267 matches
-
un pronume nepersona,l dar conținutul său semantic specific este orientat de raportarea spațială la protagoniștii actului lingvistic sau de raportarea la temporalitatea actului de comunicare. Această trăsătură semantică se înscrie în corelația apropiere-depărtare. Pronumele demonstrativ poate funcționa indicial, prin absolutizarea trăsăturilor semantice de apropiere sau depărtare, când „obiectul” situat între cei doi poli, apropiere-depărtare, rămâne fără expresie lingvistică, fiind implicit în grade și moduri diferite în planul semantic al unui substantiv introdus mai târziu în linearitatea textului: „Acesta este fratele
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fixării identității de clasă lexico-gramaticală: „Numeralul nu numește, nici nu înlocuiește numele de lucruri sau de ființe, ci indică numărul (cinci elevi, zece studenți), substantivul putând fi subînțeles (trei, opt, doisprezece).” ( G.A.,vol.I, p. 181) Dacă se abandonează absolutizarea criteriului semantic, care are justificare în descrierea sistemului lexical al limbii, nu și în identificarea claselor gramaticale ale vocabularului, se deschide drum pentru o stabilire mai exactă a identității morfologice a diferitelor clase de cuvinte considerate categorii de numerale și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
când verbul este intranzitiv, sau din trei termeni, când verbul este tranzitiv, reprezentând două unități lexicale autonome și două funcții sintactice: morfemul se+verbul + un substantiv (pronume)/o propoziție. Se citește ziarul. (predicat) (subiect) În plan semantic, diateza impersonală exprimă absolutizarea acțiunii verbale în interpretarea lingvistică a realității; subiectul vorbitor reține doar desfășurarea acțiunii; în consecință, suspendă total relația cu un subiect gramatical în cazul verbelor intranzitive: Se trăiește greu. sau o situează în sfera semantică a subiectului-agent nedeterminat, în cazul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
îngriji etc.). Deosebirile semantice dintre verbele la diateza dinamică, însoțite și de deosebiri de organizare a sintagmei, permit identificarea a trei valori: 1. dinamic obiectiv (cu un subiect obligatoriu) A ® B El se folosește de naivitatea mea. 2. dinamic subiectiv (absolutizarea subiectivității) ¬ A ® El se fâstâcește. 3. dinamic pasiv (diateza medie) (există o cauză exterioară) A ¬ B El se sperie de orice. În planul expresiei, în paradigma categoriei diatezei, diateza dinamică se opune celorlați termeni exclusiv la nivel gramatical, numai când
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
lor (relativă sau absolută). La primul nivel, „polisemia” lexico-gramaticală a formelor absolute este reprezentată de complementaritatea verb-nume (infinitiv, participiu, supin) sau nume-verb-adverb (gerunziu). La cel de-al doilea nivel, neutralizarea opozițiilor categoriale se manifestă ca potențialitate absolută (infinitivul) sau ca absolutizare a semanticii unui termen al opoziției (gerunziu, participiu, supin). INFINITIVULTC "INFINITIVUL" Principala funcție lingvistică a infinitivului este funcția denominativă. Infinitivul denumește acțiunea (starea etc.) verbului în interiorul sistemului lexical al limbii, așa cum forma absolută a substantivului, acauzală, denumește „obiectual” substanțe - „obiecte
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a excela, a delibera, a se îndoi etc. cer circumstanțiale limitative (de referință) (de relație, în termenii gramaticii curente): Mă îndoiesc că voi găsi înțelegere. Vasile excelează în asemenea gafe. Unele din aceste verbe se pot întrebuința fără circumstanțial, odată cu absolutizarea planului lor semantic pe o anumită coordonată: Așteptarea aceasta durează = durează mult = este de durată. Cărțile costă = costă mult = sunt scumpe. El nu știe să se poarte = să se poarte frumos = El se poartă urât. Verbul a fi este suficient
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
frecvent, estompat sau chiar suspendat, impunându-se doar un sens nedeterminat de circumstanțialitate: „Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri Flori de tei de-asupra noastră / Or să cadă rânduri, rânduri.” (M. Eminescu) Suspendarea circumstanțialității (temporalității, cauzalității etc.) gramaticale prin absolutizarea trăsăturii semantice simultaneitate este proprie celei de a doua funcții sintactice a gerunziului: complement predicativ, funcție prin care în planul semantic global al enunțului se introduce o acțiune simultană cu acțiunea verbului ca o însușire dinamică a subiectului (complementului) gramatical
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
soluții, eșuând $... dar a eșuat$$ însă de fiecare dată.” SINTAXA PARTICIPIULUITC "SINTAXA PARTICIPIULUI" Dimensiunea adjectivală din planul semantic al participiului (nedevenit adjectiv, întrucât acțiunea exprimată de verbul în care își are originea nu se transformă în însușire; se produce doar absolutizarea sensului perfectiv, de proces încheiat) îi determină specificul funcțional; realizează în mod definitoriu funcțiile sintactice: • atribut: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! Copac pribeag uitat în câmpie.” (T. Arghezi) • nume predicativ în structura unui predicat analitic: „Pirgu, îndeosebi, părea frământat
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoșul, să-l zvârle într-un cuptior plin cu jăratic și să puie o lespede la gura cuptiorului...” (I. Creangă) Enunțuri exclamative În enunțurile exclamative, raportul emițător-mesaj-destinatar este dominat de emițător; prin absolutizarea componentei subiective a mesajului, enunțul exclamativ devine expresia sintactică a reacțiilor sale față de realitatea extralingvistică sau, mai ales, față de interlocutor. Sub aspect semantic, enunțurile exclamative exprimă: • diferite stări afective provocate subiectului vorbitor de către destinatar, sau de contactul cu realitatea extralingvistică
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
al enunțului și lumea extralingvistică, se disting două categorii de predicate: a. predicatul absolut b. predicatul referențial a. Predicatul absoluttc "a. Predicatul absolut" În enunțul cu predicat absolut, se absolutizează planul semantic al relației de interdependență subiect predicat, concomitent cu absolutizarea semanticii lexicale a termenilor care realizează cele două funcții sintactice la nivel conceptual, în afara oricărei determinări cu originea în situația de comunicare. Din punct de vedere logico-semantic, enunțurile cu predicat absolut sunt expresia unor adevăruri axiomatice; semantica termenului-predicat și semantica
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
nepersonale sau substantive, care trimit, prin planul lor semantic, la aceeași realitate extralingvistică: Pe tine te dor vreodată ochii?, Iar o doare inima pe Maria. Fiind o complinire necesară, cerută de verbul tranzitiv, nerealizarea funcției de complement direct duce la absolutizarea semanticii verbului care, în absența unei limite exterioare concrete pentru acțiunea pe care o exprimă, rămâne în sfera generalului: „Așezat la masă, plecat peste hârtii, Fărâmă scria.” (M. Eliade), „A întrebat în dreapta, a întrebat în stânga, nimeni nu știa ce-i
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
întâmplare, mereu și mereu 1120. Sunt numeroase afiliații între limba poetică și religie, nu numai la nivel teoretic, ci și citind psalmii, imnurile, poesia spirituală ca revelații în biografiile multor poeți. Strânsa legătură dintre acestea participă la eternizarea absolutului sau absolutizarea eternității. Dezvoltarea artei nu a fost o reprezentare a divinității și nici o copiere a naturii. Tranziția între credința în suflet, primul conțtientizat de om și credința în Dumnezeu a fost posibilă doar prin inteermediul artei dătătoare de consistență obiectivă pentru
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
prin intermediul acțiunii imanente în lume. Cel care s-a opus cu fermitate acestei teze a fost Blumenberg, care a luat apărarea modernității, susținând că ea nu reprezintă atât secularizarea creștinismului, cât procesul de afirmare autonomă a omului în lume. Odată cu absolutizarea dimensiunii terestre, modernitatea neagă dualismul gnostic, prezent încă în speculația teologică a Evului Mediu târziu, care separă în mod radical lumea de Dumnezeu. Modernitatea, așadar, nu este triumful, ci a doua, și definitivă, înfrângere a gnozei 185. Ceea ce ne interesează
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
considerat constanta sa psihocomportamentală. Astfel, judecata diagnostico-prognostică se bazează numai pe raportarea a două valori statice: scorul subiectului la test, care exprimă starea lui (înțeleasă ca o constantă individuală), și valoarea-etalon a testului (înțeleasă ca o constantă populațională). Tendința de absolutizare a constantului, invariantului și de minimalizare-ignorare a variabilului este evidentă. În nici un test psihologic nu găsim o relativizare a valorii sale diagnostico-prognostice și a duratei de valabilitate (și, respectiv, de stabilitate) a rezultatelor ce se obțin prin aplicarea lui (Anastasi
[Corola-publishinghouse/Science/2159_a_3484]
-
impun o schimbare radicală a concepției psihodiagnostice (Golu, 1993). Pentru a nu ne îndepărta prea mult de titlul comunicării noastre, ne vom opri doar asupra exigențelor ce decurg din atributul „dinamic-evolutiv”. Prima și cea mai importantă este exigența renunțării la absolutizarea constantului și relativizarea acestuia, cu luarea concomitentă în considerație a variabilului, schimbării în timp a valorilor tuturor coordonatelor de definiție ale sistemului personalității. Atributul „dinamic” presupune numirea într-o schemă operatorie unitară atât a constantului, cât și a variabilului care
[Corola-publishinghouse/Science/2159_a_3484]
-
fel de marionetă, prizonier al situației, un instrument al ei, o „funcție a situației”, care acționează numai după împrejurări. După cum remarcăm, punctul de vedere situațional, deși mai aproape de realitate, păcătuiește, la fel ca primul, printr‑o serie de unilateralizări și absolutizări. Astfel, dacă în prima modalitate se absolutiza rolul interiorului, al laturii psihologice, în cea de a doua se absolutizează rolul exteriorului, al situațiilor exterioare persoanei. Punctul de vedere situațional a dus la neglijarea aproape totală a factorilor de personalitate, la
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
situație în conducere, ar însemna a nega capacitățile individului de a se educa și autoeduca, de a‑și schimba unele dintre trăsăturile sale neeficiente, în fine, de a se adapta convenabil particularităților situației. Credem, de aceea, că problema nu privește absolutizarea acestor mecanisme de apărare, ci depășirea lor atunci când se dovedesc a fi neeficiente. Așa cum arătam, ele nu au doar un rol negativ, ci și unul pozitiv. Chiar Schaffer afirma că forțele care i‑au împins pe numeroși conducători spre inovații
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
și de manageri, de sindicaliști și de patronat care implică fie îndoieli și scepticism, fie credința că adevărata influență și putere le sunt disponibile prin sarcinile lor organizaționale. Existența unor modele opuse ale participării atenționează asupra necesității evitării tendinței de absolutizare a unuia sau altuia dintre ele. Probabil că utilizarea lor alternantă și situațională este mult mai productivă, decât utilizarea lor unilaterală și global-nediferențiată. N-ar fi exclus ca pentru anumite tipuri de organizații, pentru anumite momente din evoluția lor, un
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
altele. În fine, listele de nevoi erau construite prin observarea comportamentului exterior; or, fenomenele motivaționale sunt intime, dinamice, fluctuante. Așadar, dacă teoria lui Taylor despre motivație păcătuia prin emiterea unor prezumții simplificate despre natura umană, nefondate științific și, deci, prin absolutizarea doar a unui tip de motiv, teoriile bazate pe liste de trebuințe și motive păcătuiesc prin caracterul lor eclectic, prin încercarea de cuprindere neselectivă și neargumentată a cât mai multor motive între care nu se stabilesc nici corelații, nici predominanța
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
nivelul nerealizării personale este scăzut. Or, ca precursor al epuizării emoționale, acesta ar fi trebuit să fie crescut. La fel, în faza 7 extenuarea emoțională are un nivel înalt de manifestare, în timp ce depersonalizarea are un nivel scăzut. Transpare și ideea absolutizării rolului epuizării emoționale în detrimentul celorlalte două dimensiuni. În final, s-a reproșat și faptul că modelul prevede prea multe faze, trei sau patru fiind suficiente pentru a determina mai bine momentul de intrare în procesul de epuizare, ca și tranziția
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
superiorității acestei religii ca unică depozitară a adevărului. Deschiderea spre ecumenism ca cerință politică adusă de schimbarea regimului dictatorial provoacă în aceste țări câteva reacții de neînțeles pentru semenii din țările cu mai veche tradiție democratică. Mai precis, trecerea de la absolutizarea unei religii la acceptarea pe picior de egalitate a conviețuirii tuturor confesiunilor religioase se face lent și întâmpinând opoziția ce vine, evident, dinspre religia care își pierde prerogativele politice. în aceste condiții, lupta pentru autoritate se poate desfășura, odată cu pierderea
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
dar ea înseamnă mai mult decât atât ca ființă rațională, morală, culturală și spirituală. De aceea, a urma natura în mod absolut presupune o reducere a ființei umane la structuri biochimice, ceea ce nu se poate admite. Pe de altă parte, absolutizarea naturii duce la dihotomia dintre natură și cultură. A urma natura în sens artefactual. Omul este o ființă deliberativă și acțională, care își manifestă prezența în natură prin acțiuni creatoare și transformatoare. Este imposibil să urmăm natura în sens artefactual
[Corola-publishinghouse/Science/84952_a_85737]
-
inovație și spirit critic se distinge, în istoria paradigmelor, arta care „face artă despre artă” de arta „care face artă despre viață”, fragmentarismul primei tendințe putând totuși contribui la edificarea spirituală a omului ca totalitate, după cum - tot prin spirit critic - absolutizările pot contribui la construirea globalității spirituale. Remarcabile sunt tonul comprehensiv, hermeneutica asociativă și precizia caldă a prezentării unor artiști ca Theodor Pallady, Nicolae Petrașcu, Ștefan Ciucurencu, Corneliu Baba, Corneliu Medrea, Paul Erdös, Henri Catargi, Constantin Brâncuși, Ligia Macovei, Aurel Jiquidi
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289554_a_290883]
-
realității cotidiene, În replică la perspectiva prozaic-pozitivistă asupra lumii. Dacă s-a putut observa că „liricizarea masivă a unei părți a prozei [...] este contemporană [...] cu triumful deplin al naturalismului”, În mediile avangardiste mai recente un proces similar are loc, prin absolutizarea divorțului dintre poezie și existența „fără poeme” a secolului mercantil burghez, În care convenția utilitaristă Înăbușe liberul flux al trăirii, atrofiind facultățile imaginative ale omului și interzicînd astfel accesul la „miracolul” universal („Nu e voie să rîzi sau să plîngi
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
poate fi raportat și la sintagma științificofantastic, înțeleasă ca o para-știință. Lumile posibile S.F. sunt hiperbolice, cu savanți și mașini năzdrăvane, cu existențe întemeiate pe ipoteza unei inovații oarecare, lumi care au un farmec pur cerebral. Paradoxal, neverosimilul provine din absolutizarea științei, din supralicitarea rațiunii și logicii, iar fantasticul presupune, însă, introducerea altor lumi posibile în acest univers. Proza poetică și alegorică reprezintă o altă abordare a literaturii fantastice, recurgându-se la două procedee specifice: alegoria și simbolul. Alegoria are rolul
Fantasticul în proza lui Ion Luca Caragiale by Elena Deju () [Corola-publishinghouse/Science/1278_a_1923]