KorAP: Find »[drukola/base=anită & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5 6 7 ...21 >

508 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300

pe care întâmplător îl frunzărise, uitând de sine, așa, în viteză... și pe a doua pagină a văzut niște nume, „Romanița-Dăscălița, cu țâțele ca bostanii”, urmau altele și altele, un nume unguresc, „Ildi-cea-durdulie, cu bretonul în formă de V”... și „Anita, care merge de parcă doarme în ea”, era și ea acolo, în șirul ca un burghiu, ce-i cu femeile astea?, sunt, au fost ale lui?, Dumnezeule!, nu face el așa ceva, vrea să mă facă geloasă, doar să mă facă geloasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
rasă. — Puică, dacă te-ar auzi regizorul meu, ar zice că ești nebună, te-ar fi scos de mult de pe scenă. Dar e interesant cum ai gândit fragmentul, e foarte modern, ce-ți mai poate capul!, dar tonul e admirativ, Anita îl simte. Acuma, cu ideile astea ale tale, cred că ar fi bine să te faci regizor, mai bine regizor decât actriță, că ai un cap!... Aș fi bună?, fata ridică pleoapele doar o secundă, fericirea îi iese prin ochi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
fi fost mai sugestiv, corectez mâine -, ia cartea, deschide și așteaptă. Hamlet: Mă bucur mult și fără gând ascuns/ Iau parte la întrecerea frățească./ Ne dați spadele. (Cu atâta instinct și-a rostit replica, încât aproape a tras-o pe Anita după el.) Laertes: Îți râzi de mine, Hamlet. (Dar nu, fata s-a luat prea în serios.) Hamlet: Nu, jur pe mâna ce va ține spada... Și tânărul actor se plimbă de la un capăt la altul al scenei, e nervos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
o pradă grozavă. — Să te văd, bărbat frumos! Cu sabia sclipitoare, tânărul actor face câteva mișcări rapide, fandează, închide foarte bine în partea dreaptă, en garde!, joc perfect de picioare, înscrie o tușă, aproape nu se vede metalul prin aer, Anita își ridică pleoapele, îl privește vrăjită, actorul se mișcă elegant, atacă, spintecă aerul cu grație, trece pe lângă fată de câteva ori, e un dans care ține de ceva vreme. — Și când o să mă omori?, îl întreabă Anita. — Capul ți s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
metalul prin aer, Anita își ridică pleoapele, îl privește vrăjită, actorul se mișcă elegant, atacă, spintecă aerul cu grație, trece pe lângă fată de câteva ori, e un dans care ține de ceva vreme. — Și când o să mă omori?, îl întreabă Anita. — Capul ți s-a tăiat de mult, apleacă-te puțin și ai să vezi, are să cadă... Vraja a fost perfectă. Timpul și dansul morții au trecut, cei doi au ieșit din sala palatului, dar au lăsat acolo decorul Anitei pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
întreabă Anita. — Capul ți s-a tăiat de mult, apleacă-te puțin și ai să vezi, are să cadă... Vraja a fost perfectă. Timpul și dansul morții au trecut, cei doi au ieșit din sala palatului, dar au lăsat acolo decorul Anitei pentru o altă repetiție, acuma, lui îi era foame, ea nu prea știa ce să-i facă de mâncare, mai bine hai să mâncăm la restaurant, îi spune el, oftând, bine că știi să regizezi Shakespeare și nu poți să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
acuma, lui îi era foame, ea nu prea știa ce să-i facă de mâncare, mai bine hai să mâncăm la restaurant, îi spune el, oftând, bine că știi să regizezi Shakespeare și nu poți să-mi faci o ciorbă!!! Anita își dăduse jos cămașa albă și lungă, era acum în blugi, pulover și cizme, fata își îmbrățișează iubitul, fluturi pe varză, asta am să-ți fac de mâncare, hai la crâșmă! Se lipesc unul de altul în mijlocul holului, lângă ușa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
casa ta și tu m-ai lăsat borțoasă, acuma mă lași?, tu ești de la țară, credincios, băiat de popă, cum să mă lași așa, cum?, nu vreau, mă sinucid și copil fără tată nu fac, ia-mă la tineee!!! Și Anita? Cu ea ce-ai făcut, i-ai spus? Nu. Dar a auzit prin oraș că m-am cuplat cu alta, că sunt cu una nouă, care deja locuiește la mine. Eram într-o zi la restaurantul de lângă Facultate, eram la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
a apărut Ani și atunci s-a sfârșit, am pierdut-o de tot. — Nu cred că ți-a făcut vreo scenă. — Nu, dimpotrivă. De asta nu pot s-o uit. De atunci, am încept să visez, de când s-a dus Anita, eu am tot visat, visele sunt cheia vieții mele, îmi spun totul, prevestesc, Zeul-Moș îmi arată. * Terasa semicirculară de la Hades e plină de studenți, ca totdeauna. O vatră ascunsă privirilor printr-o perdea de arbuști, dar solară prin așezarea în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
e al lui. Punct... Tânărul actor nu zice nimic, nu răspunde, e liniște din nou. Brațele lui atârnă în jos, drepte și inutile, lasă ochii în farfurie, apoi îi închide. În secunda aia, vrea să scape de privirile grele ale Anitei, de regia ei, de decorurile ei, de cărțile ei, e prea mult. Nu știe cum să iasă din situație și cum s-o ajute. Nu știe. Minute lungi de tăcere... Se vede pe un cal, la Bobotează sau ca la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
nu spune nimic. Ochii lui sunt la fel de închiși, pleoapele acoperă albastrul care, pe măsură ce secundele trec, se preface în negru. Simte că e sfârșitul. Că restul vor fi aranjamente. Că aici vor muri amândoi. Că a dat-o pe mâna morții. Anita se ridică încet, e ca și absentă, doar lacrimile îi cad pe fața de masă, cele doisprezece plăci tectonice care plutesc pe magma din Pământ se ciocnesc. Sufletul numără secunde lungi. De la celelalte mese, tinerii se uită la ea, studenții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
balerina, așa a și rămas în istoria facultății, a dat lovitura dom’ profesor!, o s-o bage sigur la teatru, e prea frumoasă, i-ar sta bine ca studentă la noi!, spuneau ei înainte, acum e liniște în toată grădina restaurantului, Anita se ridică de pe scaun, îi întoarce spatele, trece printre mese, iese târâind sandalele ușoare. Tânărul actor întoarce repede capul și se uită după ea, o privește o clipă de o sută de ani, fata mergea greu, capul plecat, umerii adunați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
femeia vieții mele, o iubesc și acuma... iubești mai mult nefericirea în care te complaci, nefericirea puturoasă ca o mlaștină în care te tot scufunzi... Vezi tu, la sfârșitul fiecărei discuții plângeam amândoi... Puțină lume mai știe de noi, de Anita și de mine. Doar mama și strigoiul din mine. Anita, ca o lumină... — De atunci, orice clipă s-a născut moartă. Muntele Kogaion era departe de mine și peștera lui era închisă. Nu simțeam puterea lui teribilă. Am trăit cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
nefericirea în care te complaci, nefericirea puturoasă ca o mlaștină în care te tot scufunzi... Vezi tu, la sfârșitul fiecărei discuții plângeam amândoi... Puțină lume mai știe de noi, de Anita și de mine. Doar mama și strigoiul din mine. Anita, ca o lumină... — De atunci, orice clipă s-a născut moartă. Muntele Kogaion era departe de mine și peștera lui era închisă. Nu simțeam puterea lui teribilă. Am trăit cum am vrut, am făcut ce am vrut, am pierdut-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
în ultimii ani, am ajuns să îmi spun că nici n-am iubit-o așa de mult, că numai moartea ei m-a făcut să sufăr așa, că moartea e cea mai tare, asta mi-a spus maică-mea, după ce Anita a murit. Alteori, când sunt singur și știu că nu mă vede nimeni, plâng încet, nu-mi curge nici o lacrimă pe față, plâng fără să mă opresc, fac asta numai pe întuneric, nu vreau să mă văd nici eu. Singur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
cineva?... poate de mama. Eu iubesc așa cum vreau... Ană, zorile se varsă/ Lasă-mă să merg acasă/ La copii și la nevastă,/ Lasă-mă și nu mă lasă,/ Ană, mândra mea frumoasăăă, cântecul lui, de fapt, al lui și al Anitei, puțini înțelegeau ce-i cu populara aia în gura Maestrului, dar vocea lui de bas, cu inflexiuni calde, topea pe oricine. De atunci, de când a murit Anita, s-a rupt echilibrul și Maestrul a fost mereu singur. S-a însurat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
lasă,/ Ană, mândra mea frumoasăăă, cântecul lui, de fapt, al lui și al Anitei, puțini înțelegeau ce-i cu populara aia în gura Maestrului, dar vocea lui de bas, cu inflexiuni calde, topea pe oricine. De atunci, de când a murit Anita, s-a rupt echilibrul și Maestrul a fost mereu singur. S-a însurat de trei ori, a avut nenumărate femei, nimeni nu le mai știe numărul, nimeni nu știe astăzi ca el cum poți face fericită o femeie la pat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
el să dezvirgineze o fată mare, era expert în asta, se considerau norocoase cele care începeau viața amoroasă prin el, artă adevărată! Dar asta nu-i iubire!, își mai spune Maestrul, uneori, dar rar de tot. A căutat-o pe Anita în celelalte femei cu o forță sexuală teribilă, toate gângureau, transpirau, țipau, se întindeau fericite în așternuturi, sexul!, le cânta el la ureche, fă sex și trăiești o sută de ani, carnea trebuie liniștită, fă-o fericită, capul tău e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
treacă, ai muncit atâta pentru Teatru, eu pentru Teatru te-am pregătit, nu pentru femei, astea vin și se duc. Nu m-ai pregătit pentru Iubire, mamă? Nici pentru iubire, nici pentru femei, eu, pentru Teatru. Ai treabă, dragule! Cu Anita așa a fost să fie, eu ți-am spus s-o aduci acasă. Moartea e cea mai tare. Nu mă mai amărî, mamăăă!!! Dar, după ce bătrâna a plecat de la mine, m-am însurat cu Rita. Reflectorul se stinge. Și Maestrul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
exclamă el, se uită spre merii plini de fructe, dar n-o să-i culegem încă, e cald și-i lăsăm să se mai coacă, prin pomii rotunzi tot plutesc imagini de demult, într-un vârf, pe frunze, o vede pe Anita cum pleca ea de pe terasa de la Hades, în ziua aia nefericită, când el mânca alături de Rita, fata care devenise prima lui nevastă, mereu o vede pe Ani cu spatele, plecând, îi vede sandalele alea ușoare, picioarele lungi, stă cu umerii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
de orice, să mi se rupă sufletul de frumos, asta e teatru, spusese ea odată, tot așa acuma, la bătrânețe, tot așa acuma, când îi venea băiatul, Actorul... Tata a murit și mama nu l-a urmat, își spune Maestrul. Anita a murit și eu n-am urmat-o. În nici un fel. Nici măcar, așa, ca Orfeu, care a cerut de la potentații lumii de dincolo pașaport ca s-o aducă înapoi, în lumea cu soare, pe Euridice. A fost laș sau a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
lumii de dincolo pașaport ca s-o aducă înapoi, în lumea cu soare, pe Euridice. A fost laș sau a fost puternic? Știu doar că a omorât-o a doua oară, întorcând capul. Eu?, eu n-am urmat-o pe Anita în nici un fel, eu am fugit în brațele altor femei. Asta e, ăștia suntem toți, cine mai moare astăzi din dragoste?... E toamnă târziu și, prin grădini, fânul e cosit, așezat în căpițe care au în vârf bucăți de plastic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
apă în soarele sfârșitului de septembrie, soarele care se amestecă printre stele pe casa lui, pe copacii galbeni și verzi, memoria grea ca pământul nu-și găsește adăpost, ca totdeauna când se gândește la fată, se desenează imaginea aia cu Anita plecând de pe terasa de la Hades, acolo am murit amândoi!, își repetă a mia oară Octavă, fata e tot cu spatele, merge târâindu-și picioarele frumoase, lungi, sandalele ușoare nu o ajută deloc, astăzi n-o vede plângând, umerii nu-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
acolo am murit amândoi!, își repetă a mia oară Octavă, fata e tot cu spatele, merge târâindu-și picioarele frumoase, lungi, sandalele ușoare nu o ajută deloc, astăzi n-o vede plângând, umerii nu-i tresar deloc, astăzi nu plânge Anita lui... Deschide din nou casetofonul mașinii, se aude muzică, Heitor Villa-Lobos, Bachianas Brasileiras nr. 5, ce voce are femeia asta de cântă, Doamne, ce jale!, își spune Maestrul, e ca și cum ar plânge Anita, alunecând pe vârfurile copacilor, iar și iar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
nu-i tresar deloc, astăzi nu plânge Anita lui... Deschide din nou casetofonul mașinii, se aude muzică, Heitor Villa-Lobos, Bachianas Brasileiras nr. 5, ce voce are femeia asta de cântă, Doamne, ce jale!, își spune Maestrul, e ca și cum ar plânge Anita, alunecând pe vârfurile copacilor, iar și iar cumplita asta de melodie dureros de frumoasă, ce înseamnă destinul!, cum îmi trimite mereu și mereu tot Villa-Lobos, cumplita de memorie nu era destul... Undeva sus, luminile se amestecă, e ciudat, miros culorile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]