977 matches
-
în mod esențial un asupritor eshatologic, ci un pseudo‑Mesia, adică un fals profet și un manipulator al spiritelor. Concluziile lui Bouset au fost reluate și sistematizate de R.H. Charles, care identifică de asemenea trei etape esențiale în constituirea mitului Anticristului. Într‑o primă etapă se încadrează trei tradiții paralele și autonome: tradiția Anticristului (începând cu Cartea lui Daniel); tradiția lui Beliar (contemporană cu cea dintâi) și tradiția lui Nero (legenda lui Nero rediuiuus). În etapa următoare au loc sinteze parțiale
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
profet și un manipulator al spiritelor. Concluziile lui Bouset au fost reluate și sistematizate de R.H. Charles, care identifică de asemenea trei etape esențiale în constituirea mitului Anticristului. Într‑o primă etapă se încadrează trei tradiții paralele și autonome: tradiția Anticristului (începând cu Cartea lui Daniel); tradiția lui Beliar (contemporană cu cea dintâi) și tradiția lui Nero (legenda lui Nero rediuiuus). În etapa următoare au loc sinteze parțiale; tradiția Anticristului se îmbină, pe de o parte cu cea a lui Beliar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o primă etapă se încadrează trei tradiții paralele și autonome: tradiția Anticristului (începând cu Cartea lui Daniel); tradiția lui Beliar (contemporană cu cea dintâi) și tradiția lui Nero (legenda lui Nero rediuiuus). În etapa următoare au loc sinteze parțiale; tradiția Anticristului se îmbină, pe de o parte cu cea a lui Beliar și, pe de alta, cu cea a lui Nero. Din prima sinteză parțială, Anticrist‑Beliar, rezultă două concepții diferite despre adversarul eshatologic: acesta este fie un personaj uman înzestrat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
13,1‑10; 18; Oracolele sibiline II, 167‑173); fie o forță pur satanică (Apoc. 11, 7). În sfârșit, în ultima etapă, cele trei tradiții majore se contopesc într‑una singură care prezintă trei variante: 1) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero în viață (Oracole sibiline III, 63‑74); 2) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, în înfățișarea lui Nero, după moarte (Urcarea la cer a lui Isaia 4, 2‑4; Apoc. 13 și 17); 3) întruparea lui Beliar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
În sfârșit, în ultima etapă, cele trei tradiții majore se contopesc într‑una singură care prezintă trei variante: 1) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero în viață (Oracole sibiline III, 63‑74); 2) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, în înfățișarea lui Nero, după moarte (Urcarea la cer a lui Isaia 4, 2‑4; Apoc. 13 și 17); 3) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero rediuiuus (Apoc. 13 și 17; Oracolele sibiline V, vs. 28‑34
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înfățișarea lui Nero în viață (Oracole sibiline III, 63‑74); 2) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, în înfățișarea lui Nero, după moarte (Urcarea la cer a lui Isaia 4, 2‑4; Apoc. 13 și 17); 3) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero rediuiuus (Apoc. 13 și 17; Oracolele sibiline V, vs. 28‑34; vs. 214‑227; VII, 88, 157). Deși cuceritoare, teoria lui Charles suferă de schematism excesiv. Charles organizează materialul apocaliptic în concordanță cu propriul sistem de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a‑și pune în valoare propria contribuție, Jenks preferă să încorporeze majoritatea celorlalte contribuții în ceea ce numește el „consensul Bousset‑Charles”, cu sensul de „conspirație”. Acest „consens” presupune acceptarea de către toți cercetătorii, de Jenks inclusiv, a existenței unei tradiții despre Anticrist constituită deja în secolul I d.Cr. - teorie moderată, în cazul lui Charles (vezi mai sus), sau radicală în cazul lui Bousset. Swete, Milligan, Wohlenberg, Brooke, Dibelius, Lohmeyer, Rigaux, Caird, Schnakenburg, Kraft, Beasley‑Murray, Bruce, Brown, Jeremias, Peuckert, Rowley, Van Ess
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trimise într‑o imaginară boxă a „acuzaților”. În 1901, M. Friedländer publică Der Antichrist, în care folosește abundent literatura apocaliptică intertestamentară, compensând în acest sens una dintre lacunele - scuzabile, după cum am văzut - ale cărții lui Bousset. Cu toate acestea, „problema Anticristului” este secundară pentru Friedländer. Intenția sa principală este de a pune în evidență originile gnostico‑apocaliptice ale sectei eretice a minimilor. În rest, contribuția sa nu a avut decât un vag ecou în rândul „anticristologilor”. În 1932, B. Rigaux publică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Antéchrist et l’opposition au royaume messianique dans l’Ancien et le Nouveau Testament. Acesta notează în introducere: „Rezultatele cercetării noastre în lumea iudaică și în cea creștină ne îndreptățesc să credem că eforturile nu au fost zadarnice. Pe tema Anticristului exista doar o monografie științifică, cea a lui Bousset. Oricât de meritorie ar fi fost pentru vremea sa, ea e depășită acum” (p. X). De un tratament aproape identic beneficiază R.H. Charles. Cititorului de astăzi îi este totuși greu să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
De un tratament aproape identic beneficiază R.H. Charles. Cititorului de astăzi îi este totuși greu să accepte anumite anacronisme utilizate, cu o dezinvoltură dezarmantă, de părintele Rigaux încă din primele pagini ale scrierii sale: „Tradițiile Israelului, notează el, referitoare la Anticrist și la dușmanii împărăției lui Dumnezeu fac parte dintr‑un ansamblu de credințe desemnat de termenul «eshatologie»” (p. 1). Sau, două pagini mai departe: „Eshatologia generală a poporului ales se împarte în eshatologie transcendentă sau cerească și eshatologie pământească, numită
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care el le invocă sunt de fapt scrierile intertestamentare. Din păcate, prejudecățile sale apologetice sunt atât de puternice, încât întreaga documentație de prim ordin nu conduce la nici un rezultat rezonabil. Aceeași schemă artificială se regăsește pretutindeni în lucrarea sa: un Anticrist, principiu supranatural; un al doilea Anticrist, colectiv; în fine, un al treilea Anticrist, individual. În viziunea autorului, concepția anticristologică a Noului Testament ar fi superioară celei veterotestamentare. Rigaux a suferit influența teoriei lui Lagrange despre mesianismul iudaic. El face distincție
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fapt scrierile intertestamentare. Din păcate, prejudecățile sale apologetice sunt atât de puternice, încât întreaga documentație de prim ordin nu conduce la nici un rezultat rezonabil. Aceeași schemă artificială se regăsește pretutindeni în lucrarea sa: un Anticrist, principiu supranatural; un al doilea Anticrist, colectiv; în fine, un al treilea Anticrist, individual. În viziunea autorului, concepția anticristologică a Noului Testament ar fi superioară celei veterotestamentare. Rigaux a suferit influența teoriei lui Lagrange despre mesianismul iudaic. El face distincție clară între mesianismul iudaic, de factură
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
apologetice sunt atât de puternice, încât întreaga documentație de prim ordin nu conduce la nici un rezultat rezonabil. Aceeași schemă artificială se regăsește pretutindeni în lucrarea sa: un Anticrist, principiu supranatural; un al doilea Anticrist, colectiv; în fine, un al treilea Anticrist, individual. În viziunea autorului, concepția anticristologică a Noului Testament ar fi superioară celei veterotestamentare. Rigaux a suferit influența teoriei lui Lagrange despre mesianismul iudaic. El face distincție clară între mesianismul iudaic, de factură politică și morală și mesianismul de factură
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Antike und Christentum, 1941, vol. 1, pp. 450‑457, Lohmeyer inventariază numeroase „motive tradiționale” care apar în Noul Testament - lupta cu monștrii, Beliar, profeții mincinoși, adversarul de la finele istoriei - făcând astfel primul pas, hotărâtor, către un proces de „demonolitizare” a mitului Anticristului. În Die eschatologischen Gegenspieler in den Schriften des Neunen Testaments, lucrare publicată în 1967, E. Ernst demonstrează că, „nu există în Noul Testament o concepție uniformă și definitivă despre Anticrist”. Diferitele pasaje eshatologice (Mc. 13; 2Tes. 2,1‑12; Apoc. 11
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
astfel primul pas, hotărâtor, către un proces de „demonolitizare” a mitului Anticristului. În Die eschatologischen Gegenspieler in den Schriften des Neunen Testaments, lucrare publicată în 1967, E. Ernst demonstrează că, „nu există în Noul Testament o concepție uniformă și definitivă despre Anticrist”. Diferitele pasaje eshatologice (Mc. 13; 2Tes. 2,1‑12; Apoc. 11‑13; 17; 1 și 2 In.) atestă tradiții diferite și autonome. Printre sursele identificate de Ernst, se numără: visul lui Nabucodonosor și vedeniile de la Daniel (cap. 2; 7‑8
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
atitudinii Părinților față de Ierusalim și de pământul Palestinei, cele două mari simboluri care structurează gândirea milenaristă. Un loc important îl ocupă în lucrare doctrina lui Marcion precum și viziunea cristologică pe care o au Tertulian, Irineu și Hipolit. Cât despre mitul Anticristului, el este abordat dintr‑un unghi complet diferit de cel al lucrării noastre. Este vorba de „Anticristul ca restitutor iudeu, care promite să refacă cetatea palestiniană în ruine”. „Problema venerării Țării Sfinte, scrie Heid, va constitui axa principală și punctul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
loc important îl ocupă în lucrare doctrina lui Marcion precum și viziunea cristologică pe care o au Tertulian, Irineu și Hipolit. Cât despre mitul Anticristului, el este abordat dintr‑un unghi complet diferit de cel al lucrării noastre. Este vorba de „Anticristul ca restitutor iudeu, care promite să refacă cetatea palestiniană în ruine”. „Problema venerării Țării Sfinte, scrie Heid, va constitui axa principală și punctul de referință constant: ce anume au în comun Ierusalimul și Iudeea cu eshatologia creștină primară? Sunt ele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și punctul de referință constant: ce anume au în comun Ierusalimul și Iudeea cu eshatologia creștină primară? Sunt ele colaterale acesteia sau esențiale? Iată de ce în subtitlu este sugerată o controversă care gravitează în jurul problemei Ierusalimului milenar și a venirii Anticristului.” Capitolul I Cartea lui Daniel și „preistoria” creștină a mitului, de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, la Iustin Cartea lui Daniel De‑a lungul perioadei care desparte Evanghelia după Marcu, capitolul 13, de opera lui Irineu, Aduersus haereses, cartea a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a ne ocupa însă de textele creștine, ne vom opri un moment asupra Cărții lui Daniel, una din referințele „anticristologice” din toate timpurile. Cartea lui Daniel (cca 168‑165 î.Cr.) ocupă un loc de primă importanță în constituirea mitului lui Anticrist. Cu excepția lui Chiril al Ierusalimului, aproape toți Părinții Bisericii care tratează această temă se referă în mod explicit la Cartea lui Daniel, citând și comentând mai ales versiunea lui Theodotion, care datează probabil de la începutul secolului I d.Cr. Vom analiza
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
expedițiile împotriva Egiptului, Armeniei și Persiei; faptul că are ochi ca de om, iar din gura sa ies enormități (:γ (ς8∀) arată că este vorba de o ființă umană. Acest portret simbolic al lui Antiochos al IV‑lea devine portretul Anticristului la Părinți Bisericii. În continuare, versetele 9‑13 descriu adunarea unui tribunal ceresc în jurul Celui vechi de zile, tribunal căruia îi revine judecarea celei de‑a patra fiare: „Eu mă uitam mereu, din pricina vorbelor mari pe care acel corn le
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
altar păgân ridicat peste altarul arderilor de tot. Expresia ϑ∈ ∃∗Ξ8Λ(:∀ ϑ↑Η ƒΔ0: φΦγΤΗ apare de trei ori în Cartea lui Daniel (9,27; 11,31; 12,11) și o singură dată în 1Mac. 1,54. La Sfinții Părinți, Anticristul apare adesea ca un al doilea Antiochos, anume ca un profanator al „templului”, care împiedică săvârșirea euharistiei și aduce „urâciunea pustiirii” (ϑ∈ ∃∗Ξ8Λ(:∀ ϑ↑Η ƒΔ0: φΦγΤΗ ) în mijlocul Bisericilor. Ca și Antiochos, el va stăpâni lumea pentru o săptămână de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
templului”, care împiedică săvârșirea euharistiei și aduce „urâciunea pustiirii” (ϑ∈ ∃∗Ξ8Λ(:∀ ϑ↑Η ƒΔ0: φΦγΤΗ ) în mijlocul Bisericilor. Ca și Antiochos, el va stăpâni lumea pentru o săptămână de ani. Prima jumătate a acestei perioade aparține profeților eshatologici, iar ultima, lui Anticrist. Ultimele trei capitole ale Cărții lui Daniel formează un ansamblu literar unitar. Ele redau o a patra și ultimă vedenie a profetului legată de asemenea de destinul poporului Israel, în contextul unei confruntări universale, cosmice chiar. Două episoade semnificative în ceea ce privește
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
capitole ale Cărții lui Daniel formează un ansamblu literar unitar. Ele redau o a patra și ultimă vedenie a profetului legată de asemenea de destinul poporului Israel, în contextul unei confruntări universale, cosmice chiar. Două episoade semnificative în ceea ce privește mitul lui Anticrist fac obiectul analizei noastre: cel al confruntării dintre regele de la Miazăzi și regele de la Miazănoapte, altfel spus dintre Ptolemei și Seleucizi (11,5‑45), și cel al deznodământului eshatologic. Regele de la Miazănoapte, ultimul tiran al Regatului de Nord (regatul funest
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nobiliare (cf. 1Mac. 3,36). Ultimele versete ale capitolului proiectează în viitor episodul morții tiranului, la capătul unei campanii victorioase duse împotriva Egiptului, Libiei și Etiopiei. Acestea sunt regatele care apar în scrierile Sfinților Părinți ca victime prin excelență ale Anticristului. Se pare că regele i‑a cruțat în această campanie pe edomiți, moabiți și amoniți; ei vor fi considerați aliații cei mai apropiați ai Anticristului pe toată durata domniei lui. Cele trei popoare nu par a fi fost alese la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Etiopiei. Acestea sunt regatele care apar în scrierile Sfinților Părinți ca victime prin excelență ale Anticristului. Se pare că regele i‑a cruțat în această campanie pe edomiți, moabiți și amoniți; ei vor fi considerați aliații cei mai apropiați ai Anticristului pe toată durata domniei lui. Cele trei popoare nu par a fi fost alese la întâmplare. Într‑adevăr, aceștia sunt dușmanii mitici ai Israelului: Gen. 49,3; Num. 24,20; Ier. 49,35; Ps. 78,51; 105,36. Împrejurările morții
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]