183 matches
-
străină oricărei preocupări. Ceea ce se vede captivează și reține la sine, absoarbe privirea care se lasă în voia unei anumite dispoziții. Cât privește natura ca lume a „tot ce mișcă“, ea poate să apară astfel privirii susținute de o atitudine animistă, nu mai puțin celei care vede peste tot viață și energie. Dar natura drept „ceea ce ne ia cu asalt“, cărei priviri ar corespunde ea? Corelând acest pasaj cu ceea ce spune Heidegger în § 32, ești nevoit să recunoști un alt gen
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
lamentația aceea de mahala, care avea să înceapă a se substitui elegantei romanțe. Opac, însă, la orice indiciu privind incapacitatea de înțelegere din partea bărbatului gonflabil, Profesorul continuă să-l instruiască plin de însuflețire: Nu, să nu-ți închipui, dumneata, că animiștii practică o genealogie zeiască, prelucrată rudimentar, precum horele cocorilor împrejurul Insulei Delos! Nu! Mai degrabă, aș zice eu, aceștia au niște intuiții relativiste, așa cum noi, oamenii acestui secol de grație, ne-am pune următoarea chestiune: Oare unui ins care e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
unui ins care e poziționat într-un vehicul ce se deplasează cu viteza luminii, cum i s-ar înfățișa oare o rază luminoasă? Altfel zis: cum, oare, acel ins ar percepe, această rază de lumină? Pentru aceștia continuă Profesorul pentru animiști, obiectele constituie entități impregnate de vrednicie, în ele pulsând o stare nondefinită, dar nu ireală, răsfirată în veridicitate. Toate acestea.... Cuvântătorul se înfurie pe pipa lui năstrușnică, dominată de acel tors al arabului de argint, care-i tresărea între dinți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
E ușor să te ascunzi după un eseu. E mult mai greu să faci un studiu sistematic, să oferi alternative fiabile de schimbare, să nu construiești numai teorii, ci și instituții... Mihaela: Mărul și caisul Probabil cultura noastă are ceva animist în ea. Și nu-i de aruncat faptul că ortodoxia e mai puțin somatofobă și nu e raționalistă. Îndumnezeirea omului prin Hristos înseamnă și îndumnezeirea naturii. Sunt sigură că, pe când tu îți lipeai obrazul de cireș și pe când îmi sărutam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
spellingul îmi dă tot timpul semnale că nu există cuvântul haiducă! Vezi tu, iubite al meu prieten, și laptopul ăsta îmi spune că nu prea sunt la locul meu... Mai târziu m-am îndepărtat și de sat, și de relațiile animiste. Mihaela, inserție din „Între autobiografie și CV” La vremea școlii am părăsit acea lume țărănească în descompunere pentru un oraș, proletar și el. Nici acolo nu am aflat prea devreme în ce societate trăiesc. Mai mult, în primii zece ani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
și la unele popoare balcanice. În tradiția noastră orală există numeroase credințe despre „sfântul Soare” și „sfânta Lună”. Numai la români, la bulgari și la croați se găsește transpunerea poetică a acestei legende în cântec epic. Potrivit concepției antropomorfice și animiste, cei doi aștri sunt frate și soră la a căror căsătorie se opun elementele naturii și cele supranaturale. Intriga baladei pornește de la interpretarea veșnicei alternări a Soarelui cu Luna, ca urmare a acestei interdicții de ordin etic. Semnalată mai întâi
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289739_a_291068]
-
a promulgat un edict împotriva maniheilor. Edictul prevedea confiscarea bunurilor maniheilor, aplicarea pedepsei capitale, deportarea și distrugerea textelor sacre, ca răspuns la atitudinea lor antimilitaristă și pentru a pune capăt lipsurilor și tensiunilor existente în cadrul structurii militare, cauzate de concepția animistă a maniheilor, care comporta condamnarea serviciului militar și a pedepsei cu moartea (dreptul războiului). În general, se crede că inițiatorul edictelor de persecuție împotriva creștinilor ar fi fost tocmai Galerius, generalul armatei danubiene, recrutate în acele regiuni unde creștinismul nu
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
motivație potrivit căreia viața militară este ocazie de păcat și o participare continuă la ceremoniile păgâne, până la frizarea apostaziei, a fost dezvoltată, după cum vom vedea, de Tertulian în De corona și în De idolatria. 4.3. Antimilitarismul maniheilor Maniheii erau animiști, adică afirmau că toate lucrurile create de Dumnezeu au un suflet viu, care nu poate fi distrus, fiind creația și emanația însăși a lui Dumnezeu. Dacă o viață există, are motivele sale să o facă și trebuie să continue astfel
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
zona de interes cea mai mare, așa cum, pe de altă parte, erosul e lucru curios și trecut neobservat aproape inexistent în lirica sa, tot timpul amânat, estompat, respins. Poeta cultivă un soi de "naturism" nemaiîntâlnit în lirica românească, apropiat viziunii animiste asupra lumii, declanșator de elegii transfiguratoare. Pasiunile sunt eliberate sub forma unui discurs care poate atinge un paroxism al trăirii, o vitalitate exacerbată. Generația lui Nichita Stănescu nu face, în adevăratul sens al cuvântului, o nouă poezie. După cum spune Gheorghe
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
altul. Despre această a doua „topică” s-a spus că este antropomorfă. D. Lagache crede, însă, că interpretările psihanalitice ulterioare au fost acelea care au pus în evidență prezența antropomorfismului în funcționarea și geneza „aparatului psihic”, descoperind în el „enclave animiste”. (Les modèles de la personnalité, 1965, P.U.E., Paris. La psychanalise, 1967, P.U.E., Que sais-je?, Paris, p. 43. Psihologia persoanei, 1944, Ed. Univ. din Cluj, p. 76. Asupra specificului acestor reacții menționate de S. Rosenzweig vom insista în capitolul următor al lucrării
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
este indubitabil: de această dată, Carmelia Leonte optează exclusiv pentru lirica religioasă, convertindu-și de fiecare dată spațiul poematic într-un spațiu al întâlnirii cu alteritatea radicală, cea divină. Astfel se explică apariția, în texte, a unor elemente de gnoze animiste și în special revenirea obsesivă a unei scenografii epifanice sau hagiografice: poeme precum Oul, Copilul Soarelui, Mama Copilului, Ochiul conțin litanii întunecate, dar sfâșietoare, în care decorul, recuzita și scenariul rugăciunii configurează un spațiu textual menit parcă exclusiv conceptualizării sacrului
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
și adevăr). • Dumnezeul creator "La toate populațiile primitive, artistul transformă ceea ce atinge prin efectul unei puteri magice care-l pune în raport cu însuși misterul creației." Pierre Francastel, Art et technique, Minuit, Paris, 1956, p. 244. "Desigur că formele primitive, magice și animiste ale operelor de artă în calitate de componente ale praxisului ritualic se situau în afara autonomiei; dar tocmai caracterul lor sacral împiedica desfătarea." Theodor Adorno, 1995, p. 32 Creația este, înainte de toate, o imagine teologică. Pornind de la aceasta, se organizează ierarhia tuturor religiilor
by Matthieu Béra, Yvon Lamy [Corola-publishinghouse/Science/1069_a_2577]
-
Personajul care manevrează ultimul tip de mașină de spălat capătă aproape statutul de obiect, în timp ce auxiliarul magic devine adevăratul erou al secvenței narative. Publicitatea accentuează aspectul vitalist antropomorf al mărcii (asimilată de unii cercetători totemului). "Marca va placa o lume animistă în lumea noastră, iar farfuriile zburătoare care ar privi societatea noastră industrială ar vedea în primul rînd tigrul Esso și cavalerul Ajax, embleme ce ne plonjează într-o lume magic infantilă" (E. Morin, prefața la Cathelat și Cadet, 1976: 12
by Daniela Rovenţa-FrumuŞani [Corola-publishinghouse/Science/1055_a_2563]
-
utilitar (grație căruia el putea de exemplu să-și încropească armele de apărare). Imaginației inventive existente încă de la început i s-a adăugat imaginația de natură explicativă, care nu era utilizată însă decît în cazul necunoscutului esențial, în perioada pre-mitică, animistă, cele două funcții se întrepătrund. Luptînd împotriva spaimei față de necunoscutul esențial, imaginația explicativă se manifesta și pentru a diminua spaima față de mediul înconjurător, insuficient ținută în frîu de inventivitatea intelectuală. Animismul premitic se caracterizează prin încercarea de a învinge pericolele
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
nu este apariția conștientului, ci nașterea conștiinței: funcția supraconștientă, adaptarea nu numai la mediu, ci și la sensul vieții: viziunea unui univers al spiritului (deși viziunea aceasta nu este încă altceva decît cea a unei lumi populate de spirite, viziunea animistă și complinirea ei: tehnica magică). Numai cu ajutorul viziunii supraconștiente și cu cel al viziunii unui sens al vieții, o dată cu nașterea conștiinței (deci a culpabilității) evoluează naivitatea animalului spre responsabilitate și apare ființa care se simte supraconștient responsabilă față de sensul vieții
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
religiozității. Animismul proiectează animarea singurul său mijloc de explicație nu numai în mediul înconjurător cu existență reală, ci și în inexistența de după moarte. Conform procedeului oricărei explicații magice, chiar și omul mort rămîne de fapt animat. Comprimarea aceasta magică și animistă referitoare la misterul vieții și morții problema centrală a religiozității se dovedește cel mai dificil de dezrădăcinat din psihicul uman. Ea constituie în continuare pericolul interpretării dogmatice a tuturor religiilor evoluate, cu toate că acestea sînt bazate pe expresia pur simbolică a
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
și morții. Încă în epoca preistorică și premitică a animismului, spaima față de moarte s-a aflat la originea unor credințe religioase inseparabil legate de imperativul etic. Prima imagine a unei divinități a fost strămoșul-tată divinizat după moartea lui. Potrivit credinței animiste, strămoșii mai ales Patriarhii triburilor (ai caror membri erau cu toții uniți prin legături de rudenie) continuau după moartea lor să ducă o viață trupească și spirituală în lumea de dincolo, de unde își supravegheau intenționat copiii, membrii tribului. Strămoșul-tată divinizat și
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
tribului trebuiau să se dovedească demni de strămoșii divinizați în speranța că după moarte vor putea fi și ei admiși în lăcașul celest. Imperativul etic supraconștient motivant și legat de imaginea strămoșului-tată divinizat, avea însă pentru omul primitiv al epocii animiste o semnificație foarte precisă. Animismul este credința în intențiile bune sau rele răspîndite peste tot în natură și proiectate în final în sfera supranaturală a unei vieți după moarte. Intențiile animante erau considerate ca fiind bune sau rele, după cum erau
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
faptele fabulos idealizate ale strămoșilor. Fiii trebuie să se supună din generație în gene-Itție actelor de voință ale strămoșilor, povestite și, în cele din urmă, ipostaziate de legende, pentru a intra la rîndul lor după moarte în legenda nemuririi. Cultul animist al strămoșilor divinizați constituie baza religiozității. Strămoșul-tată divinizat de animism va deveni în epoca mitică Tatăl-Spirit, Dumnezeu-Tatăl, toate ființele omenești fiind fiii Lui, demni sau nedemni, în funcție de intențiile motivante care îi animă. Legendele fabuloase ale animismului sînt prefigurarea poveștilor mitice
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
fiii Lui, demni sau nedemni, în funcție de intențiile motivante care îi animă. Legendele fabuloase ale animismului sînt prefigurarea poveștilor mitice. În era mitică, accentul importanței nu mai este pus pe curajul fizic, care presupunea totuși existența curajului etic încă din epoca animistă. Curajul etic subiacent, lupta intrapsihică împotriva motivațiilor subconștinte, opuse intențiilor supraconștiente simbolizate de divinități), este cel care va deveni în epoca mitică sensul subiacent nu numai legendar, ci și veridic din punct de vedere simbolic. Temele mitologiilor tuturor popoarelor sînt
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
aparține sferei misterului impenetrabil în egală măsură în cadul gîndirii simbolice și în cel al gîndirii conceptuale, fie ea logică sau analogică. Simbolul "sufletului" este personificarea mitică a energiei animante. Credința în nemurirea sufletului are aceeași deschidere ca și legenda animistă referitoare la viața de după moarte a trupului. Toate constatările acestea preliminare necesită o explicație mai detaliată, care va constitui tema celei de a doua părți a acestei lucrări. Este dimpotrivă important să subliniem încă de pe acum că greșeala cu adevărat
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
BIO-PSIHICĂ, ce caracterizează simbolismul mitic relația esențial evolutivă și mutativă dintre om și animal are deja o importanță fundamentală. Omul primitiv nu se poate încă distinge net de animal. Din punct de vedere biogenetic, animalul este strămoșul omului (totemismul). Concepția animistă reflectă adevărul că ființa umană este descendenta evoluată a animalului, care a pierdut însă siguranța instinctivă, repaosul instinctiv din cadrul sensului vieții (paradisul) și este expusă fricii. Strămoșul animal devine simulacrul magic al divinului, adică opusul spaimei, seninul magic al vieții
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
fiind intangibili real sau sexual dacă tabuul este grefat pe o diferență imaginată, de natură totemică. Prin teama de încălcare pe care o inspiră, tabuul însuși devine sursă de spaimă superstițioasă, dăunătoare vieții sub formele ei cele mai cotidiene. Cultura animista, oricît de închisă în ea însăși și de consecventă ar fi, decade prin acumularea de superstiții și se dovedește insuficientă izgonirii spaimei. Ea trebuie să se depășească și nu o poate face decît prin evoluția propriului ei principiu fundamental: concepția
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
lor. Realismul magic trebuie să evolueze spre simbolismul mitic. Animismul ar fi condamnat să se piardă într-o tehnică rituală, care în măsura în care credința magică se diminuează prin excese și abuzuri nu ar mai fi nici măcar subiectiv motivantă, dacă această credință animistă nu ar fi explicat lumea prin intermediul principiului vieții, al esențialului pe care îl are tot omul în el și a principiului misterios al animării. Iată de ce explicația cea mai primitivă conține totuși principiul originar al unui adevăr analogic, metaforic, care
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]
-
devenite treptat irațional de multiplicate. Meritul individului nu mai este personal (vitejia și combativitatea elanului animant) și încă nu este conform conștiinței esențiale: el nu constă în armonizarea dorințelor întrevăzute ulterior prin sensul ascuns al mitului. Meritul individual al epocii animiste în declin nu este decît conformarea la tradiții, la consecința istorică, care, ca urmare a transferului magic și a importanței minime acordate individului și vieții lui, se poate afla în opoziție totală cu conștiința esențială, indicată totuși deja de spaima
Divinitatea: simbolul şi semnificaţia ei by Paul Diel [Corola-publishinghouse/Science/1411_a_2653]