1,552 matches
-
fi nici o lume: ar fi în orice caz această pură încercare mută de sine pe care spaima o face din ea însăși, pasiunea sa ar fi viața. Or, ceea ce este adevărat despre spaimă, intactă în ființa sa proprie, în carnea afectivității sale, chiar și atunci când reprezentările care o însoțesc în visul lumii s-ar dovedi iluzorii, nu este mai puțin adevărat în cazul viziunii înseși, cu condiția să facem în aceasta abstracție de tot ceea ce ea vede și de văzul însuși
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și de obiectivitate, mai cu seamă obiectivitatea lumii și a științei. În puterea de revelare a vieții, dimpotrivă, nu mai există nici îndepărtare, nici diferență, viața este o încercare de sine fără distanță, fenomenalitatea în care constă această încercare este afectivitatea. Descartes nu a pus niciodată la îndoială adevărul științei, și cu atât mai puțin intenționa să facă critica sa. Dimpotrivă, discursul său constă în a legitima știința, mai precis foarte recenta știință matematică a naturii pe care o descoperă cu
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
obiect. Ideea cugetului este puterea originară de revelare în virtutea căreia cogitatio (sufletul, viața) este revelare de sine, și nu a unei obiectivități oarecare, a unui cogitatum. Spaima se revelează astfel pe ea însăși și nu revelează în ea însăși, în afectivitatea sa, nimic altceva în afară de ea însăși. Că, acum, cunoașterea vieții (cunoașterea sufletului) fondează cunoașterea trupului, orice cunoaștere de obiect, aceasta rezultă din faptul că ideea cugetului nu se opune numai tuturor celorlalte idei, ci constituie esența lor comună. Astfel, orice
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
modalitate a vieții, a sufletului chiar de-ar fi să nu fie acolo nici un om, nici un triunghi sau nici un zeu. În măsura în care viziunea obiectului presupune cunoașterea viziunii înseși și în care cunoașterea viziunii este propriul său patos auto-afectarea subiectivității absolute în afectivitatea sa transcendentală (transcendentală înseamnă care o face posibilă în calitate de subiectivitate, în calitate de viață) -, atunci această viziune a obiectului nu este niciodată o simplă viziune, ci, deoarece ea se auto-afectează în mod constant și nu vede decât în această auto-afectare de sine
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
care se formează orice "lume" posibilă, deschiderea unui În afară, Exteriorizarea originară a unei exteriorități oarecare (cea a unui număr, de pildă), nu este susceptibil a se produce decât cu condiția ca această producere să se afecteze pe sine, în Afectivitatea acestei produceri prin urmare și mulțumită ei. Astfel, lucrurile nu sunt sensibile ulterior, ele nu îmbracă acele tonalități care le fac să se ivească în fața noastră amenințătoare sau senine, triste sau indiferente, în virtutea relațiilor pe care le-ar înnoda într-
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
de puțin de ea, nu are nici o legătură cu ea, și nici nu va avea vreodată. Căci nu există acces la viață decât în interiorul vieții și prin ea, dacă este adevărat că singură viața se raportează la ea însăși, în Afectivitatea auto-afectării sale. Însă în "raportarea la sine" a vieții nu există nici un "raport cu", nici o ek-stază, nici o "conștiință" în vreme ce știința se mișcă în întregime și exclusiv în interiorul relaționării la lume și nu o cunoaște decât pe aceasta, decât obiecte. Iată
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
pe aceasta, decât obiecte. Iată de ce ea este obiectivă prin principiul său, în virtutea fundamentelor sale ontologice ultime. Și acesta este motivul pentru care ea ignoră și va ignora mereu ceea ce, încercându-se pe sine și auto-afectându-se în imanența radicală a afectivității sale și numai în aceasta, se prezentizează și se esențializează în sine însuși ca viață. În fapt, lumea este un mediu de exterioritate pură. Tot ceea ce găsește în ea condiția ființei sale nu se înfățișează niciodată decât ca ființă-exterioară, o
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
se spori pe sine și un a se bucura de sine, se întâmplă așadar și că, în auto-simțirea și auto-îndurarea sa, suferința subiectivității este în mod identic bucuria sa, cufundarea în propria ființă, uniunea și comuniunea cu ea în transparența afectivității sale. Viața în auto-afectarea sa în auto-simțire și auto-îndurare este în esență afectivitate, însă afectivitatea nu este nici o stare, nici o tonalitate definită și fixă. Ea este istorialul Absolutului, maniera infinit de diversă și variată în care acesta vine către sine
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
așadar și că, în auto-simțirea și auto-îndurarea sa, suferința subiectivității este în mod identic bucuria sa, cufundarea în propria ființă, uniunea și comuniunea cu ea în transparența afectivității sale. Viața în auto-afectarea sa în auto-simțire și auto-îndurare este în esență afectivitate, însă afectivitatea nu este nici o stare, nici o tonalitate definită și fixă. Ea este istorialul Absolutului, maniera infinit de diversă și variată în care acesta vine către sine, se încearcă și se îmbrățișează el însuși în această îmbrățișare de sine care
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
că, în auto-simțirea și auto-îndurarea sa, suferința subiectivității este în mod identic bucuria sa, cufundarea în propria ființă, uniunea și comuniunea cu ea în transparența afectivității sale. Viața în auto-afectarea sa în auto-simțire și auto-îndurare este în esență afectivitate, însă afectivitatea nu este nici o stare, nici o tonalitate definită și fixă. Ea este istorialul Absolutului, maniera infinit de diversă și variată în care acesta vine către sine, se încearcă și se îmbrățișează el însuși în această îmbrățișare de sine care este esența
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
aceste "reveniri" idealității matematice pe care am substituit-o datului sensibil i se opune, nu în interiorul unei lumi, ci radical, în afara acestei lumi și a exteriorității transcendentale în care ea ek-zistă, un adevăr mai vechi a cărui substanțialitate fenomenologică este afectivitatea adevărul aflat în subiectivitate și identic cu ea. În vreme ce primul dintre aceste adevăruri, adevărul ființei-acolo ca ființă-acolo, este sustras singularității privirii care se așează asupra lui, patosului său, care se cufundă în Noapte în vreme ce adevărul obiectiv și științific
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
obiectivarea vieții transcendentale sub forma unei semnificații ideale atașate fenomenului și făcând din el un fenomen uman este, după cum s-a arătat, constitutivă acestui obiect, precum și caracterelor reținute din acesta, fie și numai în mod implicit caracterele temporalității, sensibilității, valorizării, afectivității, intersubiectivității etc. Aceste caractere sunt legate înaintea obiectivării, în viața transcendentală însăși, potrivit unor reguli fundamentale și unei ierarhii ce aparțin propriei esențe a acestei vieți și o definesc. Le regăsim apoi în obiectivare sub formă de proprietăți empirice ale
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
dintre cele două mari ideologii ale secolului XX. În ciuda schematismului unor teze devenite deopotrivă catehism politic și doctrină de stat, el poartă în sine și duce până la ultimele lor consecințe principalele tare ale proiectului galilean: deprecierea vieții, a subiectivității, a afectivității, a individualității și, la modul general, a tuturor determinărilor ontologice care constituie esența proprie a acesteia. Realitatea, adevărul nu se găsesc așadar în viață, ci dincolo de ea într-o lume aflată în urmă, în aceste mari mase transcendente care sunt
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
motivează, atunci ea se ridică până la înălțimea acestui patos, operația sa nu are altă finalitate sau, mai bine spus, altă realitate decât de a fi înfăptuirea și realitatea acestui patos însuși, istorialul său: în loc să expedieze raportarea noastră la ființă în afectivitate, ea o actualizează. Cu cât se intensifică această raportare, cu atât se intensifică acțiunea însăși, în așa fel încât aceasta din urmă este pe potriva celei dintâi. Creațiile culturii în toate domeniile sunt forme de acțiune pe potriva raportării noastre patetice la
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
Janet concepe ierarhia nivelurilor de conduită ca aparținând acelui ceva pe care l-am putea numi natura umană, și chiar ca definind-o. Există o facultate eminentă, inteligența și, dedesubtul ei doar, diversele planuri ale acțiunii, ale sensibilității și ale afectivității. Inteligența este cea care servește drept criteriu sau drept revelator energiei, epuizarea acesteia din urmă antrenând întreruperea activității intelectuale și înlocuirea ei cu reacții emotive și, la limită, cu simple reflexe, după cum putem observa la femei, la copii sau la
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
conferire a unui status și de reglementare a comportamentelor sexuale (I. Mihăilescu, 1993, p. 242)29 -, familia monoparentală este un efect al funcției reproductive, se regăsește în socializarea copiilor, oferă îngrijire și protecție membrilor ei, dezvoltă un climat de strânsă afectivitate. În cadrul acesteia, nu sunt reglementate comportamentele sexuale, părintele singur (fără partener în cadrul familiei) putând avea relații afective și sexuale în afara familiei. În analizele referitoare la familia monoparentală, un accent deosebit este pus pe consecințele asupra evoluției copiilor: stare de sănătate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
există un tip important de iubire: aceea dintre părinte și copil. Ea este de obicei alcătuită din elemente ale iubirii ce ține de afecte și bunăvoință; dar implică mult mai multe. Bunăvoința din ea nu izvorăște din recunoașterea datoriei, iar afectivitatea ei este de obicei departe de a fi „simpla înclinație” nestatornică pe care o sugerează acești termeni. Este un fel de iubire care se dezvoltă în timp și își are originile într-un atașament atât de strâns, încât, pentru copil
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
indiferent de sexul nostru, și care de-a lungul istoriei a constituit, bineînțeles, o parte mult mai mare a experienței femeilor decât a bărbaților. (Susan Moller Okin, „Rațiune și sentiment în înțelegerea dreptății”, apud A. Miroiu, coord., 1996, p. 201) Afectivitatea are un rol formator fundamental pentru copii. În paradigma clasică de abordare a acestui subiect, se consideră că determinantă pentru dezvoltarea normală a copilului este iubirea maternă (E. Fromm, 1995, p. 49). Maternitatea apare ca „obiect de înflăcărare socială”, „imaginea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
părinți/copii este conceptul de alocație psihologică - cu alte cuvinte ceea ce îi dă părintele copilului, un complex de stări afective în care intră grija, toleranța, atenția, iubirea, protecția, sacrificiul, devotamentul, contactul fizic. Lipsa de alocație psihologică duce la carențe de afectivitate (A. Liiceanu, 1998, p. 43). Carența afectivă 101, numind un deficit afectiv, o insuficiență de satisfacere a trebuințelor afective, este adesea resimțită ca un neajuns, ca o lipsă a ceva necesar, dar și ca o disponibilitate redusă de a dărui
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
A. Liiceanu, 1998, p. 43). Carența afectivă 101, numind un deficit afectiv, o insuficiență de satisfacere a trebuințelor afective, este adesea resimțită ca un neajuns, ca o lipsă a ceva necesar, dar și ca o disponibilitate redusă de a dărui afectivitate. Persoana cu carențe afective este vulnerabilă, poate să-și piardă echilibrul emoțional, să trăiască stări de tensiune nervoasă, chiar depresii sau nevroze. Afectivitatea are un puternic rol suportiv, îmbracă valențe formative. Copiii care nu sunt înconjurați de căldură sufletească, nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
un neajuns, ca o lipsă a ceva necesar, dar și ca o disponibilitate redusă de a dărui afectivitate. Persoana cu carențe afective este vulnerabilă, poate să-și piardă echilibrul emoțional, să trăiască stări de tensiune nervoasă, chiar depresii sau nevroze. Afectivitatea are un puternic rol suportiv, îmbracă valențe formative. Copiii care nu sunt înconjurați de căldură sufletească, nu sunt iubiți trec prin momente de criză (tristețe, plâns, resemnare, pasivitate), refuză alimentele, par că regresează sub aspectul cunoștințelor, au o mai mică
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
maternă, doi oameni ce au fost una se separă (1995, p. 50). Din această perspectivă, mitul androginului poate căpăta noi înțelesuri. Raportându-mă din punctul de vedere al feminismului radical la perspectiva pe care am numit-o clasică, consacrată rolului afectivității în buna evoluție a copiilor, observ că ea permite articularea unui mecanism de subordonare a femeilor față de bărbați, în măsura în care aceste persoane sunt mame, respectiv tați. În primul rând, se consideră că a deveni mamă este un fapt instinctual, un atribut
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
o persoană, dar nu sunt suficiente pentru mai multe, în condiții de viață specifice, determinate de condițiile de locuit, de aspecte legate de sănătate, chiar de susținerea privind educația copilului etc.). Apoi, femeile ca mame sunt lezate de lipsa de afectivitate a tatălui sau de manifestările modeste ale acestuia față de copil. Mai mult, femeile ca mame sunt lezate și de sărăcia de relații sociale în care copilul lor are posibilitatea să intre - de aici, de puține oportunități ce li se deschid
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
unora dintre persoanele care compun familia, compensează într-o măsură oarecare deficitul relațional al acesteia. Capitalul social poate fi privit și din punctul de vedere al integrării comunitare a familiei. În primul rând, sunt vizate relațiile interumane directe, însoțite de afectivitate și bunăvoință, relații care constituie o rețea de susținere pentru copil, un mediu formator prin excelență. Copilul învață cum să relaționeze, la rândul său, cu ceilalți, cum să înțeleagă anumite aspecte de viață și cum să se apropie de oameni
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
susținere unii cu alții, formând adevărate rețele de sprijin, comunități. Dintre diversele perspective din care poate fi privită comunitatea, remarc drept deosebit de importantă pentru dezvoltarea persoanelor comunitatea afectivă. Aceasta este constituită dintr-un număr restrâns de persoane care au investit afectivitate și încredere într-un anumit om și față de care el răspunde într-un mod pozitiv. Pentru cel în cauză, acest nucleu comunitar reprezintă punctul de sprijin în diversele probleme pe care le întâmpină. Prezența unor persoane semnificative, a unui punct
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]