într-o bună zi, ne-a spus făcând cu ochiul, în timp ce ne vorbea despre cinematograful nostru: „Biserica asta decapitată...” Și am văzut înălțându
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de deosebită. Cât despre franceză, o consideram mai degrabă graiul nostru familial. La urma urmei, fiecare familie își are micile ei manii verbale, ticurile ei de limbaj și poreclele care nu trec niciodată dincolo de pragul casei, argoul ei intim. Imaginea bunicii noastre era întrețesută cu aceste ciudățenii anodine - originalitate în ochii unora, extravaganță pentru ceilalți. Până în ziua în care am descoperit că o pietricică acoperită de rugină putea face să-i mijească lacrimile printre gene și că franceza, graiul nostru de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
grâu într-o căruță. O cireadă se scurgea cu o încetineală leneșă către grajd. Auzeam sunetul înăbușit al tălăngilor, cântecul răgușit al unui cocoș. Mirosul plăcut al unui foc de lemne - mirosul cinei care se apropie - plutea în aer. Căci bunica ne spusese clar într-o zi, vorbind despre orașul ei natal: - Oh! Pe vremea aceea, Neuilly era doar un sat... O spusese în franceză, dar noi nu cunoșteam decât satele rusești. Iar satul, în Rusia, era neapărat un șir de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cireada și cocoșul. Iar când, în vara următoare, Charlotte ne-a vorbit pentru prima dată despre un oarecare Marcel Proust, „apropo, era văzut jucând tenis la Neuilly, pe Bulevardul Bineau”, ni-l imaginam pe acel dandy cu ochi mari, languroși (bunica ne arătase fotografia lui) printre izbe! Realitatea rusă se întrezărea adesea sub patina delicată a vocabulelor noastre franțuzești. Președintele Republicii nu scăpa de ceva stalinist în portretul pe care i-l schița imaginația noastră. Neuilly se popula cu colhoznici. Iar
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
auguste: Nicolae și Alexandra veniseră nu în primăvara lui 1910, după potop, ci în octombrie 1896, adică mult înainte de renașterea Atlantidei noastre franceze. Însă prea puțin ne păsa de logica aceasta reală. Pentru noi conta doar cronologia lungilor istorisiri ale bunicii: într-o zi, în vremurile lor legendare, Parisul se ivea din apă, soarele strălucea și, în același moment, auzeam strigătul încă îndepărtat al trenului imperial. Acea ordine a evenimentelor ne părea la fel de legitimă ca și apariția lui Proust printre țăranii
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
romaine Potârnichi și ortolani fripți umpluți cu trufe Pate de ficat de gâscă de Nancy Salată Sparanghel cu sos muslin Înghețată Succes Desert Cum puteam oare să descifrăm acele formule cabalistice? Potârnichi și ortolani! Prepelițe de podgorie à la Lucullus! Bunica, înțelegătoare, căuta echivalente evocând alimentele foarte rudimentare ce se găseau încă în magazinele din Saranza. Încântați, gustam din acele mâncăruri imaginare agrementate de răcoarea cețoasă a oceanului (Cherbourg!), dar trebuia deja să pornim din nou pe urmele Țarului. Ca și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]