302 matches
-
cu Dumnezeu. La capătul unei vieți de înfrânare și pocăință, fiecare monah reface experiența unității eshatologice a umanității. Fără recunoașterea abisului despărțirii noastre de Dumnezeu este imposibil de ajuns la această stare de har. Rănit în profunzimile sale de căderea adamică, omul se găsește într-o continuă căutare a unui balsam tămăduitor. Foamea de păcat ne livrează mai întâi prospectul reînsănătoșirii. Omul iubește mereu, dar cel mai adesea contrar firii sale. Atunci, iluzia este inevitabilă, preferând în locul adevăratei cunoașteri disperarea din
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
saltul în universalitate. Lipsită de orice interes față de hematologia morții lui Iisus, reprezentarea Patimii Domnului pe Cruce este, de fapt, o hermeneutică a unei drame cu reverberații cosmice. Prin redarea unor evenimente invizibile naratorului istoric (e.g., suspinul îngerilor sau osuarul adamic), icoana încearcă imposibilul. În fapt, orice poetică a Patimii are sarcina de a zugrăvi episoade inaccesibile cronicarului, cum sunt cuvintele rugăciunii din Ghetsimani, plânsul creației din Vinerea Mare sau coborârea în iad. Punctul maxim al acestui avans în sfera nevăzutului este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
împinse spre infracțiune într-un mod aproape natural. Excepția o constituie, în acest tip de lume, inocența, nu păcatul. În romanul de față, omul și-a recăpătat dreptul la individualitate. Părăsind orașul, regăsind natura, el nu redobândește însă automat condiția adamică. Oamenii nu devin mai buni. În schimb, motivațiile lor sunt mult mai personalizate. Crimele petrecute în The Lady in the Lake au explicații precise, legate de acțiuni și interese precise ale făptașilor. Retrăgându-se în natură, protagoniștii restrâng, în mod
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
dacă ar fi fost vândut, ar fi compensat forarea a sute de puțuri, că vina pentru acel război le revenea americanilor, dar și nouă, lor și nouă, căci ne luptam prin popoare intermediare, după cum și foștilor colonizatori care alteraseră starea adamică a acelor țări, că de altfel, paradisul acela primitiv nu era decât un mit, că oamenii se luptaseră întotdeauna, odinioară cu lăncile, astăzi cu lansatoarele de proiectile antitanc, și că singurul lucru care deosebea moartea ocupanților blindatului incendiat, de masacrul
Recviem pentru Est by Andreï Makine () [Corola-publishinghouse/Science/2348_a_3673]
-
aceea pentru câștigarea fetei împăratului Roș, cea mai dificilă, trecând, cu ajutorul tovarășilor năzdrăvani, alte șase probe inițiatice, Harap-Alb își împlinește destinul, își încheie un moment al vieții absolut necesar unui împărat, căsătoria. În urma întâlnirii cu fiecare dintre uriași, prin botezul adamic, are loc un efect de recunoaștere și de denumire în funcție de atribute și aspect, ce surprinde talentul portretistic al lui Creangă și relaționarea între eul manifest și eul non manifest. În ciuda inconștientei neofite a protagonsistului, ce ignoră utilitatea adjuvanților și îi
Convertirea grotescului în comic la Ion Creangă. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Amalia Bartha, Ilinca Busuioc, Ana-Maria Dogaru, Anca-Ioana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_948]
-
voi Îndestul pleonastiza); În Basarabia mea cea rainică. Mă Întorc În calidor, zăbovesc prin curte, dau târcoale, raite, ocoluri, precum tata, În clipe de sfârtecătoare cumpănă - casei. Nu-mi vine să re-plec. Nu-mi vine deloc (nicicacum, ca să mă exprim adamic...). Ceea ce se lasă, așa cum am lăsat eu, Mana mea, la vârsta de opt ani și jumătate, nu se mai poate regăsi În realitate. Ci doar În re-realitate. Nimic nu se repară, totul se face din nou - pe aceeași temă. Dau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
și izvorul vieții („Din nou ne-au Înșelat”, murmură Amparo, nici umbanda nu-i un cuvânt de-al nostru, are numai sunetul african”). Rădăcina e Aum sau Um, care e acel Om budist, și e numele lui Dumnezeu În limba adamică. Um e o silabă care, dacă e rostită cum trebuie, se transformă Într-o mantră puternică și provoacă curenți fluidici de armonie În psihic, prin chakra, sau Plexul Frontal. „Ce este plexul frontal?” Întrebă Amparo. „O boală incurabilă?” Bramanti preciză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
mai este încadrată de un gol neantic, ci de copleșitoarea deschidere a unei spiritualități supreme. Misticul nu neagă infinitatea naturii, ne-omenescul recunoscut de ateu, sferele cosmice de necuprins pentru om, dar le conferă un rol secund în evoluția destinului adamic. Un astfel de fundamental destin își glisează dinamica între presiunea unei deficiențe primordiale impusă de păcat și resurecția izbăvirii de spectrul malefic al acestuia. Pentru mistic există un ne-omenesc care, în mică parte, poate fi admirat de privirea umană
Transcendența activă by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
constrângeri a eului împotriva opțiunilor interiorității sale? Demonul obligă la gândul, trăirea și acțiunea negativă pe cel în preajma căruia și-a ancorat prezența malefică? Dacă această prezență ar înlănțui conștiința umană impunându-i, fără acordul ei, tensiuni obscure atunci ființa adamică ar fi doar o victimă inocentă a unor decizii elaborate dinspre ne-omenescul transcendent. Ne-aderând în interioritatea sa la astfel de imperative ea s-ar afla în afara sferelor păcătuirii, însăși noțiunea de păcat, dintru început corelată cu cea a
Transcendența activă by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
concretă nu poate fi determinată decât prin și de către voința umană. În acest sens, misticul ne spune că demonul tentează, ispitește fiind un negustor, un ofertant abil care, cu răbdarea unui înger intrat în dizgrațiile edenice, pândește peste temporalitatea clipelor adamice de îndoială și orgoliu rătăcitor. Ce aruncă el în fața omului dublicitar și instabil este promisiunea unui altceva care întrece cu mult darul Divinității. Această noutate bizară este asemeni unei porți sculptate în fildeșul demiurgiei cosmice. Ea atrage ca strălucirea unei
Transcendența activă by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
ca enigmă între adâncurile și înălțimile aceluiași infinit. Naivitatea, credulitatea stridentă cu care prezența umană își ancorează resursele ontice în oferirea de sine a vulgului profan, a simplității fără adâncimi și semnificații ce deschid spre profunzimi este, în contextul suferințelor adamice, estompată și, într-un final, anihilată. Locul ei este luat de privirea purificată prin îndurerări, privirea unei conștiințe ce își întâlnește revelația efemerului mundan, al limitării acestuia și-al învecinării cu un nedeterminat în structura strălucirii sale absolute. O astfel
Transcendența activă by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
mai purificat puțin din praful și mizeria depuse în sufletul meu. Drumul meu, deși a bătut atât de mult pământ, este un drum care vreau să mă conducă spre ceruri. Pelerinajul meu pământesc este mai ales un pelerinaj spre omul adamic în întâlnirea lui cu Dumnezeu într-o grădină a paradisului pe care el mi-o pregătește și în care eu sper, vreau să intru. Nu ignor apoi latura culturală și socială a acestui pelerinaj. Am putut să cunosc mai bine
Pelerin pe drumul Sf. Iacob de Compostela (Genova-Pamplona) by Emil Dumea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91894_a_92328]
-
spațiu epurat de orice atingere cu urâtul, în orice formă de manifestare a lui, aglutinând senzații dintre cele mai înalte, prin intermediul picturalului concentrat în tablouri paradiziace, peste care tronează lumina, lăuză, dominate de un vegetal luxuriant, străbătut episodic de perechea adamică sau de un cuplu ideal, închipuit de Grădinar, în stare să reitereze experiența biblică, mai ales că șarpele (Phylon) e cvasiomniprezent. Transfigurând realitatea în alambicul Grădinarului - element din recuzita magicului și a fabulosului, parte inalienabilă a creației lui Emilian Marcu
Aventura lecturii : poezie română contemporană by Mioara Bahna () [Corola-publishinghouse/Imaginative/367_a_1330]
-
să-nserez / o altă umbră solitară! Cu ecouri uneori venind din tradiționalismul interbelic, dar și vag expresioniste, unele poeme din volum transferă în imaginarul lor aspecte amintind de episoade biblice sau mitologice, ca Mărul, în care sunt evidente aluziile la perechea adamică în Paradis sau Rug (II), unde căderea în poame, pe care o strigă, definește lumea ca imagine a dumnezeirii. Sunt însă și alte multe semne identificabile din mitologie, spre exemplu, în imaginea zeului orb, căruia eul liric aspiră să-i
Aventura lecturii : poezie română contemporană by Mioara Bahna () [Corola-publishinghouse/Imaginative/367_a_1330]
-
adune foile de pe jos. Gudrun scoase niște sunete care puteau să aparțină atât latinei fără flexiune, cât și limbii ceremâșilor și care exprimau dispreț și indignare În amândouă, semn al Înrudirii universale dintre toate limbile, coborâtoare dintr-un singur trunchi adamic. Se supuse, randomizând mai ceva ca un calculator. A doua zi dimineața, Belbo era radios. „Merge“, spuse el. „Merge și produce niște rezultate nesperate“. Ne Întinse output-ul imprimat. Templierii au legătură cu orice Nu-i adevărat ce urmează Isus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
mai puternice în sufletul uman decît «clasicismul». Ele sînt cu totul necunoscute chiar de critici și artiști. (...) Artele populare: cele mai puternice exemple de standard ale sensibilității. Toporul creiază mereu din început pe tabula rasa”. Regăsim aici, deopotrivă, obsesia autenticității „adamice” și a esențialității/universalității „antropologice” proprii modernismului radical. Un prim număr tematic notabil al „Contimporanului“ este cel consacrat arhitecturii moderne. Competența în domeniu a lui Marcel Iancu își spune, o dată în plus, cuvîntul. Pe prima copertă - schița unui „atelier la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
excepție care confirmă regula „neantului valah” preexistent. Un spirit relativ afin, pînă la un punct, în problema atitudinii față de specificul național - și care, asemenea lui Cioran și Fondane, va părăsi România pentru Franța - este tînărul Eugen Ionescu. Vorbind din perspectiva „adamică” a tinerei generații, acesta denunță „împrumuturile” culturale: „De o sută de ani - ați observat? - se pun neîncetat bazele culturii românești: cred că a venit timpul primei cărămizi”” („Pro domo“, în Axa, nr. 1, 20 octombrie 1932). Răspunzîndu-i lui G. Călinescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
actul Întrupării ca pe o necesară manifestare a dinamice patetice interne a Vieții. Maxim Mărturisitorul, reluat apoi de Ioan Eriugena și Duns Scotul, socoteau la rândul lor că Întruparea Logosului divin s-ar fi putut petrece independent de drama căderii adamice. Fiecare corp subiectiv datorează Vieții transcendentale puterea nucleară de individuare (recursul oricărui gest la un nominativ „eu” și un acuzativ „mine”, după analiza făcută de Maine de Biran afirmației je peux). Unitatea lumii este filtrată transcendental în acest trup invizibil
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
mai reproșează lui Comte și Durkheim o senină justificare a violenței ca „produs inevitabil al libertății creative”3. Aici se repetă aceeași ecuație: când violența societăților arhaice nu mai e interpretată ca pură contingență (prin prisma învățăturii Bisericii despre căderea adamică și păcatul originar), ea devine automat un „rău necesar”, pe care doar rațiunea - ca for al transparenței și reconcilierii - poate aspira să-l neutralizeze. Tradiția germană a sociologiei moderne continuă linia pozitiviștilor francezi, deși operează câteva modificări. De această dată
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
intuirea totalității și, în același timp, conștientizarea nostalgică a imposibilității de a o atinge (sau, mai curând, de a o păstra). Din această perspectivă, opera lui Ponge constituie, într-adevăr, o tentativă magistrală de ilustrare a acelei nostalgii cratyliste, socratice, adamice, despre care Roger Little afirma că ar constitui, deopotrivă, „forța și slăbiciunea”254 acestui tip de poezie. O asemenea atitudine readuce, inevitabil, în discuție vechea problematică a adevărului în poezie și, implicit, a adecvării cuvântului la realitate, pornind tocmai de la
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
și tot aici, cu referire directă la dragostea dintre Cezara și Ieronim ei se Întâlnesc „Într-o perfectă nuditate, adică dezbrăcați de orice formă, eliberați de orice individualitate, reduși la arhetipuri, care pot cunoaște fără să devină ... reîntoarcerea la starea adamică de dinainte de cădere, care nu cunoștea experiența, nu avea istorie” (/159). Dacă am pune În legătură simbolurile de mai sus cu simbolismul latent din Șarpele, este limpede că Eliade „dă faptelor epice o legătură simbolică. Dorina și Cezara refac, În
FORMELE FUNDAMENTALE ALE SACRULUI ÎN OPERA LUI MIRCEA ELIADE by GHEOCA MARIOARA () [Corola-publishinghouse/Science/1287_a_2109]
-
pesemne că ar fi refuzat să o facă: pentru că a visat, toată viața, nu un învățămînt organizat, unde se predau conținuturi de gândire, ci o "școală de înțelepciune", unde se gândește doar. "Întoarcerea la cultură" era întoarcerea la o cultură adamică, ce ar premerge căderii în păcatul unei culturi oficializate și instituționalizate. Însă pentru a realiza acest lucru, trebuie să știi să-ți cauți și să îți alegi elevii, așa cum și-i căuta și alegea Socrate printre tinerii cu spirit frumos
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
important cod de legi al Indiei antice, atribuit de tradiția hinduistă lui Manu, adică primul om. Sastra Înseamnă carte și știință. Dharma Înseamnă lege și Manava (Manu) este numele autorului. Manu nu este un nume individualizat și nici În sens adamic, ci În sensul de primul om, cel mai Înțelept din colectivitate. În cronologia Brahmanică, Manu, autorul codului de legi, cunoscut sub numele de Legea lui Manu, este al șaptelea Manu. Platon, În Republica și Legile, Întrezărind legile fundamentale ale eredității
Medicina si psihologie cuantica by Valentin AMBĂRUŞ, Mariana FLORIA, () [Corola-publishinghouse/Science/1642_a_2904]
-
perfect identificabil - autoportretul. Mitul oglinzii guvernează În mod autoritar toate Încercările autoportretului de a-și depăși condiția de simplă reflectare a unei existențe care simte nevoia să se comunice. Autoportretul e „un mimesis fără iluzie”21, o reîntoarcere spre spațiul adamic, pierdut, spre o matrice demult părăsită. Întreaga artă a scriitorului va consta, așadar, din umplerea unui gol, din crearea senzației că miracolul existenței primare, ideale și fantasmatice poate fi recuperat. Că, mai mult, el poate fi echivalat, pe anumite porțiuni
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
valoarea funcțională a unui singur cuvânt, sau chiar a unui singur fonem. Astfel, în structura unei poezii, grupurile de cuvinte transportă un ce aparte, un supra-cuvânt sau mai bine zis un necuvânt". Grație "necuvintelor", viziunea (primenită) ia forma unui început adamic. De la fiziologia poeziei să trecem la argumentele Despre limbajul artistic. Rostirea de structură clasică zice eseistul se sprijină pe substantive, acestea cu încărcătură statică; în cea de tip romantic, pe verbe, vehicule dinamice (Disjuncție similară, adăugăm noi, la Paul Valéry
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]