262 matches
-
mijloace vizuale: marcaje, panouri, dispozitive luminoase de apropiere, indicatoare vizuale ale pantei de aterizare, balizajul luminos al pistei, balizajul luminos al căilor de rulare, alte mijloace vizuale de control și dirijare pe căile de rulare, sistemul vizual de dirijare la andocare etc.); ... (7) alimentarea normală și de rezervă cu energie electrică; ... (8) poziția pe aerodrom și frecvența radio a punctului de verificare VOR (unde este cazul); ... (9) amplasarea și descrierea rutelor standard de rulare (unde este cazul); ... (10) coordonatele geografice ale
EUR-Lex () [Corola-website/Law/224149_a_225478]
-
anului 1930 pentru a deveni cale de Persoane-Belge10. În 2009, trei brațe ale Deûle rămân în parte: Canteleu braț sau "High" Deûle, care se învecinează județul Bois Blanc, brațul de bar și "medie" Deûle, care este la același nivel cu andocare Wault, între Cetatea și Lille vechi, si brațul de "Low" Deûle care apare la sfarsitul Avenue de Persoane-Belge. Ca parte a planului de albastru metropolitane, aceasta ar trebui să deschidă brațele. Resurse pentru materiale de construcții. Loess a alimentat multe
Lille () [Corola-website/Science/297715_a_299044]
-
în special instrument de echipamente PAM abordare sistemică aterizare. Acest lucru a permis să ia în Cernăuți Yak-42 și Tu-134. În acei ani, în aeroport au fost construite: Casă ATB și serviciu special de transport în 1970, două hangar de andocare în 1977-1978: unitatea de pasageri până la 100 de persoane în 1989, și alte structuri. Cea mai mare înflorire a Aeroportul Cernăuți au venit în anii '80 ai secolului 20. În timp ce prin aeroport a fost stabilit de comunicare aer cu Kiev
Aeroportul Internațional Cernăuți () [Corola-website/Science/335201_a_336530]
-
motorului etajului de aselenizare și a motoarelor reactive de stabilizare (RCS - Reaction Control System). Motorul cu turbină era fixat pe o montură giroscopică, astfel încât să fie îndreptat tot timpul în jos. Configurațiile inițiale ale modulului lunar cuprindeau un port de andocare frontal; la început se credea că echipajul va fi prezent in modulul lunar și că va lua parte la andocarea cu modulul de comandă. Prototipurile inițiale includeau ferestre mari, curbate, și scaune pentru astronauți. Abia în aprilie 1963 s-au
Modulul lunar Apollo () [Corola-website/Science/308751_a_310080]
-
o montură giroscopică, astfel încât să fie îndreptat tot timpul în jos. Configurațiile inițiale ale modulului lunar cuprindeau un port de andocare frontal; la început se credea că echipajul va fi prezent in modulul lunar și că va lua parte la andocarea cu modulul de comandă. Prototipurile inițiale includeau ferestre mari, curbate, și scaune pentru astronauți. Abia în aprilie 1963 s-au stabilit configurațiile de bază ale modulelor, odată cu stabilirea tipurilor motoarelor de coborâre și cel de ascensiune. În afară de Rocketdyne, în iulie
Modulul lunar Apollo () [Corola-website/Science/308751_a_310080]
-
zbor al modulului lunar (LM-3) a fost pe 3 martie 1969, în cadrul misiunii "Apollo" 9. A fost primul zbor al modulului lunar cu astronauți (echipajul McDivitt, Scott și Schweickart), care au testat o serie întreagă de sisteme pe orbita Pământului: andocarea și separarea modulelor lunar și de serviciu, trecerea astronauților dintr-un modul în celălalt, precum și propulsia modulului lunar. Misiunea "Apollo 10", lansată pe 18 mai 1969, a realizat alte teste, de astă dată pe orbita lunară. Modulul lunar s-a
Modulul lunar Apollo () [Corola-website/Science/308751_a_310080]
-
eșantioane lunare. Tot aici se afla și cea mai mare parte a oxigenului, apei de răcire și băut precum și bateriile principale. De scara astronauților era fixată și o placă comemorativă. Modulul ascensional conține cabina echipajului, panoul de instrumente, portul de andocare, ușa pentru coborârea astronauților, sistemul reactiv RCS, antenele de comunicație și radar, motorul ascensional, combustibil și oxigen suficient pentru revenirea pe orbita lunară și întâlnirea cu modulele de comandă și de serviciu.
Modulul lunar Apollo () [Corola-website/Science/308751_a_310080]
-
Gemini a fost Gemini III la 23 martie 1965, din echipaj făcând parte "Virgil "Gus" Grissom" și "John W. Young". Au urmat alte nouă misiuni, demonstrând că zborul de lungă durată cu echipaj uman este posibil, dovedind că întâlnirea și andocarea cu un alt vehicul spațial este posibilă și au cules date medicale asupra efectelor imponderabilității asupra organismului uman. Urmând succesului programelor Mercury și Gemini, programul Apollo a fost lansat pentru a încerca muncă în spațiu și zborul omului în jurul Lunii
NASA () [Corola-website/Science/298808_a_300137]
-
n. 5 august 1930 - d. 25 august 2012) a fost un astronaut american, pilot de încercare și pilot naval, cunoscut ca fiind primul om care a pășit pe Lună. Primul său zbor s. În această misiune el a executat prima andocare a două nave spațiale, împreună cu pilotul David Scott. Cea de a doua și ultima misiune spațială a lui Armstrong a fost cea de comandant al misiunii de aselenizare Apollo 11 din iulie 1969. În acest faimos "pas uriaș pentru omenire
Neil Armstrong () [Corola-website/Science/302942_a_304271]
-
insulei; Biserică Sân Costanzo este situată între Marină Grande și Anacapri. Portul Marină Grande este situat pe latura de nord a insulei. Călătoriile între Marină Piccola și Marină Grande au loc prin ocolirea insulei prin dreptul stâncilor Faraglioni. Înainte de 1928, andocarea avea loc direct în golf, dar de atunci a fost amenajat un port naval și o stațiune litorala cu o plajă celebra, care este cea mai mare de pe insulă. O piață mică se află în fața portului, fiind înconjurată de "casele
Marina Grande, Capri () [Corola-website/Science/333140_a_334469]
-
componentele Astronavei Apollo construită pentru NASA de North American Aviation în cadrul Programului Apollo. Cealaltă componentă a astronavei era "Modulul lunar". După încheierea programului Apollo, MCS a fost folosit în cadrul programelor Skylab și Apollo-Soyuz. În cadrul celui din urmă au fost efectuate andocări de test, în spațiu, între vehicule orbitale americane și sovietice (Astronava Soyuz). Dupa cum îi sugerează numele, MCS avea două subcomponente: modulul de comandă care găzduia echipajul, echipamentele necesare reintrării în atmosfera terestră și amerizării, și modulul de serviciu care
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
de reintrare în atmosferă. "Modulul de comandă" avea forma unui trunchi de con având înălțimea de 3.2 m și diametrul bazei de 3.9 m. Compartimentul frontal conținea două dintre propulsoarele "sistemului de control cu reacție" (SCR), tunelul de andocare și componentele sistemului de reintrare în atmosferă. Compartimentul intern era presurizat și acomoda echipajul împreună cu panourile de control și mare parte din sistemele astronavei. Ultimul compartiment, cel dorsal, conținea 10 din motoarele SCR plus rezervoare de combustibil pentru acestea, containere
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
atașată de învelișul intern prin intermediul unei autoclave uriașe. Scutul termic frontal era identic cu cel dorsal cu excepția unui strat de PET tratat cu aluminiu. Componentele sistemului de coborâre terestră (în engleză "Earth landing System" (ELS) ) erau grupate în jurul tunelului de andocare frontal. Compartimentul frontal era despărțit de cel central de o structură metalică bombată și era împărțit în patru subcompartimente dispuse la 90 de grade. Sistemul propriu-zis era format din parașutele principale, trei parașute pilot, două motoare pentru parașutele de încetinire
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
Combustibilul (NO și CHNH), aproximativ 122 kg, era păstrat în patru rezervoare presurizate cu heliu, provenit din două rezervoare adiționale care conțineau aproximativ 0,5 kg din acest gaz și în care presiunea era de 28.6 MPa. Trapa de andocare frontală era plasată în capătul tunelului de andocare. Avea 760 mm în diametru și cântărea 36 de kg. Era constituită din două inele strunjite care erau sudate pe un panou cu structură tip fagure. Exteriorul era acoperit cu un strat
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
păstrat în patru rezervoare presurizate cu heliu, provenit din două rezervoare adiționale care conțineau aproximativ 0,5 kg din acest gaz și în care presiunea era de 28.6 MPa. Trapa de andocare frontală era plasată în capătul tunelului de andocare. Avea 760 mm în diametru și cântărea 36 de kg. Era constituită din două inele strunjite care erau sudate pe un panou cu structură tip fagure. Exteriorul era acoperit cu un strat izolator gros de 12.7 mm și o
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
Modulul lunar". Trapa principală pentru îmbarcarea echipajului măsura 737 mm înălțime, 864 mm lățime, și avea greutatea de 102 kg. Era operată cu ajutorul unei pompe hidraulice, comandată de o manetă cu clicheți. Trapa era asigurată în 15 puncte. Sonda de andocare permitea conectarea "Modulului de comandă" la "Modulul lunar", și asigura închiderea ermetică a legăturii dintre acestea. Era atașată la tunelul de andocare în trei puncte și putea fi pliată pentru a facilita depozitarea. Sonda de andocare era constituită din trei
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
cu ajutorul unei pompe hidraulice, comandată de o manetă cu clicheți. Trapa era asigurată în 15 puncte. Sonda de andocare permitea conectarea "Modulului de comandă" la "Modulul lunar", și asigura închiderea ermetică a legăturii dintre acestea. Era atașată la tunelul de andocare în trei puncte și putea fi pliată pentru a facilita depozitarea. Sonda de andocare era constituită din trei amortizoare de șocuri, trei legături care exercitau tensiune mecanică, o sondă extensibilă și două cordoane ombilicale. Înainte de andocare un membru al echipajului
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
15 puncte. Sonda de andocare permitea conectarea "Modulului de comandă" la "Modulul lunar", și asigura închiderea ermetică a legăturii dintre acestea. Era atașată la tunelul de andocare în trei puncte și putea fi pliată pentru a facilita depozitarea. Sonda de andocare era constituită din trei amortizoare de șocuri, trei legături care exercitau tensiune mecanică, o sondă extensibilă și două cordoane ombilicale. Înainte de andocare un membru al echipajului împingea sonda în față și în momentul contactului dintre cele doua module legăturile mecanice
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
atașată la tunelul de andocare în trei puncte și putea fi pliată pentru a facilita depozitarea. Sonda de andocare era constituită din trei amortizoare de șocuri, trei legături care exercitau tensiune mecanică, o sondă extensibilă și două cordoane ombilicale. Înainte de andocare un membru al echipajului împingea sonda în față și în momentul contactului dintre cele doua module legăturile mecanice se închideau automat asigurănd etanșarea. Retragerea sondei apropia modulele și mai mult, permițând închiderea celor 12 zăvoare cu resort cu care era
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
închideau automat asigurănd etanșarea. Retragerea sondei apropia modulele și mai mult, permițând închiderea celor 12 zăvoare cu resort cu care era prevăzut mecanismul de legătură. Desprinderea modulelor (după reîntoarcerea pe orbita Lunii) era posibilă doar pirotehnic și întregul mecanism de andocare rămânea atașat de "Modulul lunar". Compartimentul central presurizat era singurul în care astronauții puteau să trăiască. Avea un volum interior de 5,9 m³ și găzduia pe lângă astronauți panoul central de comandă, scaunele echipajului, sistemele de ghidaj și navigație, mâncarea
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
care astronauții puteau să trăiască. Avea un volum interior de 5,9 m³ și găzduia pe lângă astronauți panoul central de comandă, scaunele echipajului, sistemele de ghidaj și navigație, mâncarea, rastelurile cu echipament, sistemele de management a deșeurilor și tunelul de andocare. Panoul de afișaj central, în formă de semicerc, domina partea frontală a cabinei. Acesta avea 2.1 m lungime și 0.9 m înălțime. Era segmentat în trei subpanouri fiecare cu funcții specifice fiecărui membru al echipajului. În partea stângă
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
avea 4 hublouri. Cele laterale erau instalate lângă scaunele din stânga respectiv dreapta și aveau formă de pătrat cu latura de 330 mm. Hublourile de "întâlnire" aveau formă triunghiulară, măsurau 204 pe 330 de mm și erau folosite în timpul manevrelor de andocare. Geamul de pe trapa principală avea 229 de mm în diametru și era amplasat deasupra scaunului pilotului. Toate hublourile erau construite din mai multe straturi de sticlă de silex călită, cu un spațiu de 2.5 mm între ele. Grosimea totală
Modulul de comandă și serviciu Apollo () [Corola-website/Science/308345_a_309674]
-
spre "Endurance" cu o navetă; Romilly este ucis de o bombă programată de Mann pentru a-și proteja secretul. Amelia îl salvează pe Cooper cu o altă naveta. Cei doi ajung pe "Endurance" în timp ce Mann începe o procedură necorespunzătoare de andocare. Sasul explodează, ucigându-l pe Mann și cauzând daune grave navei "Endurance" care începe să se rotească și să cadă spre stratosferă planetei. Cooper pilotează însă naveta pentru a o aduce pe "Endurance" sub control. Aproape fără combustibil, Cooper și
Interstellar: Călătorind prin univers () [Corola-website/Science/332562_a_333891]
-
a fost lansată, având numărul de serie 201. A transportat inclusiv alimente, apă și oxigen pentru echipajul OE-5 de la bordul lui Mir, precum și echipamente de cercetare științifică, dar și combustibil pentru ajustarea orbitei stației și efectuarea de manevre. În momentul andocării, Mir nu avea pilot, de aceea a așteptat sosirea echipajului OE-5 care a ajuns două săptămâni mai târziu. a fost lansată la 03:09:32 GMT la 23 august 1989, purtată de o rachetă Soyuz-U2 de la Cosmodromul Baikonur. S-a
Progress M-1 () [Corola-website/Science/326939_a_328268]
-
două săptămâni mai târziu. a fost lansată la 03:09:32 GMT la 23 august 1989, purtată de o rachetă Soyuz-U2 de la Cosmodromul Baikonur. S-a cuplat la modului Mir la 05:19:02 GMT pe 25 august. În perioada andocării, Mir era pe o orbită de 376 - 393 kilometri. Progress M-1 a rămas andocată la Mir timp de trei luni până la 09:02:23 GMT la 1 decembrie pentru a face loc modului Kvant-2. Progress M-1 a ieșit
Progress M-1 () [Corola-website/Science/326939_a_328268]