295 matches
-
lor, demnitatea oamenilor impune o obligație etică radicală: existența mea etică, în calitate de individ, mă obligă să-i recunosc și pe semenii mei ca atare. Numai concordia cu mine însumi face posibilă concordia cu aproapele meu; individualismul hedonist fondează o politică anarhistă și jubilatorie care, în contrapartidă, face posibil acest individualism hedonist. Niciodată niște fragmente de filosofie antică n-au conținut atâtea potențialități pentru secolele următoare... MOMENTUL AL TREILEATC "MOMENTUL AL TREILEA" Inventarea plăcerii: jubilarea lui Aristip din Cirenetc "Inventarea plăcerii \: jubilarea
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
sinistre", a susținut că trebuie să treacă râul sau metafizic într-un plan secund, "că pe un lux și o trădare"38, ca să se ocupe de oameni. Fidel acestei credințe în oameni, Sábato se îndreaptă de tânăr spre mișcările revoluționare anarhiste, unde, spune Sábato, "am cunoscut adevărați sfinți. Am făcut-o cu un sentiment parareligios. Nu se poate trăi fără Absolut"39. Nu se poate trăi fără absolut, fără idealuri, fără să crezi în ceva, spune mereu Sábato, de aceea încă
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
unui om a dat naștere unei lumi, ce lasă-n urma tragedia antică a lui Shakespeare. Și aceasta în Balcani!"6. Cu un parcurs biografic comparativ cu cel al lui Cioran, Sábato, la șaisprezece ani, începe să intre în legătură cu grupuri anarhiste și comuniste, "pentru că nu am suportat niciodată nedreptatea socială și pentru că aveam colegi care erau fii de muncitori, de imigranți socialiști"7, cu care pierdea nopți întregi, dezbătând probleme sociale. Despre perioada să de aderare la idealurile comuniste și apoi
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
prin schimbarea acestei ordini. Se discută despre cum să fie schimbarea, graduală sau revoluționară. În cazul promovării revoluției sau a rupturii radicale ca soluție se ajunge inevitabil la o relație ideologică cu gândirea revoluționară, cu marxismul, inclusiv cu unele mișcări anarhiste. Dacă judecăm însă moralitatea unor asemenea soluții radicale, atunci se poate ajunge la teza că marxismul sau anarhismul sunt la fel de imorale ca și ordinea pe care își propun să o înlocuiască. Pe de altă parte, cred că se poate arăta
[Corola-publishinghouse/Science/84952_a_85737]
-
multe rânduri teze anarhizante, ca în Statul și revoluția sau în decretul din noiembrie 1917 privind controlul muncitoresc asupra uzinelor. Anarhiștii iau parte la răsturnarea țarismului și apoi a guvernului lui Kerenski, și văd în emergența sovietelor* schița unei societăți anarhiste. Numeroase din valorile promovate de ei corespund în acel moment cu cele ale bolșevicilor*: antimilitarism, pacifism, anticlericalism, precum și gustul pentru acțiunea imediată și recursul la violență. Figura lor tutelară, Piotr Kropotkin, salută Revoluția din Octombrie* iar, în Ucraina, anarhistul Nestor
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
și marchează începutul reculului său pe plan internațional. Totuși, seducția exercitată de Revoluția din Octombrie, iar apoi de către Rusia sovietică asupra militanților radicali îi incită pe numeroși anarhiști - îndeosebi anarhosindicaliști - să se ralieze Internaționalei comuniste*, la începutul anilor 1920. Mișcările anarhiste europene sunt slăbite prin aceasta, iar numeroși militanți care au vizitat URSS, sau anarhiști ruși aflați în exil* denunță arbitrarul regimului bolșevic și monopolul lui asupra mijloacelor de exprimare a opiniei politice. Mărturia cea mai impresionantă este cea a lui
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
anarhiști ruși aflați în exil* denunță arbitrarul regimului bolșevic și monopolul lui asupra mijloacelor de exprimare a opiniei politice. Mărturia cea mai impresionantă este cea a lui Voline - în Revoluția necunoscută, publicată în 1947 - care relatează experiența sa în presa anarhistă a anilor 1920-1930. Contracarat prin prestigiul și puterea comunismului sovietic, anarhismul capătă o configurație grupusculară și nu mai păstrează decât o anumită influență asupra sindicalismului*. Spania este singura țară în care el mai rămâne o forță politică, datorită Federației Anarhiste
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
anarhistă a anilor 1920-1930. Contracarat prin prestigiul și puterea comunismului sovietic, anarhismul capătă o configurație grupusculară și nu mai păstrează decât o anumită influență asupra sindicalismului*. Spania este singura țară în care el mai rămâne o forță politică, datorită Federației Anarhiste Iberice (FAI) care se află în fruntea Confederației Naționale a Muncii (CNT), având în 1936 între 800000 și 1000000 de membri. Dar rolul crescând atribuit comuniștilor în timpul războiului din Spania* îi marginalizează progresiv pe anarhiști, dând câștig de cauză PC
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Mai ’68* reaprinzând fervoarea revoluționară, ocazionează emergența unui virulent anticomunism de stânga. Cu deosebire în Franța și în Portugalia (aici, cu Revoluția garoafelor*), PC prosovietice, criticate până acum de troțkiști, se văd atacate în prezent de maoiști* și de curentele anarhiste. Sunt uneori vizate și de terorism - cazul Brigăzilor roșii din Italia. începând din 1974, odată cu publicarea Arhipelagului Gulag a lui Alexandr Soljenițîn, și cu dezvăluirile asupra sistemului concentraționar*, anticomunismul se alătură luptei disidenților*. Moartea, în 1976, a lui Mao Tzedun
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
catolică și care contează pe armată pentru a impune la o adică o soluție bazată pe forță. Generalul Sanjurjo încearcă, încă de pe 10 august 1932, să dea o lovitură de stat care însă eșuează; în acest timp, anarhiștii* din Federația Anarhistă Iberică (FAI) și anarhosindicaliștii din CNT se lansează, la rându-le, în trei tentative insurecționale infructuoase, în 1932-1933. PC spaniol (PCE), decapitat de Stalin*, care tocmai a demis patru dintre principalii săi conducători, nu reprezintă decât un grupuscul, în comparație cu Partidul
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
de violențe vizând eliminarea adversarilor politici, atât la franchiști, cât și la republicani. La aceștia din urmă, represiunea este uneori rodul spontan al violenței populare pe care guvernul încearcă s-o supună unui control juridic (tribunale populare). Dar unele grupuri anarhiste, socialiste de stânga și comuniste impulsionează teroarea, dându-i o dimensiune anticlericală. în acest context, datorită dinamismului și disciplinei lor, beneficiind de formidabilul prestigiu al URSS, sfătuiți îndeaproape și conduși direct de trimișii IC - îndeosebi Palmiro Togliatti și Victorio Codovilla
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
centrului socialist, înlocuit de un guvern susținut de către PCE, în care nu mai figurează niciun ministru anarhosindicalist, și prezidat de Juan Negrin. Acesta își concentrează eforturile pentru reconstrucția statului și a armatei țintind finalmente câștigarea războiului. în numele acestui obiectiv, colectivizările anarhiste sunt desființate în septembrie. Pentru Negrin, prețul alianței sale cu PCE este acceptarea unei prezențe din ce în ce mai puțin discrete a agenților sovietici ai NKVD, culminând cu asasinarea lui Andres Nin și cu persecutarea POUM. Stalin dorește depășirea pluralismului în zona republicană
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Neuberg apărut în 1931 în Franța sub titlul Insurecția armată. Totuși, eșecurile determină atât IC, cât și pe Stalin* să-și schimbe orientarea. în războiul din Spania*, lupta armată în forma războiului propriu-zis, puternic încurajată de PC spaniol în fața milițiilor anarhiste. Cel mai adesea însă, luptele de gherilă - veche tactică militară constând în refuzul luptei deschise, în hărțuiri și lovituri date prin surpriză - sunt preferate ca prefigurare a unui război în toată regula. Această formă a reținut doar puțin atenția lui
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
tuturor structurilor opresive. Anumite experiențe realizate în America Latină* slujesc, într-adevăr, de referință pentru inventarea unei societăți egalitare și emancipate, mai ales „Revoluția bolivariană” condusă de Hugo Chavez, președintele Venezuelei din 1998, care simbolizează pentru neocomuniști „socialismul secolului XXI”. Grupuri anarhiste plutesc pe valul „alter” în scopul accelerării deconstrucției unui sistem detestat, după modelul așa-numitelor Black Blocks sau al câtorva „opozanți ai creșterii economice”. Mișcarea „neo” comportă și creștini, purtători ai unei doctrine sociale, a căror prioritate se îndreaptă spre
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
largi straturi sociale și să-și înmulțească releele de implantare, Internaționala Comunistă* (IC) creează organizații de masă care se înscriu într-o concurență fățișă cu organizațiile social-democrate. Obiectivul prioritar este să-i smulgă pe muncitori din legăturile lor socialiste sau anarhiste și să-i supună influenței comuniste. încă din 1920, IC creează Internaționala Tineretului Comunist (ITC), pepinieră în care se adună tinerii hărăziți să devină membri de partid. în 1921, sunt înființate Internaționala Roșie a Sindicatelor (IRS) și Ajutorul Muncitoresc Internațional
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
legături între aleșii politici, sindicate* și mișcarea asociativă muncitorească. în acest sens, social-democrația* germană constituie, înainte de 1914, modelul european, care se regăsește în Suedia, Norvegia, Belgia și Anglia, în timp ce țările din sud - Italia, Spania, Franța - sunt mai marcate de tradiția anarhistă*. Inventarea nucleului extremist cu vocație totalitară în 1902, în lucrarea sa Ce-i de făcut?, Lenin* propune o nouă concepție despre partid, care se desparte în trei puncte fundamentale de modelul social-democrat. în primul rând, la nivelul proiectului: partidul leninist
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
tulburări de conștiință; unii se întreabă: „și dacă aș omorî un fost comunist german?” Alții cer să aibă ca ținte numai ofițerii sau pe cei din SS. în plus, atentatele individuale au fost constant condamnate în trecut, ca o „deviere anarhistă”. în Franța, incapabil să-și convingă camarazii, responsabilul cu atentatele, Pierre Georges, hotărăște să dea exemplu: la 21 august 1941, la stația de metrou Barbès, ucide un subofițer german. Imediat, angrenajul acțiune-represiune se pune în mișcare. După asasinarea la Nantes
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
educare a maselor. în timpul primului război mondial, majoritatea sindicaliștilor se raliază politicilor de apărare națională, sperând că, dată fiind participarea lor la efortul de război, lumea muncitorească va obține compensații. Astfel, Lîon Jouhaux, secretar general al CGM și de formație anarhistă, devine unul dintre promotorii apropierii între sindicate și guvern. Totuși, minoritățile se opun acestei evoluții, cum e, în sânul CGM, cea condusă de două figuri ale sindicalismului revoluționar, Alphonse Merrheim și Pierre Monatte. Sindicalismul față în față cu revoluția bolșevică
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Pestana, aderă la ISR; după efectuarea, în 1920, a unei călătorii în Rusia bolșevică, însă, unde au constatat supunerea sindicatelor față de putere, își recuză adeziunea. Această retragere constrânge minoritatea comunistă, condusă de Andreu Nin, să organizeze nuclee comuniste în CNM - anarhistă - și Uniunea Generală a Muncii - socialistă. Un fenomen similar se produce în Italia cu sindicaliștii revoluționari ai Uniunii Sindicale Italiene. Franța este țara în care ISR înregistrează principalul său succes. Aduși de o figură a mișcării sindicale, Pierre Monatte, sindicaliștii
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Tibet*, China comunistă exersează de decenii ceea ce se numește „un etnocid”. TERORISM Dacă în 1881, Marx* aprobă asasinarea* țarului Alexandru al II-lea de către revoluționari ruși*, Lenin* nu îi urmează pe populiști pe calea atentatelor individuale, socotite drept o practică anarhistă*. El recomandă însă, încă din 1905, organizarea insurecției și a terorii* de masă, pe care le va pune în aplicare atunci când va fi cucerit puterea. Astfel, din 1920 în 1941, dacă e adevărat că Internaționala Comunistă* (IC) predică lupta armată
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
egalitarism Biserica catolică Biserica Renovării Biserica ortodoxă biserici protestante Biserica uniată Eisenhüttenstadt spionaj esenieni estonieni ETA militară ETA politico-militară eurocomunism Euskadi Ta Askatasuna (vezi ETA) Europa foști exil expresionism F Fabian Society Facțiunea Nucleul Central Falungong foamete FAO FARC Federația Anarhistă Iberică Federația Rusă Federația Sindicală Internațională Federația Sindicală Mondială (vezi FSM) femei finlandezi FLN FMI FMTD Fondul Monetar Internațional (vezi FMI) Forțele Armate Revoluționare din Columbia (vezi FARC) Forțele Franceze din Interior Forumul Democratic Fracțiunea Armata Roșie franctirori și partizani
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Worker Federation hotărăște să se intituleze partid comunist, în timp ce, în paralel, British Socialist Party își anunță aderarea la Komintern. În Spania, inițiativa revine tinerilor socialiști spanioli care părăsesc partidul socialist în aprilie 1919 și fondează partidul comunist spaniol. Centrala sindicală anarhistă, CNT, aderă provizoriu pe 17 decembrie 1919, dar delegatul său la al doilea congres, Angel Pestana, se abține în fața celor 21 de condiții. Aderarea atît la Internaționala Comunistă cît și la Internaționala Sindicală Roșie (ISR) divizează în mod profund sindicatul
Europa comuniştilor by José Gotovitch, Pascal Delwit, Jean-Michel De Waele [Corola-publishinghouse/Science/1433_a_2675]
-
noua Internațională și nu suferă nici o sciziune serioasă. Divergențele în rîndul persoanelor și al grupărilor care se alătură IC sînt multiple. În fiecare țară, o mișcare din extrema stîngă, adesea izvorîtă din sindicalismul revoluționar de dinainte de război sau din mediile anarhiste, se opune oricărei forme de participare electorală a noilor organizații comuniste, preconizează ruptura față de organizațiile sindicale reformiste și urmărește declanșarea imediată de insurecții revoluționare. Foarte repede, acest curent intră în conflict cu o altă componentă a partidelor comuniste ce se
Europa comuniştilor by José Gotovitch, Pascal Delwit, Jean-Michel De Waele [Corola-publishinghouse/Science/1433_a_2675]
-
îi devine unul dintre lideri. În clandestinitate, partidul pierde peste o treime din membrii săi. El își trage forța din straturi sociale eterogene, meșteșugari, mici întreprinderi, servicii, și în curînd arendași toscani, proletariatul agricol din sud. El integrează astfel tradiții anarhiste și subversive foarte profunde. În timp ce conducerea trece prin crize succesive ce duc la eliminarea diferiților opozanți de dreapta și de stînga (Bordiga, Tasca, Silone, Leonetti), în interiorul țării politica de înfruntare a fascismului îi permite să-și asume rolul de lider
Europa comuniştilor by José Gotovitch, Pascal Delwit, Jean-Michel De Waele [Corola-publishinghouse/Science/1433_a_2675]
-
hotărît-o. Or, aceasta corespunde strict realității unei lupte clasă contra clasă, formulă pe care tocmai o abandonaseră. Schimbarea de linie a IC se transpune de acum înainte în practică. Dar eșecul este total, cu excepția Austriei unde comuna muncitorească marxistă sau anarhistă, în funcție de localități, și-a înscris în program triumful revoluției sociale. Prin această insurecție în mod sălbatic reprimată, PCE cucerește pentru prima oară audiența: Dolorès Ibarruri, viitoarea pasionaria a războiului civil, apare drept o figură carismatică. Ajutorul roșu organizează solidaritatea față de
Europa comuniştilor by José Gotovitch, Pascal Delwit, Jean-Michel De Waele [Corola-publishinghouse/Science/1433_a_2675]