15,056 matches
-
să-i telefoneze generalului Petrovicescu, ministrul de Interne (un simpatizant al Legiunii). Mircea i-a urmat prompt sfatul, dar fără nici un rezultat. A obținut în cele din urmă legătura cu colonelul C. Rioșeanu de la Ministerul de Interne (un oficial pro-Antonescu), dușman al anarhiei legionare. Acesta a făcut tot ce-i stătea în puteri. A fost întîmplător obținută legătura cu Sima și s-a ordonat instituirea de puncte de control polițienești între Sinaia, Ploiești și București, deși se știa că aceste măsuri
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
mormîntul lui, ca o pedeapsă pentru cei care vor răspîndi pe viitor minciuni de-a lungul și de-a latul hărții Europei"51. La un alt nivel, în publicația intelectuală "Magyar Szémele", savantul Lájos Gáldi scria: "Iorga a fost un dușman neîmpăcat al Ungariei, Iorga a murit". Autorul articolului își amintea că Iorga făcuse multe gesturi în favoarea ungurilor: necrologul scris în memoria profesorului Bitay, pamfletul "împotriva urii dintre națiuni" (adică dintre națiunile română și ungară), dar menționa că reconcilierea era prefigurată
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Iorga. I-au fost aduse omagii și de Academia de Științe. Nicolae Bănescu, renumitul bizantinolog, a fost cel care a ținut discursul omagial. Reacția germană a fost promptă. Într-o scrisoare de protest, naziștii menționau că "Iorga a fost un dușman neînduplecat al Germaniei și al lui Hitler". O copie a acestui protest i-a fost trimisă Mareșalului Antonescu. Din această cauză, Antonescu s-a scuzat față de Lepădatu, spunîndu-i că "datorită altor treburi nu poate veni la ceremonia comemorativă ținută în
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
democrat moderat (sau chiar o ființă umană cu bun simț) le suportă într-o țară săracă din lumea a treia cum era pe atunci România -, speranțele exagerate pot deveni cea mai grea povară dintre toate. Ca intelectual, Iorga era un dușman înverșunat al oricărei dictaturi. (El a reușit de multe ori să se împotrivească înseși Dictaturii Regale pe care o susținea cu atîta zel). Personalitatea lui Iorga era autoritară, deci incompatibilă cu un proces democratic: el era incapabil să accepte critica
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
de om așa cum a fost, vol. II, pp. 134-135 172 Theodorescu, op. cit., p. 175 173 O viață de om așa cum a fost, vol. II, p. 33 174 "Neamul românesc", 10 mai 1906 175 Iorga l-a salutat pe primarul Vienei, dușmanul "iudeo-maghiarimii" 176 "Neamul românesc", 1 octombrie 1906 177 BARSR, Corespondența lui N. Iorga, vol. 44 (1906), Document 41 178 Ibidem, vol. 43, Document 55. O scrisoare, datată din 3 august 1906, îi comunica lui Iorga multiplele abuzuri ale lui Mochi
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
poporului maghiar. El face propagandă, nu scrie istorie, opera lui este o operă de politician, nu de istoric. Și, ca nu cumva să uităm, profesorul Tille, editorul lucrării Weltgeschichte a lui Helmolt, îl considera pe Iorga "un trădător și un dușman al germanilor". Theodorescu, op. cit., p. 295 228 O viață de om..., vol. III, p. 9 229 BARSR, Corespondența lui N. Iorga, vol. 277 (1919), doc. 194 230 "Neamul românesc", 26 februarie 1928 231 Memorii, vol. V, p. 398. Puiu Dumitrescu
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
vol. 2, p. 143 50 Theodorescu, op. cit., pp. 369-374 51 "Magyarország", 30 noiembrie 1940 52 "Magyar Szémle", vol. XL, nr. 1, Budapesta, ianuarie 1941. Pentru această școală de gîndire maghiară, oricine nu crede în intangibilitatea "Ținuturilor Sfîntului Ștefan" este un "dușman înverșunat al Ungariei" 53 "Popolo di Roma", 30 noiembrie 1940 54 Prințesa Elena merită o notă. Soră a Regelui Gheorghe al II-lea al Greciei, ea era o neînduplecată antinazistă și manifesta o fermă atitudine pro-Aliați. După întoarcerea ei, a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
numărul partizanilor activi a depășit numărul celor care colaborau cu naziștii, din convingere, pentru bani sau din interes - În Franța, se estimează că numărul celor realmente implicați era aproape același de ambele părți: Între 160.000 și 170.000. Iar dușmanii lor, cel mai adesea, erau conaționalii din tabăra adversă: nemții erau aproape absenți. În Italia, circumstanțele erau mai complicate. Când Mussolini a fost detronat, prin lovitura de stat din iulie 1943, fasciștii se aflau la putere de 20 de ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Cu un inamic comun de talia Germaniei, era ușor să uiți disputele și antagonismele ce separau Uniunea Sovietică de aliații săi militari. Dar ele nu dispăruseră. Patru ani de cooperare nesigură Într-o luptă pe viață și pe moarte cu dușmanul comun nu puteau șterge treizeci de ani de suspiciune reciprocă. Adevărul e că, În Europa, Războiul Rece a Început nu după al doilea război mondial, ci după primul. Acest lucru era foarte clar În Polonia, care a dus o luptă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Uniunii Sovietice În 1945 era la antipodul celei franceze. După două decenii de excludere efectivă din problemele Europei, Rusia reintrase În scenă. Rezistența populației sovietice, succesele Armatei Roșii, precum și, s-o spunem pe șleau, talentul naziștilor de a-și face dușmani chiar și printre țările cele mai antisovietice i-au adus lui Stalin influență și credibilitate, În cancelariile diplomatice și pe străzi deopotrivă. Bolșevismul aureolat de putere devenise seducător. Fiindcă Uniunea Sovietică era realmente puternică: În ciuda pierderilor imense din primele șase
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
formarea Fronturilor Populare. Regimul bolșevic a fost dintotdeauna nesigur (se născuse, la urma urmei, prin lovitura de stat a unei minorități, În condiții nefavorabile și Într-un mediu extrem de ostil), iar Stalin, ca orice tiran, trebuia să invoce pericole și dușmani - locali sau străini. Mai mult, el știa prea bine că victoria din al doilea război mondial fusese obținută printr-un noroc: dacă nemții ar fi atacat cu o lună Înainte (conform programului inițial al lui Hitler), Uniunea Sovietică putea fi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dacă existau, aveau doar un rol nominal. Reflectând tranziția de la coaliții de uniune națională la monopolul comunist asupra puterii, strategia sovietică a redevenit În anii 1948-1949 radicală; obiectivele sale erau: o etatizare extremă, colectivizarea, distrugerea clasei de mijloc și pedepsirea dușmanilor reali sau imaginari. Această relatare a impunerii puterii sovietice În Europa de Est descrie un parcurs comun tuturor țărilor din zonă. Calculele lui Stalin nu țineau cont de specificul național. Acolo unde comuniștii puteau spera să dobândească puterea prin mijloace legale sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de clemență: numai În 1941 și 1942, 157.593 dintre ei au fost executați pentru „lașitate”. Dar, după un Început șovăielnic, URSS a copleșit și a Îngenuncheat colosul nazist, zdrobind magnifica mașină de război germană. Pentru prieteni, ca și pentru dușmani, victoria sovietică În al doilea război mondial ilustra Împlinirile bolșevismului. Politica lui Stalin dădea roade, crimele-i antebelice erau aproape uitate. Victoria, cum Stalin știa prea bine, e măsura succesului. Dar victoria sovietică a fost amarnic de scumpă. Dintre toți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
credibilitatea și patriotismul ca reprezentanți ai „poporului” bulgar, maghiar, polonez. Socialiștii care refuzaseră să Îmbrățișeze Partidul Comunist, precum bulgarul Krastin Partahov (judecat În 1946 și condamnat la Închisoare, unde a murit trei ani mai târziu), au fost și pedepsiți ca dușmani ai poporului. Ce frapează la victimele necomuniste ale primelor procese publice e că, În afară de cei care avuseseră o activitate vădit de partea nemților, au refuzat categoric să se recunoască vinovați sau să-și mărturisească așa-zisele fapte „antinaționale”. În august
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În continuare Tito, iar spionajul În favoarea puterilor occidentale rămânea principalul cap de acuzare. Dar dintre cei 14 acuzați În „Procesul capilor conspirației Împotriva statului” 11 erau evrei. Rechizitoriul sublinia, de la prima pagină, că nu e o coincidență. „Trădătorii naționaliști-burghezi, troțkiști-titoiști, dușmani ai poporului cehoslovac” erau pe deasupra - și mai presus de orice - și „sioniști”. Stalin era - și fusese dintotdeauna - antisemit. Înainte de al doilea război mondial, antipatia lui față de evrei era mascată de distrugerea altor categorii de indivizi - vechi bolșevici, troțkiști, deviaționiști de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
uzul ei simbolic ca exercițiu de transfer al vinei, avea avantajul că Întărea doctrina comunistă. Nu existau dezacorduri În universul lui Stalin, numai erezii; nici critici, doar inamici; nici erori, ci crime. Procesele ilustrau simultan virtuțile lui Stalin și infamiile dușmanilor. Ele scot În evidență și paranoia dictatorului, cultura suspiciunii În care se scălda. Una dintre explicații e profunda anxietate izvorâtă din sentimentul inferiorității ruse și „estice” În general, din frica de influența Vestului și de seducătoarea abundență occidentală. În cadrul procesului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colaborat prea Îndeaproape cu necomuniștii În mișcările de rezistență. Josef Frank, un comunist ceh care a supraviețuit Încarcerării la Buchenwald, a fost acuzat În procesul Slánský că profitase de timpul petrecut În lagăr pentru a-și face cunoștințe dubioase printre „dușmanii de clasă”. Singurii comuniști care n-au avut de Înfruntat bănuielile apriorice ale lui Stalin erau cei care stătuseră mult timp la Moscova, sub supravegherea Kremlinului. Pe aceștia se putea conta din două motive: cum petrecuseră mult timp În văzul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
masele, mișcări eluzive și atacuri frontale. Afirmația lui Stalin că lupta de clasă se ascuțea pe măsură ce socialismul se apropia a fost invocată pentru a justifica fapul bizar că, deși pretutindeni alegerile indicau un sprijin În proporție de 99% pentru partid, dușmanii se Înmulțeau neabătut, lupta devenea tot mai aprigă, iar istoria națională a Uniunii Sovietice trebuia reprodusă minuțios În tot blocul sovietic. Principalii inamici erau, desigur, țăranii și burghezii. Dar În practică intelectualii erau cel mai ușor de persecutat, așa cum fuseseră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unde fusese cel mai puternic - s-a evaporat până la moartea lui Stalin, deși avea să mai treneze câțiva ani sub forma unor proiecte „revizioniste” sau de „reformă a comunismului”. Fractura din interiorul statelor comuniste nu mai era Între comunism și dușmanii săi. Distincția majoră se făcea, din nou, Între cei aflați la putere (statul-partid, cu ai săi polițiști, birocrați și intelectuali de casă) și toți ceilalți. În acest sens, falia creată de Războiul Rece era nu atât Între Est și Vest
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În restul Regatului Unit) era centrată pe un subiect intern: apăruseră primele indicii ale unei anxietăți durabile pe tema „declinului” național. E simptomatic pentru dispoziția ambivalentă a Angliei postbelice faptul că țara tocmai câștigase un război de șase ani Împotriva dușmanului ei de moarte și se angajase În experimentul fără precedent al capitalismului social - Însă tot ce vedeau comentatorii culturali erau semnele eșecului și dezintegrării. În Note pentru o definiție a culturii (1948), T.S. Eliot putea afirma „cu destulă Încredere că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la care se dedau comuniștii În cazul brutalității sovietice. Nici dialectica nu era de lepădat. Comentând procesul Slánský pentru revista lui Sartre, Les Temps Modernes, Marcel Péju le amintea cititorilor săi că nu e nimic rău În a-ți ucide dușmanii politici. Cusurul Pragăi era că „ceremonia prin care sunt uciși șprocesul-spectacolț nu Înseamnă nimic pe lângă ce ar trebui să vedem dacă violența ar fi justificată din perspectiva comunistă. La urma urmei, acuzațiile sunt, la prima vedere, cât se poate de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tratează cu Istoria. Chiar și așa, În primii ani ai Războiului Rece, mulți occidentali ar fi spus mai sincer ce credeau despre Stalin, despre URSS și despre comuniștii locali dacă nu s-ar fi temut că dau apă la moară dușmanilor politici. Era și aceasta o moștenire a „antifascismului”: ideea fixă că „nu avem dușmani la stânga” (regulă ignorată cu dezinvoltură de Însuși Stalin). Încercând să-l convingă să nu scrie despre procesul Rajk, progresistul abate Boulier Îi explica lui François Fejtö
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ar fi spus mai sincer ce credeau despre Stalin, despre URSS și despre comuniștii locali dacă nu s-ar fi temut că dau apă la moară dușmanilor politici. Era și aceasta o moștenire a „antifascismului”: ideea fixă că „nu avem dușmani la stânga” (regulă ignorată cu dezinvoltură de Însuși Stalin). Încercând să-l convingă să nu scrie despre procesul Rajk, progresistul abate Boulier Îi explica lui François Fejtö: să atragi atenția asupra păcatelor comuniste Înseamnă „să faci jocul imperialiștilor”11. Teama de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au Îndepărtat unii de alții. Ciocniri violente Între sindicatele socialiste și cele comuniste, Între greviștii comuniști și forțele de ordine trimise de miniștrii socialiști, precum și veștile despre socialiștii din estul Europei, arestați și Încarcerați, au transformat mulți social-democrați occidentali În dușmani declarați ai blocului sovietic și beneficiari avizi ai fondurilor secrete americane. Pentru socialiști ca Léon Blum În Franța sau Kurt Schumacher În Germania, gesturile politice la care Îi obliga Războiul Rece erau familiare măcar Într-o privință: ei Îi cunoșteau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aceste planuri, dar cum refuzaseră tocmai alternativa pe care tot ei o propuseseră, nu mai puteau protesta, deși Germania de Vest a obținut termeni mai avantajoși prin tratatele din 1954 decât conform Planului Pleven. Franța era din nou propriul său dușman În disputele internaționale privind Germania. Evident, Tratatele de la Paris s-au bucurat În Franța doar de o susținere moderată. Ele au fost ratificate de Adunarea Națională la 30 decembrie 1954, cu o majoritate de numai 27 de voturi: 287 pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]