18,350 matches
-
tăria parfumurilor sale2 țin numai și numai de mister. Ele scapă oricăruia dintre muritori. Geniului însuși îi scapă. Fiind (poate) cel mai aproape de mâna divină, el are intuiții cosmice: Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar3. Așadar, folclorul s-a născut ca un dat al poporului din mâna divină. Românul născut poet este intermediarul ales între realitate și Divinitate: poezia este un dar divin, iar dintre oameni, cel mai aproape de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
el nu există, nici copilăria nu mai există. Dar semnele prezenței și actele existenței sale sunt simple și umile 32, ca și acelea ale copilăriei. Copilul este cel căruia îi este teamă de întuneric, cel care vorbește animalelor, arborilor, stâncilor, norilor, stelelor; cel care, la moartea ființelor iubite, reușește să exprime stări sincere de consolare și tot el este acela care mângâie și consolează fetița care se află în femeie [...], micșorează pentru a putea vedea, mărește pentru a putea admira 33
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
până la datele concrete ale spațiului. Lumea poetică eminesciană, recognoscibilă ca atare, îi indică forța de sublimare în raport cu realul. Iată cum: natala vâlcioară, așezată în coasta unei văi, de-a lungul căreia se formează mai tot timpul un curent de aer, norii sunt prelungi, ei se văd realmente curgând în ritmul curentului. Numai că norii de pe cerul real al Ipoteștilor sunt și norii din textul eminescian, cei care străbat văile eterne ale Cosmosului. Ecoul spațiului real se resimte cu precădere însă printr-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
forța de sublimare în raport cu realul. Iată cum: natala vâlcioară, așezată în coasta unei văi, de-a lungul căreia se formează mai tot timpul un curent de aer, norii sunt prelungi, ei se văd realmente curgând în ritmul curentului. Numai că norii de pe cerul real al Ipoteștilor sunt și norii din textul eminescian, cei care străbat văile eterne ale Cosmosului. Ecoul spațiului real se resimte cu precădere însă printr-un subtil indiciu temporal, prezent în versul al treilea: Căci nu mă-ncântă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
vâlcioară, așezată în coasta unei văi, de-a lungul căreia se formează mai tot timpul un curent de aer, norii sunt prelungi, ei se văd realmente curgând în ritmul curentului. Numai că norii de pe cerul real al Ipoteștilor sunt și norii din textul eminescian, cei care străbat văile eterne ale Cosmosului. Ecoul spațiului real se resimte cu precădere însă printr-un subtil indiciu temporal, prezent în versul al treilea: Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară. Orice poet, oricât de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
îl simte, el este numai al lui. Al lui și-al protagoniștilor lui. El transpare în amintire ca loc al celor mai mari și mai adânci mistere, ca un loc al trăirilor irepetabile ale copilului. Anii au trecut întocmai ca nori lungi pe șesuri, iar poetul știe acum că numai acolo și numai atunci povești și doine, ghicitori, eresuri erau abia-nțelese, pline de-nțelesuri30. Mai târziu nu avea să-l mai încânte nimic din ce-l mișcase atunci și de aceea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
sare;/ Încet plutind se-nalță mireasa-i, o fantasmă 88. Meditația eminesciană se declanșează și atunci când cimitirul doarme și crucile veghează 89. Senzația răcorii este asociată cu răceala morții, dar nu numai: Și prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori/ Trece-o suflare sfântă cu aripe recori 90. Atunci în creeri se-nsenină/ Un vis absurd dar dulce și, brusc, se declanșează din nou fiorul trăit în copilărie în relația cu icoana: Copil!... numai icoana te-a înghețat de frică!91
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
nou, astfel încât din fundul ei ieșea încă un ușure abur din căldura pământului, pe când bulgării prinsese brumă. Cioclul își răzimase bărbia unei fețe adânci și posomorâte pe sapa cea lată și plină de lut, luna trecea ca un vis prin norii palizi și reci, preotul cânta un "Pomenește, Doamne...", iar bătrânul tată își descoperise capul 111. Când trece în vis, biserica suferă modificări esențiale, dobândind alte proporții, alt colorit, iar misterul și încifrarea capătă dimensiuni ce amintesc de suprarealism: Portale cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc?169 Lacul este în ultimă instanță un creuzet de imagini și de culori, care își schimbă înfățișarea în funcție de cer, de lună, stele și codru, de lumină sau de întuneric: Lâng-un lac pe cari norii/ Au urzit o umbră fină/ Ruptă de luciri de unde/ Și de bulgări de lumină,// Stând privește-n apa clară/ De lumina mea muiată/ Și aruncă roză roșă/ Peste unda fermecată 170. Și mai bine el apare în imagini derulate vizual-descriptiv
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
de bulgări de lumină,// Stând privește-n apa clară/ De lumina mea muiată/ Și aruncă roză roșă/ Peste unda fermecată 170. Și mai bine el apare în imagini derulate vizual-descriptiv: În lacul cel verde și lin/ Resfrânge-se cerul senin/ Cu norii cei albi de argint/ Cu soarele nori sfâșiind 171. Ca întotdeauna, privitorul este situat la marginea lacului, de unde "focalizează" ce se întâmplă de jur împrejur: Dumbrava cea verde pe mal/ S-oglindă în umedul val/ [...] Văd apa ce tremură lin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
apa clară/ De lumina mea muiată/ Și aruncă roză roșă/ Peste unda fermecată 170. Și mai bine el apare în imagini derulate vizual-descriptiv: În lacul cel verde și lin/ Resfrânge-se cerul senin/ Cu norii cei albi de argint/ Cu soarele nori sfâșiind 171. Ca întotdeauna, privitorul este situat la marginea lacului, de unde "focalizează" ce se întâmplă de jur împrejur: Dumbrava cea verde pe mal/ S-oglindă în umedul val/ [...] Văd apa ce tremură lin/ Cum vântul o-ncruntă-n suspin/ [...] Văd
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
și bucuriilor, bardul lor258. Freudian, visul lui Eminescu, descris amănunțit în aceeași proză, are rădăcini adânci în teritoriul sufletesc al poetului, dar și în relațiile familiale ale perioadei ipoteștene: De sus, sus, din acele stânci mișcătoare ce lumea li zice nori, vedeam o rază coborându-se tocmai asupra mea. Și pe rază se scobora o femeie îmbrăcată într-o haină lungă și albă ... Ea mă discântă și din pieptul meu am văzut ieșind o turturică albă ce s-a pus la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
militar din București: Acești ochi !... O dacă i-ai fi văzut tu acești ochi vrodată în viața ta ți s-ar fi părut că-i revezi în fiecare vânătă stea a dimineței, în fiecare undă albastră, prin fiecare geană de nori. Cât era de frumos acest copil și ce tânăr a murit ! (s.n.) Frumoși au înmărmurit ochii lui în negurile gândirii mele, precum ar rămânea prin nouri, pe bolta întunecoasă, două, numai două stele vinete 287. Unele portrete sunt reluate și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
ține să-l explice: Ah! tot ce-a fost în cântu-mi mai pur și mai copil/ S-a-mpreunat în chipu-i frumos și juvenil,/ Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce/ Se-nchiagă-n raza lunei ce-n nori vrea să se culce.140 Găsind originea cântului în propria sa copilărie, Eminescu îl va fi păstrat și extins în întregul univers armonic și mai târziu, în anii maturității sale artistice, așa cum Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
crede de obicei, poezia lui Eminescu este greu de rostit tocmai pentru concurența în care intră cele două lumi armonice: pe de o parte, propria muzicalitate interioară, pe de altă parte, cea din muzicalitatea generică a recitativului. În cer mișcă norii auritele nave...157 e greu de recitat. Poemul de largă respirație Diamantul nordului întregește și completează muzicalitatea interioară a versurilor, ridicându-le într-un plan al rafinării demn de Orfeu însuși: O muzică tristă, adânc-voluptoasă,/ Pătrunde-acea lume de flori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
sting ca două stele,/ Care-n nuntă, ușurele/ Se cunun căzânde jos206. Adesea, imaginile poetice eminesciene se constituie drept comuniuni ideale între cer și pământ: piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare207, iubitul se cufundă în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte 208, ceru-i câmpie senină/ Cu râuri de lapte și flori de lumină, iar norii cei negri par sombre palate/ De luna regină pe rând vizitate 209. Imprecații dramatice, ca cele din Mortua est!, translează în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
comuniuni ideale între cer și pământ: piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare207, iubitul se cufundă în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte 208, ceru-i câmpie senină/ Cu râuri de lapte și flori de lumină, iar norii cei negri par sombre palate/ De luna regină pe rând vizitate 209. Imprecații dramatice, ca cele din Mortua est!, translează în miezul bolții cerești eternitatea morții, plină de cele mai adânci mistere: Se poate ca bolta de sus să se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
afirmația de mai sus. Visul nu devine absurd, ca la Kafka, dar tinde să invadeze realitatea și să ia proporțiile unei noi realități malefice: Și iată ce-am visat. De sus, sus, din acele stânci mișcătoare ce lumea li zice nori, vedeam o rază coborându-se tocmai asupra mea. Și pe rază se scobora o femeie îmbrăcată într-o haină lungă și albă... era maica mea... Ea mă discântă și din pieptul meu am văzut ieșind o turturică albă ce s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
Aminte să-și aducă 258, provocând în felul acesta noua realitate a somniei. Visul lui Eminescu este un vis stăpânit cu luciditate: Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când a nopții întunerec înstelatul rege maur -/ Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc, [...]// Mergi tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri,/ Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,/ Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos 259. Mai mult, poetul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
ele lin pică278. Totul este mișcare: Stelele-n cer mișcă auritele zodii 279, lumina însăși călătorește în spațiul intergalactic Ca amintirea din trecut/ Încet încet se suie280. Cântarea însăși sboar-amorțită ca un glas de vânt281, stelele curg încet la vale282, norii trec lunecând pe ceruri 283. Zborul păsărilor generează un impuls imitativ: Între nouri și-ntre mare/ Zboară păsări călătoare,/ Cum nu pot și eu să zbor,/ Să mă iau pe urma lor? [...] Că m-aș duce l Tot m-aș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
nici 30 de ani. Cine să-și mai amintească acum rolul acelei cărți-șperaclu a lui Lesnea, ce strângea mănunchi cinci cicluri de poeme ordonate tematic sub titulatura "Ulcioare de piatră"? Întâiul, "Izvod", grupează poeme de inspirație istorică, al doilea, "Umbra norilor", este un buchet de pasteluri, al treilea, "Ploaia tuturor", adună strofe cu un pronunțat caracter social, al patrulea, "Pe lângă balade", este constituit din prelucrarea unor străvechi legende, în vreme ce al cincilea (și cel mai consistent), " Chipul din fântână", este structurat din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
facă de râs conversând în societate (dar, mai ales, în fața microfonului.) E-atât de convins că se exprimă impecabil fiindcă așa a auzit la TV! că ar fi în stare să ceară și modificarea versului eminescian "Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri", din care lipsește flagrant conjuncția și "ca și norii! Este de salutat inițiativa CNA de monitorizare a limbii române utilizată la radio și TV, tocmai din pricina faptului că respectivele instituții dau tonul corectitudinii (șchioape!) și-s luate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
-atât de convins că se exprimă impecabil fiindcă așa a auzit la TV! că ar fi în stare să ceară și modificarea versului eminescian "Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri", din care lipsește flagrant conjuncția și "ca și norii! Este de salutat inițiativa CNA de monitorizare a limbii române utilizată la radio și TV, tocmai din pricina faptului că respectivele instituții dau tonul corectitudinii (șchioape!) și-s luate instinctiv ca etalon. Nici școala, nici Academia, nu mai au puterea să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
de martori, s-au salutat protocolar și rece sub coroanele arborilor din Copou. Sonetistul Mihai Codreanu, directorul Teatrului Național, măsoară cei 20 de pași regulamentari. Primul trage Prasin. Domn și înțelept, îndreaptă pistolul către tăriile cerului și sloboade focul în nori. Aproape chior și tremurând (prima dată mânuia un pistol), Scântee dă drumul la foc... nimerindu-și adversarul drept în inimă! Procesul s-a desfășurat la Curtea cu Juri, prezidată de magistratul Oswald Teodoreanu. În pofida ciudățeniei acestui duel învecinat mai degrabă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
în burtică omorând-o și pe ea și pe copilaș. Si de atunci șiroaiele de lacrimi le mai purtăm și astăzi. Ce s-a întâmplat la Trăsnea și Ip nu se poate uita, iar versurile care circulă acum au justificare : Nori de ploaie se adună Dinspre Cluj spre Odorhei ; Unii vor să ne impună Să jucăm cum cântă ei. Mințile au luat-o razna ; Umblă zvonul deșănțat Că-n Harghita și Covasna Vor să facă “stat » în Stat ! S-a udat
ADRIANA Cuvinte din iarna vie?ii by ION N. OPREA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83160_a_84485]