977 matches
-
înlocui. Deși succintă, o atare „întoarcere la izvoare” ne pare absolut necesară pentru economia lucrării. Cu capitolul consacrat sfântului Irineu, vom intra apoi în materia propriu‑zisă a lucrării. Fondul principal de documentare și analiză este constituit de scrierile despre Anticrist ale Părinților Bisericii, greci și latini. Literatura creștină apocrifă, în pofida bogăției sale informaționale, va avea un statut relativ marginal în demersul nostru, în principal din două motive. Mai întâi, scrierile în discuție nu pot fi raportate la un autor sau
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și simplu de evitarea anumitor probleme legate de datare și de contextul istoric, probleme care, deocamdată, ni se par imposibil de depășit. După modelul lui Peerbolte, vom încerca să răspundem, pe parcursul lucrării noastre, următoarelor întrebări: 1) Cum este interpretată figura Anticristului de fiecare scriitor creștin prezentat?; 2) De ce sau cu ce intenție (de ordin teologic, politic sau psihologic) propune acesta o anumită interpretare?; 3) Este justificat, în definitiv, să vorbim de o evoluție a mitului de la Irineu la Theodoret? În măsura în care vom
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aparține cercetătorului german Wilhelm Bousset. În lucrarea sa Der Antichrist in der überlieferung des Judentums, des neuen Testaments und der alten Kirchen, din 1895 - tradusă în engleză în anul 1896, Bousset, urmând lui Hermann Gunkel, propune teoria potrivit căreia mitul Anticristului ar fi existat în iudaismul precreștin sub forma unei tradiții orale, cea a lui Beliar. Această tradiție mitică orală s‑ar fi transmis ezoteric, elementele sale putând fi reluate atât de Sfinții Părinți, cât și de unele texte apocrife. În
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
forma unei tradiții orale, cea a lui Beliar. Această tradiție mitică orală s‑ar fi transmis ezoteric, elementele sale putând fi reluate atât de Sfinții Părinți, cât și de unele texte apocrife. În opinia cercetătorului german, modelul direct al „legendei Anticristului” ar fi mitul balaurului, lipsit de orice conotație politică. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului I d.Cr., se va adăuga și componenta politică, odată cu apariția unei noi legende, și anume, cea a lui Nero rediuiuus. În consecință, confruntarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lipsit de orice conotație politică. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului I d.Cr., se va adăuga și componenta politică, odată cu apariția unei noi legende, și anume, cea a lui Nero rediuiuus. În consecință, confruntarea eshatologică dintre Cristos și Anticrist este o reluare, în contextul noilor religii, a vechii confruntări prezente în mitologia mesopotamiană, în speță, cea dintre Marduk, zeul luminii, și Tiamat, balaurul, simbol al haosului. La jumătatea distanței dintre Tiamatul mesopotamian și Anticristul creștin se află iudaicul Beliar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
confruntarea eshatologică dintre Cristos și Anticrist este o reluare, în contextul noilor religii, a vechii confruntări prezente în mitologia mesopotamiană, în speță, cea dintre Marduk, zeul luminii, și Tiamat, balaurul, simbol al haosului. La jumătatea distanței dintre Tiamatul mesopotamian și Anticristul creștin se află iudaicul Beliar, personaj bine reprezentat în literatura apocaliptică intertestamentară. Meritul principal al lui Bousset este a cela de a fi identificat în mitul balaurului, una dintre principalele tradiții precreștine care au contribuit la formarea mitului creștin al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștin se află iudaicul Beliar, personaj bine reprezentat în literatura apocaliptică intertestamentară. Meritul principal al lui Bousset este a cela de a fi identificat în mitul balaurului, una dintre principalele tradiții precreștine care au contribuit la formarea mitului creștin al Anticristului. De asemenea, cercetătorul german remarcă existența a două versiuni distincte: una apocaliptică (metafizică) și alta politică (tiranul de la sfârșitul istoriei). După cum am văzut mai devreme, abia în 1991 Gregory Jenks propune o critică semnificativă a lucrării cercetătorului german. Din perspectiva
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sociologice proprii Bisericii primare”. Teoria despre o tradiție istorică ezoterică, compactă, monolitică, nu are, așadar, nici un temei justificat. Ea făcuse obiectul criticilor parțiale, de ordin metodologic, și înaintea lui Jenks. În privința selecției și a folosirii izvoarelor, el invocă mărturiile despre Anticrist din perioada delimitată de scrierile intertestamentare și Evul Mediu, acceptând, fără rezervă, ipoteza lui Gunkel conform căreia tradițiile apocaliptice, în pofida largii răspândiri în timp și spațiu, sunt extrem de solide. Este totuși exagerat ca datele unui text din secolul al VI
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
seamă provin din surse târzii, începând cu secolul al IV‑lea: Efrem, Pseudo‑Efrem, Chiril al Ierusalimului și Ieronim. Adela Yarbro Collins supune criticii caracterul mai mult sau mai puțin arbitrar cu care cercetătorul german folosește, în cartea sa, termenul „Anticrist”. Este limpede că această denumire nu poate fi aplicată decât unui adversar al lui Dumnezeu, în context mesianic. Bousset însă o invocă în toate cazurile, fără discriminare. La rândul lui, W.A. Meeks îi reproșează cercetătorului german ignorarea tradiției „pseudoprofeților
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
A. Meeks îi reproșează cercetătorului german ignorarea tradiției „pseudoprofeților”, tradiție autonomă, care va avea un rol esențial în constituirea anticristologiei. În opinia lui Bousset, pseudoprofeția reprezintă o caracteristică marginală a mitului balaurului primordial. Într‑un articol de mai târziu despre Anticrist, publicat în Encyclopaedia of Religion and Ethics, Bousset, abandonând, se pare, teoria transmiterii ezoterice, distinge trei etape principale în formarea mitului. Prima etapă este reconstituibilă în epoca preiudaică: „Este mai mult decât plauzibil ca cele mai adânci rădăcini ale ideii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
publicat în Encyclopaedia of Religion and Ethics, Bousset, abandonând, se pare, teoria transmiterii ezoterice, distinge trei etape principale în formarea mitului. Prima etapă este reconstituibilă în epoca preiudaică: „Este mai mult decât plauzibil ca cele mai adânci rădăcini ale ideii Anticristului să se regăsească nu în anumite experiențe istorice, ci într‑o concepție mitologică și speculativă, mai exact, în credința în confruntarea dintre Dumnezeu și diavol și cea în sfârșitul lumii” (col. 579). De aici următoarea presupunere: „La originea Anticristului nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ideii Anticristului să se regăsească nu în anumite experiențe istorice, ci într‑o concepție mitologică și speculativă, mai exact, în credința în confruntarea dintre Dumnezeu și diavol și cea în sfârșitul lumii” (col. 579). De aici următoarea presupunere: „La originea Anticristului nu se află altceva decât diavolul întrupat” (ibidem). A doua etapă constă în istoricizarea, în mediul iudaic, de data aceasta, și apoi creștin, a mitului primordial, fenomen determinat de modelele reale, cu o pronunțată conotație negativă, ca de exemplu, Antiochos
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ale Apocalipsei lui Ioan. În fine, ultimul moment decisiv este reprezentat de 2 Tesaloniceni, unde figura tiranului eshatologic este înlocuită de cea a unui personaj mai abstract, numit pur și simplu ¢ntike...menoj. Semnificația iudaică se impune în fața celei politice. Anticristul „paulin” nu mai este în mod esențial un asupritor eshatologic, ci un pseudo‑Mesia, adică un fals profet și un manipulator al spiritelor. Concluziile lui Bouset au fost reluate și sistematizate de R.H. Charles, care identifică de asemenea trei etape
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în mod esențial un asupritor eshatologic, ci un pseudo‑Mesia, adică un fals profet și un manipulator al spiritelor. Concluziile lui Bouset au fost reluate și sistematizate de R.H. Charles, care identifică de asemenea trei etape esențiale în constituirea mitului Anticristului. Într‑o primă etapă se încadrează trei tradiții paralele și autonome: tradiția Anticristului (începând cu Cartea lui Daniel); tradiția lui Beliar (contemporană cu cea dintâi) și tradiția lui Nero (legenda lui Nero rediuiuus). În etapa următoare au loc sinteze parțiale
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
profet și un manipulator al spiritelor. Concluziile lui Bouset au fost reluate și sistematizate de R.H. Charles, care identifică de asemenea trei etape esențiale în constituirea mitului Anticristului. Într‑o primă etapă se încadrează trei tradiții paralele și autonome: tradiția Anticristului (începând cu Cartea lui Daniel); tradiția lui Beliar (contemporană cu cea dintâi) și tradiția lui Nero (legenda lui Nero rediuiuus). În etapa următoare au loc sinteze parțiale; tradiția Anticristului se îmbină, pe de o parte cu cea a lui Beliar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o primă etapă se încadrează trei tradiții paralele și autonome: tradiția Anticristului (începând cu Cartea lui Daniel); tradiția lui Beliar (contemporană cu cea dintâi) și tradiția lui Nero (legenda lui Nero rediuiuus). În etapa următoare au loc sinteze parțiale; tradiția Anticristului se îmbină, pe de o parte cu cea a lui Beliar și, pe de alta, cu cea a lui Nero. Din prima sinteză parțială, Anticrist‑Beliar, rezultă două concepții diferite despre adversarul eshatologic: acesta este fie un personaj uman înzestrat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
13,1‑10; 18; Oracolele sibiline II, 167‑173); fie o forță pur satanică (Apoc. 11, 7). În sfârșit, în ultima etapă, cele trei tradiții majore se contopesc într‑una singură care prezintă trei variante: 1) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero în viață (Oracole sibiline III, 63‑74); 2) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, în înfățișarea lui Nero, după moarte (Urcarea la cer a lui Isaia 4, 2‑4; Apoc. 13 și 17); 3) întruparea lui Beliar
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
În sfârșit, în ultima etapă, cele trei tradiții majore se contopesc într‑una singură care prezintă trei variante: 1) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero în viață (Oracole sibiline III, 63‑74); 2) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, în înfățișarea lui Nero, după moarte (Urcarea la cer a lui Isaia 4, 2‑4; Apoc. 13 și 17); 3) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero rediuiuus (Apoc. 13 și 17; Oracolele sibiline V, vs. 28‑34
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înfățișarea lui Nero în viață (Oracole sibiline III, 63‑74); 2) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, în înfățișarea lui Nero, după moarte (Urcarea la cer a lui Isaia 4, 2‑4; Apoc. 13 și 17); 3) întruparea lui Beliar, ca Anticrist, sub înfățișarea lui Nero rediuiuus (Apoc. 13 și 17; Oracolele sibiline V, vs. 28‑34; vs. 214‑227; VII, 88, 157). Deși cuceritoare, teoria lui Charles suferă de schematism excesiv. Charles organizează materialul apocaliptic în concordanță cu propriul sistem de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a‑și pune în valoare propria contribuție, Jenks preferă să încorporeze majoritatea celorlalte contribuții în ceea ce numește el „consensul Bousset‑Charles”, cu sensul de „conspirație”. Acest „consens” presupune acceptarea de către toți cercetătorii, de Jenks inclusiv, a existenței unei tradiții despre Anticrist constituită deja în secolul I d.Cr. - teorie moderată, în cazul lui Charles (vezi mai sus), sau radicală în cazul lui Bousset. Swete, Milligan, Wohlenberg, Brooke, Dibelius, Lohmeyer, Rigaux, Caird, Schnakenburg, Kraft, Beasley‑Murray, Bruce, Brown, Jeremias, Peuckert, Rowley, Van Ess
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trimise într‑o imaginară boxă a „acuzaților”. În 1901, M. Friedländer publică Der Antichrist, în care folosește abundent literatura apocaliptică intertestamentară, compensând în acest sens una dintre lacunele - scuzabile, după cum am văzut - ale cărții lui Bousset. Cu toate acestea, „problema Anticristului” este secundară pentru Friedländer. Intenția sa principală este de a pune în evidență originile gnostico‑apocaliptice ale sectei eretice a minimilor. În rest, contribuția sa nu a avut decât un vag ecou în rândul „anticristologilor”. În 1932, B. Rigaux publică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Antéchrist et l’opposition au royaume messianique dans l’Ancien et le Nouveau Testament. Acesta notează în introducere: „Rezultatele cercetării noastre în lumea iudaică și în cea creștină ne îndreptățesc să credem că eforturile nu au fost zadarnice. Pe tema Anticristului exista doar o monografie științifică, cea a lui Bousset. Oricât de meritorie ar fi fost pentru vremea sa, ea e depășită acum” (p. X). De un tratament aproape identic beneficiază R.H. Charles. Cititorului de astăzi îi este totuși greu să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
De un tratament aproape identic beneficiază R.H. Charles. Cititorului de astăzi îi este totuși greu să accepte anumite anacronisme utilizate, cu o dezinvoltură dezarmantă, de părintele Rigaux încă din primele pagini ale scrierii sale: „Tradițiile Israelului, notează el, referitoare la Anticrist și la dușmanii împărăției lui Dumnezeu fac parte dintr‑un ansamblu de credințe desemnat de termenul «eshatologie»” (p. 1). Sau, două pagini mai departe: „Eshatologia generală a poporului ales se împarte în eshatologie transcendentă sau cerească și eshatologie pământească, numită
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care el le invocă sunt de fapt scrierile intertestamentare. Din păcate, prejudecățile sale apologetice sunt atât de puternice, încât întreaga documentație de prim ordin nu conduce la nici un rezultat rezonabil. Aceeași schemă artificială se regăsește pretutindeni în lucrarea sa: un Anticrist, principiu supranatural; un al doilea Anticrist, colectiv; în fine, un al treilea Anticrist, individual. În viziunea autorului, concepția anticristologică a Noului Testament ar fi superioară celei veterotestamentare. Rigaux a suferit influența teoriei lui Lagrange despre mesianismul iudaic. El face distincție
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fapt scrierile intertestamentare. Din păcate, prejudecățile sale apologetice sunt atât de puternice, încât întreaga documentație de prim ordin nu conduce la nici un rezultat rezonabil. Aceeași schemă artificială se regăsește pretutindeni în lucrarea sa: un Anticrist, principiu supranatural; un al doilea Anticrist, colectiv; în fine, un al treilea Anticrist, individual. În viziunea autorului, concepția anticristologică a Noului Testament ar fi superioară celei veterotestamentare. Rigaux a suferit influența teoriei lui Lagrange despre mesianismul iudaic. El face distincție clară între mesianismul iudaic, de factură
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]