KorAP: Find »[drukola/base=alerga & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...598 599 600 ...689 >

17,219 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

aceleași neputincioase salturi și zbateri. Plutea un abur ușor, auriu, care se subția treptat; avea să fie o zi fierbinte. M-am uitat cu mirare la locurile mele familiare de scăldat, la marea molcomă care plesnea calm stâncile galbene. Am alergat din nou în bucătărie, dar n-am fost în stare nici măcar să-mi fierb un ceai. „Ce trebuie să fac? Doamne, ce trebuie să fac?“ continuam să mă întreb cu glas tare. Și lucrul straniu era că, deși mi se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mă rănești, te rog, te rog!“. Oare de câte ori o fi răsunat strigătul ăsta în toți acești ani odioși? Era de nesuportat. Am sărit de pe scaun, răsturnându-mi ceașca de ceai, vorbind cu glas tare, și am început din nou să alerg prin iarbă. Ce trebuia să fac? Acum se clarificaseră o sumedenie de lucruri, dar pur și simplu nu mă puteam gândi la tactica finală, nu mă puteam gândi, și nu mă puteam gândi pentru că nu-mi puteam limpezi mintea împâclită

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
stângaci, scrisoarea. Nu reușeam să-i găsesc mâna, și plicul aproape că a căzut între noi. Dar a prins-o, a ghemuit-o, lipind-o de fustă, iar eu m-am răsucit pe călcâie si am luat-o la fugă, alergând instinctiv pe cărarea ce cobora dealul, apoi drumul în jos, spre sat. De fapt nu-mi plănuisem retragerea, toate ticluielile mele sfârșindu-se o dată cu predarea scrisorii și, în timp ce treceam pe lângă „Leul Negru“, mi-am spus că aș fi făcut mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
era izbit de ușă cu o forță care părea să cutremure întreaga casă. Gheara fricii mi-a încleștat inima și m-a făcut să sar în picioare. Rosina? Nu. Ben. Soțul ultragiat. Văzuse scrisoarea. Oh, Dumnezeule, ce nebun fusesem! Am alergat spre ușă, cu intenția de a o zăvorî, ca să mă apăr de el, dar spaima m-a zăpăcit stârnindu-mi dorința de a înfrunta răul, așa încât am deschis ușa. Hartley a zburat în casă asemenea unei păsări speriate. Era singură

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
teamă, nu-i așa? — Nu, nu! Dar mă temeam că ai să descoperi unde mă aflu și ai să-mi scrii, întotdeauna îmi cenzura scrisorile. Ani și ani de zile m-am străduit să mă scol dimineața înaintea lui și alergam la cutia poștală ca nu cumva să fi sosit o scrisoare de la tine. — Oh, Dumnezeule! — Am continuat să fac lucrul ăsta și după ce i-am spus, mi-a fost întotdeauna frică de poștă, ca nu cumva să-i cadă ceva

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
să pleci, am să te conduc eu... Nu! Trebuie să mă lași singură, nu trebuie să ne mai întâlnim niciodată! Ah, Doamne, cum aș vrea să mor! — Termină cu văicăreala asta! Nu pot s-o mai suport! În timp ce striga, Hartley alerga de colo-colo prin bucătărie, ca un animal turbat, ba repezindu-se spre ușă, ba năpustindu-se înapoi la masă. În agitația de care se lăsa răvășită, apucă la un moment dat șervețelul de ceai și-l vârî în buzunar. Spectacolul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
se lăsa răvășită, apucă la un moment dat șervețelul de ceai și-l vârî în buzunar. Spectacolul acestui chin covârșit de panică începea să mă îngrozească, și acum mă simțeam și eu înspăimântat. Ca să-mi domolesc propria-mi frică, am alergat spre ea și am prins-o în brațe. — Vai, dragostea mea, nu fi atât de speriată, încetează, rămâi aici, te iubesc, voi avea grijă de tine... Începu să se zbată, împotrivindu-mi-se în tăcere, violent și cu o forță

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
credincios. Ar fi trebuit s-o trag îndărăt și s-o țin în casă cu forța. Dar nu știu ce instinct stupid m-a îndemnat să mă opresc, ca să ridic lumânările căzute. Pe urmă, lăsându-le strâmbe în farfurioarele de ceai, am alergat afară, în întunecimea albăstrie, în pustietatea încremenită a falezei stâncoase. La început, cu ochii plini încă de flăcările lumânărilor, nu am putut desluși nimic, și mi-a trecut deodată prin minte gândul ciudat că, în timp ce stătusem de vorbă cu Hartley

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ale unei femei isterice? Ce gândea Ben cu adevărat? Am hotărât să cobor pe drum și să mă întorc la turn. Mi-au trebuit cinci minute de precaută cățărare ca să traversez viroaga cu torentul, și pe urmă am pornit să alerg îndărăt, strigând mereu, până când am trecut de casa mea și am ajuns la turn pe drumul de unde puteam vedea luminile hotelului Raven. Nimic, nici țipenie de om. Se întunecase de-a binelea și nu mai avea nici o noimă să mă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cu pas energic înapoi pe drumul către sat. Mi-am dat seama că purtam încă jerseul irlandez și că mă înfierbântasem puternic, așa încât l-am dezbrăcat și l-am ghemuit pe după piatra kilometrică Nerodene, apoi mi-am continuat drumul, aproape alergând, și vârându-mi, din mers, cămașa în pantaloni. La început intenționasem s-o iau pe drumul mai lung și mai sigur care înconjura golful, urcând apoi pe lângă pădure, și să mă apropii de casă prin spate, dar îngrijorarea mea era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
înconjura golful, urcând apoi pe lângă pădure, și să mă apropii de casă prin spate, dar îngrijorarea mea era prea puternică, așa că am pornit pe obișnuita potecă în „diagonală, ce ducea în sat. Trei felinare galbene luminau o scenă pustie, în timp ce alergam pe lângă prăvălia învăluită în întuneric și în tăcere, și pe sub firma care-l reprezenta pe năvalnicul „Leu Negru“. Și cârciuma era închisă, ici-colo se vedea câte o fereastră luminată, sătenii se duceau devreme la culcare. Pașii mei alergători reverberau ecourile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cumplită încăierare din câte au avut până acum. A fugit la mine o dată. Va fugi din nou la mine. Nu-mi rămâne decât să aștept“. În cele câteva secunde cât toate aceste gânduri mi s-au perindat prin minte, am alergat în jos pe deal, cât am putut de iute, ca s-o întâmpin pe Hartley. Nu am atins-o; i-am spus foarte repede dar clar, cu glas scăzut: — Îmi pare foarte rău, eram îngrijorat, și i-am spus că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
a dus ca să se asigure ce face Ben, sau pe unde se află. Poate că se îndeletnicea cu consolidarea obiectelor de porțelan. Am așteptat timp de un minut chinuit și apoi am văzut-o reapărând, fără șorț, după care a alergat la gardul de pari, s-a aplecat pe sub sârmă [i a venit fugind prin iarbă, către mine. M-am retras câțiva pași, într-o poieniță de sub un frasin. O creangă masivă fusese smulsă din copac de către o vijelie de iarnă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
târziu, că era mai bine să-i las singuri. Mai cu seamă că, acum când Hartley se afla la mine, trebuia să ticluiesc în amănunt mișcarea următoare, periculoasă și decisivă. Am mai rămas un moment în hol, meditând. Apoi am alergat sus în salon și am scos niște hârtie de scrisori. Găsisem într-un sertar un teanc de hârtii ce purtau antetul Capul Shruff; era, probabil, hârtia de scrisori a doamnei Chorney. Pe o filă lucioasă, desprinsă din teanc, am scris

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
de cealaltă parte a drumului, mișuna de smaralde verzi, iar stâncile, care-și scoteau colții ici-colo prin iarbă, erau orbitor bătute în diamante. Aerul cald mă întâmpina în unde îmbălsămate de mirosul reavăn al pământului, al vegetației, al florilor. Am alergat pe dig, apoi de-a lungul drumului de coastă, în direcția turnului și a hotelului Raven, pe urmă am dat colțul spre partea unde golful devenea vizibil. Aici, conform dispozițiilor mele, Gilbert își parcase mașina. Nu voiam să fie la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
dar să nu te întinzi, nu mai mult de patru minute. Privind mutra nemulțumită a lui Gilbert, mi-am amintit cu neplăcere de Freddie Arkwright. Și acum, Arkwright ăștia se răspândiseră peste tot, și îl captaseră și pe Ben. Am alergat îndărăt, și mașina m-a depășit pe drum. Am intrat în casă (casa era rece), m-am dus în bucătărie și mi-am turnat o jumătate de pahar de sherry sec N-am încercat să ascult la ușa cămăruței roșii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
vârfurile degetelor. — Charles, tu nu-ți dai seama ce ai făcut. Bineînțeles că mâine mă voi întoarce acasă. Acum vreau să dorm, pur și simplu trebuie să dorm, singură, și aș dori să mor în somn, aș vrea să pot alerga afară și să mă arunc în mare. — Ce aiureli! Știi să înoți? — Nu. — Hai să mergem sus, promite-mi că n-ai să fugi peste noapte. — Mâine trebuie să mă întorc la mine. Toate astea n-au fost decât o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
adormit pe loc: rapida alunecare în uitare a unei persoane cronic nefericite. M-am retras și am părăsit-o. Am închis ușa și am încuiat-o fără zgomot pe dinafară. Mă obseda încă imaginea de coșmar a unei femei deznădăjduite alergând să se arunce în mare. Am intrat în camera mea, mi-am zvârlit pantofii din picioare și m-am trântit pe pat. Eram istovit, însă îmi închipuiam că sunt prea ațâțat ca să pot adormi. Dar au trecut doar câteva secunde

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Eram ca un copil care se repede la cușca micului animal pe care tocmai l-a căpătat în dar, temându-se să nu găsească cumva un trup neînsuflețit. Simțind o gheară în stomac și inima bătându-mi cu furie, am alergat pe coridor, mi-am făcut drum despicând șiragurile perdelei de mărgele, am învârtit încetișor cheia în broască și am bătut la ușă. Nici un răspuns. Murise peste noapte, ca un animal captiv, reușise să evadeze, cine știe cum, și se înecase în mare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
galbenă îi era groaznic, disperat de șifonată, și încerca, zadarnic, s-o întindă. Întregul ei trup exprima stângăcia ușor rușinată a ființei total doborâte. — Uite ce-i, am să-ți împrumut halatul meu de casă, am unul foarte frumos. Am alergat în dormitor și i-am adus halatul meu cel mai bun, din mătase neagră cu brandenburguri roșii. Am găsit-o în ușa camerei, uitându-se la perdeaua de mărgele. — Ce-i asta? — Merită să întrebi. O perdea de mărgele. Hai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-o sus, căutând să-i mențin echilibrul, și am descuiat ușa. Hartley zăcea tot sub pătură. — Uite ce mic dejun plăcut. Privește! Se uită la mine, cu o tristețe teatrală. — Așteaptă! Îți aduc îndată o măsuță și un scaun. Am alergat jos și m-am întors cu măsuța pliantă și cu un scaun. Haide, iubito, nu lăsa să ți se răcească ceaiul. Și, uită-te, ți-am adus un cadou, o piatră, cea mai frumoasă piatră de pe țărm. I-am pus

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
un moment am rămas acolo, mișcați și stingheriți. După puțin, am auzit de pe drum claxonul puternic și insistent al lui Gilbert. — |sta-i el! Am sărit și am început să cobor stâncile către casă. Titus m-a depășit [i a alergat înaintea mea prin iarbă. Când am ajuns la ușa bucătăriei, Gilbert îl urma pe Titus. — E aici, a venit pe jos pe drum, s-a oprit la dig, dar când m-a văzut pe mine în mașină și a auzit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
dar când m-a văzut pe mine în mașină și a auzit claxonul, a pornit mai departe. — A trecut de casă? — Da. Poate că are de gând să vină prin spate, peste stânci. Gilbert părea înspăimântat de-a binelea. Am alergat prin hol și am ieșit pe digul rutier, și de acolo în sus, pe drum. Nici urmă de Ben. Am observat că Gilbert, desigur ca să-și asigure retragerea, își parcase mașina drept de-a curmezișul capătului digului, de parcă ar fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
am putut. Voiam să mă asigur că plecase. Titus, cocoțat încă pe stânca înaltă, a sărit jos și m-a urmat. Gilbert se afla pe pajiște. Amândoi s-au pornit să-mi pună întrebări, dar am trecut pe lângă ei. Au alergat după mine și ne-am pomenit toți trei pe dig; am înaintat până la mașina lui Gilbert, care se afla încă în aceeași poziție. Ne-am așezat în front în spatele mașinii. Ben venea pe drum, în direcția noastră. Titus i-a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
nu te opresc. Nu-mi vorbiți în felul ăsta. Mi se rupe inima de mila ei. — N-ai vrea să vii s-o vezi? — Nu... nu atâta timp cât e... nu! — Aha! M-am simțit cuprins de o violentă exasperare omicidă. Am alergat în casă, am urcat scările în goană și am descuiat ușa camerei unde se afla Hartley. Ședea pe saltea, cu spatele rezemat de perete și genunchii înălțați. Purta tot halatul meu negru. Se uită la mine cu ochi grei, umflați

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]