KorAP: Find »[drukola/base=dușman & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...595 596 597 ...603 >

15,056 matches

Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330

prima oară Egiptul este supus (deși adesea rebel) de o putere străină care nu i se adaptează, religia dobândește din nou un rol de caracterizare națională: străinul este asociat cu zeul care-l reprezintă pe cel „diferit”, adică Sethxe "Seth" - dușmanul lui Horusxe "Horus" și al lui Osirisxe "Osiris" -, care Își pierde acum funcția de element necesar pentru echilibrul lumii și primește o catalogare clară și exclusiv negativă. Polarizarea absolută reflectă probabil o concepție dualistă de inspirație iraniană; se poate ca

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
și Șukaletuda. Textul sumerian Plângerea distrugerii Sumerului și Urului atribuie elamiților și populației sua căderea dinastiei a III-a din Ur, În 2003 Î.Hr. și distrugerea capitalei cu același nume. Și poemul Erraxe "Erra" Îi amintește pe elamiți ca dușmani ai Babilonului. Ar fi fost imposibil ca astfel de contacte să nu lase urme și asupra religiei mesopotamiene. b) Mențiuni despre religia elamiților Din cauza atestării relativ precare și a tipologiei particulare a acesteia, se poate spune destul de puțin despre mitologia

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
precum și ideea necesității de a apela la ea stau la baza compunerii textelor rugăciunilor pe care suveranii hitiți le adresează zeilor; acestea reprezintă una dintre expresiile cele mai semnificative ale relației om-zeu. În momentele de mare dificultate, cauzate de atacurile dușmanilor, de molime, de Întreruperi ale celebrării cultului, de conflicte interne ale familiei regale, de boli, regele, singur sau cu regina, adresează unui anumit zeu sau „tuturor zeilor” În general o rugăciune ce are forma unei justificări a comportamentului, cu scopul

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Își păstrau și sentimentele pe care le experimentaseră În viață, continuând astfel să iubească și să urască. Din unele cercetări oraculare cunoaștem mai ales faptul că și dincolo de moarte se menținea În familia regală ura prin care se continua persecutarea dușmanilor descendenților chiar și la distanță de câteva generații (Del Monte, 1987). La hitiți, recurgerea la oracol era frecventă, pentru că permitea descoperirea cauzelor unor situații dificile și identificarea ritualului potrivit pentru Înlăturarea lor; prin intermediul oracolului se poate afla voința zeilor pentru ca

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
a¿¿ima, poate „ger”, care se opune zeului furtunii, căruia Îi contestă supremația și Îi răpește pe toți zeii chemați să-l Înfrunte. Motivul mitic al zeului dispărut poate fi integrat temei luptei unui zeu suprem al panteonului Împotriva unui dușman monstruos, care, după câteva victorii inițiale, este Înfrânt, lucru despre care dă mărturie, de exemplu, mitul balaurului Illuyankaxe "Illuyanka". Un alt episod magic legat de dispariția zeului-Soarexe "Soare" povestește despre răpirea sa de către Mare și recuperarea sa, Înfăptuită de Telipinuxe

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
o influență considerabilă asupra tradițiilor ebraice legate de YHWHxe "YHWH", care a absorbit și, totodată, a respins diverse aspecte ale morfologiei lui Baal. Alături de aceste figuri proeminente se regăsesc În miturile de la Ugarit și alte personaje divine. Cei doi mari dușmani ai lui Baalxe "Baal" sunt Yamxe "Yam" („Mare”), pretendent (Învins) la regalitate, entitate haotică ce trebuie supusă, și Motxe "Mot", personificare a Morții, care nu se bucură de un cult efectiv și care va fi redimensionată, dar nu distrusă, din

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
a templului, locuința sa pământească. Acceptând să fie făcută În palat o deschidere care să comunice cu exteriorul, indispensabilă pentru ca oamenii să poată primi puterile sale benefice ( În primul loc ploaia dătătoare de viața), Baal Îi oferă lui Motxe "Mot", dușmanul său neîmblânzit, posibilitatea de a-l sfida direct pentru suveranitatea universală. În timp ce ceilalți zei, paralizați de groază, sunt incapabili să reacționeze, Baal și Mot se Înfruntă Însă: nici măcar eroul cel mai curajos al panteonului nu poate să i se opună

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
zeu nu e același lucru la nivel de devoțiune personală sau familială și la nivelul cultului colectiv public. În al doilea caz se cere protejarea regelui, a dinastiei și a comunității În ansamblul său, asigurarea păcii și prosperității, apărarea de dușmani externi, de calamitățile naturale. Pentru a obține toate aceste lucruri se atribuia divinității un cult specific, administrat de preoți și sărbătorit În contexte solemne, precum templele urbane sau alte sanctuare publice. În acest tablou, exigențele individului dispăreau total sau parțial

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
sine propriul zeu Împreună cu obiectele sacre, a continuat să practice cultul În forme private În locuința sa, Încredințându-i apoi această grijă fiului. După moartea acestui Apollonius, primind În somn poruncă de la zeu să Îi construiască un templu, depășește Împotrivirea dușmanilor printr-o miraculoasă intervenție divină și Înalță o capelă unde Serapis și zeitățile care Îl Însoțesc primesc omagiile unor credincioși din ce În ce mai numeroși, a căror devoțiune, atestată de o mare cantitate de epigrafe, va conduce la construirea altor două temple și

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
platonicienii, stoicii și pitagoreicii, având premisa providenței universale, recunoscându-le practicilor divinatorii veridicitatea și utilitatea, Îi proclamă sub diferite titluri eficacitatea (Alexandru, 25). În această polemică se inserează acel tip nou de oameni religioși, creștinii, care, Înfățișați de Lucian drept dușmani ai lui Alexandru, reprezintă de acum o componentă esențială a tabloului și concurează cu structurile tradiționale ale diferitelor politeisme contemporane tocmai pe terenul fenomenului divinatoriu și profetic. Un ultim, dar esențial element al cadrului este instituirea, paralelă cu practica oraculară

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
confirmat concluziile, deși cu unele sensibile divergențe de opinii (Gershevitch, 1959 și 1975; Thieme, 1960; Boyce, 1975a, pp. 24 sqq.). Legat În India de Varuñaxe "Varun{a", iar În Iran de Ahuraxe "Ahura" Mazd³xe "Ahura Mazda>", zeul „prieten” și judecător, dușman al dușmanilor Adevărului, are o relație specială și privilegiată cu așa, În Iran, și cu •ta, În India. Zeuxe "Zeu" al luminii - mai ales al luminii din zori - acesta are totodată o relație strânsă și cu soarele care, printre altele

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
deși cu unele sensibile divergențe de opinii (Gershevitch, 1959 și 1975; Thieme, 1960; Boyce, 1975a, pp. 24 sqq.). Legat În India de Varuñaxe "Varun{a", iar În Iran de Ahuraxe "Ahura" Mazd³xe "Ahura Mazda>", zeul „prieten” și judecător, dușman al dușmanilor Adevărului, are o relație specială și privilegiată cu așa, În Iran, și cu •ta, În India. Zeuxe "Zeu" al luminii - mai ales al luminii din zori - acesta are totodată o relație strânsă și cu soarele care, printre altele, este În

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
a fost demonizată: faima sa legendară din literatura persană medievală are, În realitate, origini străine, mai Întâi elenistice și apoi islamice. Pentru zoroastrieni Însă Alexandru Macedon a fost Întotdeauna un blestemat, un exponent al nedreptății, distrugător al regalității legitime și dușman al Bunei Religii: el a dat foc Avestei - după o versiune ad hoc care intenționa să atribuie textului sacru scris o vechime fictivă - și a masacrat clerul și credincioșii. Conform tradiției, pentru care cărțile a VIII-a și a IX

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Herodot, I, 140), contaminând-o, făcând-o nedreaptă, slăbind-o. În această acțiune distructivă, principele tenebrelor are colaboratori spirituali (da¶va, druj) și materiali, precum vrăjitori (y³tu; În limba pahlavi, j³d¿g) și vrăjitoare (pairik³, În limba pahlavi, parșg) sau dușmani ai adepților credincioși ai lui Ahura Mazd³xe "Mazda>" (mazdayasna), adică adoratori ai divilor (da¶v³yasna; Lommel, 1930, pp. 16 sq., 90; Benveniste, 1970). Universul răului este totuși plin de entități demoniace care contaminează existența materială (ga¶thya, În limba pahlavi

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Alexandru reprezintă ruptura cea mai gravă și mai profundă a tradiției iraniene, mai ales În ceea ce privește religia. Nu fără motiv propaganda sasanidă i-a demonizat imaginea: În Întreaga tradiție zoroastriană, Alexandru este un „blestemat” (În limba pahlavi, gizistag), unealtă a nedreptății, dușman aș credinței adevărate și al clerului magilor. Așadar, percepția zoroastriană a lui Macedon este foarte diferită de cea din Iranul seleucid sau part (cf. Gnoli, 1989a, p. 124 și nota 27; Wolski 1985-1989) sau din perioada islamică profund tributară culturii

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
sunt acum de trei ori dezlegate, luminoase, toate Îl leagă pe cel care vorbește Împotriva •tași Îl eliberează pe cel care spune adevărul. 7 Cu o sută de legături, tu, Varuna, leagă-l, să nu fie eliberat cel care este dușmanul •ta-, o păzitor al oamenilor. Forța lui Varuna stă deci În posibilitatea lui de „a lega” sau de a-l robi cu lanțurile magiei pe păcătos, aducându-l Într-o stare de slăbiciune și nefericire. Concepția conform căreia actul magic

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
forță, victorie, viață plăcută, deținerea adevărului, un bun renume, pace interioară, Învățătură, progres, cunoaștere, biruința care este darul zeului ș...ț 34 Așa Încât, noi, cei care avem un suflet bun, suntem bucuroși, veseli și optimiști, să putem Învinge orice dușman; așa Încât, noi, cei care avem un suflet bun, suntem bucuroși, veseli și optimiști, să putem Învinge ura zeilor și a oamenilor răi, a vrăjitorilor și a vrăjitoarelor, a păgânilor și a celor ce Îngaimă rugăciuni. Așadar, Mithraxe "Mithra" este zeul

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
religiozității celte. 5. TĂIEREA CAPETELORTC "5. TĂIEREA CAPETELOR" Posidonis din Apamea, care a locuit mult timp printre celți și le-a studiat obiceiurile cu obiectivitatea și detașarea unui etnolog modern, a avut de mai multe ori ocazia să observe capetele dușmanilor, depozitate de războinicii galezi În arhitravele caselor lor; este interesant de observat contrastul dintre filozofica toleranță a lui Posidonius și tonul acuzator al lui Strabon car i-a păstrat mărturia: La nechibzuința lor celții mai adaugă și o trăsătură barbară

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
filozofica toleranță a lui Posidonius și tonul acuzator al lui Strabon car i-a păstrat mărturia: La nechibzuința lor celții mai adaugă și o trăsătură barbară și stranie, care se Întâlnește Îndeosebi la populațiile nordice, ca de pildă, atârnarea capetelor dușmanilor de gâturile cailor, la Întoarcerea din luptă, și Înfigerea lor În parii din fața porților, după ce le-au adus acasă. Poseidonius mărturisește că el Însuși a văzut, În multe părți această priveliște și că la Început l-a tulburat neobișnuința ei

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Poseidonius mărturisește că el Însuși a văzut, În multe părți această priveliște și că la Început l-a tulburat neobișnuința ei, dar după o vreme, deprinzându-se cu ea, a privit-o cu seninătate. Îmbălsămând cu ulei de cedru craniile dușmanilor de vază, ei le arătau oaspeților și nu socoteau cu cale să le Înapoieze nici dacă erau răscumpărate cu greutatea lor În aur. Acestor datini, cât și practicilor legate de jertfe și de divinație, potrivnice obiceiurilor noastre, le-au pus

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
dacă erau răscumpărate cu greutatea lor În aur. Acestor datini, cât și practicilor legate de jertfe și de divinație, potrivnice obiceiurilor noastre, le-au pus capăt romanii (Strabon, Geografia, IV,4,5). Obiceiul celților de a tăia și păstra capetele dușmanilor este printre cele mai atestate de autorii antici, deoarece părea să constituie, din cauza caracterului său inuman ușor perceptibil, dovada clară a barbariei celor două popoare. Ne va fi de folos, În schimb, să clarificăm semnificația pe care chiar celții o

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
sufletul nu moare, ci, după moarte, trece de la un trup la altul” (De bello galico, VI, 14). Celxe "Cel" de-al doilea este credința celților conform căreia creierul ar fi sediul sufletului. Se pare, așadar, că tăierea și conservarea capetelor dușmanilor era mijlocul prin care se bloca renașterea lor; iar această Înverșunare Împotriva dușmanului mort explică de ce, așa cum s-a văzut din citatul din Posidonius, refuzau celții să restituie aceste capete chiar și plătite cu aur. Ne aflăm deci În cadrul unor

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
bello galico, VI, 14). Celxe "Cel" de-al doilea este credința celților conform căreia creierul ar fi sediul sufletului. Se pare, așadar, că tăierea și conservarea capetelor dușmanilor era mijlocul prin care se bloca renașterea lor; iar această Înverșunare Împotriva dușmanului mort explică de ce, așa cum s-a văzut din citatul din Posidonius, refuzau celții să restituie aceste capete chiar și plătite cu aur. Ne aflăm deci În cadrul unor credințe de natură pur religioasă: credința În metempsihoză, plasarea sufletului În creier și

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
a face doar cu o expresie a cruzimii războinice; astfel, mult mai semnificativ este cazul „prăzilor Îmbelșugate” de la Roma. După cum se știe, cu această sintagmă erau desemnate jafurile Întreprinse de conducătorul romanilor chiar după ce ucidea cu mâna sa un conducător dușman. Există doar trei exemple În toată istoria romană: Romulusxe "Romulus" care Îl ucide pe Acronxe "Acron", regele ceninensilor, Cornelius Cossus care Îl ucide pe Lars Tolumnius, regele cetății Veiig și Claudius Marcellus care Îl ucide pe Viridomar, regele insubrilor; or

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
care Îl ucide pe Acronxe "Acron", regele ceninensilor, Cornelius Cossus care Îl ucide pe Lars Tolumnius, regele cetății Veiig și Claudius Marcellus care Îl ucide pe Viridomar, regele insubrilor; or, În toate aceste trei cazuri, comandantul roman și-a decapitat dușmanul mort. Acesta nefiind un obicei roman, este legitim să ne gândim că decapitarea avea motivații sacrale antice, asemănătoare cu cele ale celților. În fața acestor date, romanii și grecii ar fi trebuit să fi fost mai prudenți În ceea ce privește condamnarea „barbariei” celților

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]