1,351 matches
-
cât o ordine cronologică, deși, în cazul acestor texte, fără origine și autor precis, datarea pune probleme. În Evanghelia arabă a copilăriei, versiune din secolul al V-lea, probabil, Iuda se întâlnește cu Isus la o vârstă foarte fragedă. Autorul apocrifei încearcă să răspundă narativ la două întrebări: cum a devenit Iuda ucenic al lui Isus și de ce L-a trădat? Vindecarea timpurie (dar relativă) de Satana poate furniza răspunsul la prima întrebare; reposedarea ulterioară răspunde la a doua. Trăia acolo
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
El furase din Templu sulurile Legii, golise vistieria lui Solomon și o lăsase în pielea goală pe fiica lui Caiafa, preoteasă în acel moment (sic!). Iată motivele condamnării sale la moarte. Vom vedea imediat legătura cu subiectul nostru. Iuda, spune apocrifa, era nici mai mult, nici mai puțin decât nepot de frate al lui Caiafa (apo adelphou Kaiapha en), infiltrat în grupul apostolilor pentru a-i spiona și a transmite informațiile necesare Sinedriului. „Nu era ucenic pe față”, zice textul, adică
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Sinedriului, fără nici o legătură cu mesajul cristic. În fine, Evul Mediu va construi o adevărată biografie a lui Iuda, care merge de la naștere până la moarte, biografie calchiată în bună măsură după mitul lui Oedip. Citim într-o relatare (historia), deși apocrifă, că era un bărbat în Ierusalim pe nume Ruben, care, cu alt nume, se cheamă Simon, din tribul lui Dan sau, după Ieronim, din tribul lui Isahar. El avea o soție care se numea (nuncupata est) Cyborea. Într-o noapte
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
depășească a doua oară, Iuda „își aruncă sămânța 55 peste capul lui Isus”, maculându-l. Prin maculare, Isus își pierde puterile dumnezeiești și cade la pământ. Avem de-a face cu scenariul luptei dintre Petru și Simon Magul, descrisă în Faptele apocrife ale lui Petru, dar cu sens inversat: aici, creștinul e biruit de iudeu. Povestea continuă. Isus se retrage cu apostolii, dar Iuda, camuflat într-o tunică asemănătoare cu a lor, îi urmărește, îi deconspiră pe toți (apostolii se ascundeau!), apoi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Isus, pentru a-l prinde și denunța pe acesta coreligionarilor săi. Evanghelia lui Iuda În Săptămâna Mare a anului 2006, cunoscuta revistă National Geographic lansa, printr-o campanie publicitară ieșită din comun, una dintre „bombele” mileniului abia început: o apocrifă cunoscută sub numele de Evanghelia lui Iuda (și nu Evanghelia după Iuda, cum greșit i se spune uneori). E vorba despre un text aparținând unui codex datat secolul al IV-lea d.Hr., descoperit în 1978 sau 1979 în regiunea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de conținutul Evangheliei lui Iuda probabil n-ar mai exista. Evanghelia lui Iuda constituie „piesa de atracție” a Codexului Tchacos și asupra ei mă voi opri în continuare. În aprilie 2006, spuneam, se lansa la Washington prima traducere a acestei apocrife, realizată de o echipă internațională, constituită din profesorii Kasser, Meyer și Wurst, coptologi (pentru că textul e scris în dialectul sahidic al coptei), paleografi și specialiști în gnoza antică. Iată ce scrie pe coperta a IV-a a acestei prime traduceri
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nicăieri ca un erou, opus portretului canonic, iar Isus nu-l însărcinează cu nici o misiune specială. Mă voi folosi de un articol al profesorului Louis Painchaud de la Universitatea Laval din Canada, care a consacrat un întreg seminar traducerii și comentării apocrifei în anul universitar 2005-2006. Articolul reprezintă rodul acestui seminar și el a fost citit public pe 30 septembrie 2006 la Ottawa, în cadrul colocviului „Christian Apocryphal Texts for the New Millenium”57. Painchaud atrage atenția că vulgata lansată de National Geographic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
acestui seminar și el a fost citit public pe 30 septembrie 2006 la Ottawa, în cadrul colocviului „Christian Apocryphal Texts for the New Millenium”57. Painchaud atrage atenția că vulgata lansată de National Geographic nu ține seama de mesajul tare al apocrifei, care este unul antisacrificial. Chiar la început, Isus „își bate joc” de ucenicii adunați pentru euharistie (p. 33)58. Urmează o viziune colectivă: ucenicii contemplă o casă uriașă, cu un altar în mijloc. În jurul altarului sunt doisprezece preoți. Unii „își
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Or, textul spune simplu: Iuda îi va depăși în oroare pe toți ceilalți apostoli-preoți, care practică jertfa euharistică (respinsă de Isus gnostic), tocmai pentru că el îl va jertfi pe Isus Însuși. Într-un context dogmatic antisacrificial, antieuharistic precum cel al apocrifei noastre, e aberant să se înțeleagă pasajul altfel. Iuda nu este un erou - sau, dacă este, atunci, vorba lui Louis Painchaud, el este „un erou de tragicomedie”. De ce? Din alte două motive, care se adaugă celui de mai sus. După
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ca toate ființele din eonul sublunar, nu va avea niciodată acces în casa contemplată. El va trebui să se mulțumească, spune Isus, cu rolul de al treisprezecelea eon, căpetenie a lumii inferioare (p. 46). Concluzia se desprinde ușor. Din datele apocrifei rezultă că Iuda beneficiază, într-adevăr, de o poziție privilegiată, dar la un nivel inferior, în universul sublunar. De asemenea, el se află „mai presus” de ceilalți apostoli, dar, încă o dată, nu pentru că ar fi avut parte de o inițiere
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pornit la descifrarea Evangheliei lui Iuda cu informațiile lor în minte. Cred că acesta e principalul motiv pentru care ei forțează pe alocuri traducerea, încercând să o potrivească scenariului ereziologic. Or, cum spuneam, nu avem nici o garanție că Irineu cunoscuse apocrifa despre care vorbește sau că apocrifa lui este aceeași cu apocrifa noastră. Până când nu vom avea, dacă vom avea!, textul integral, perfect editat al Evangheliei lui Iuda, e mai sănătos să ne abținem de la orice verdict „definitiv”. În loc de încheiere Romantismul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cu informațiile lor în minte. Cred că acesta e principalul motiv pentru care ei forțează pe alocuri traducerea, încercând să o potrivească scenariului ereziologic. Or, cum spuneam, nu avem nici o garanție că Irineu cunoscuse apocrifa despre care vorbește sau că apocrifa lui este aceeași cu apocrifa noastră. Până când nu vom avea, dacă vom avea!, textul integral, perfect editat al Evangheliei lui Iuda, e mai sănătos să ne abținem de la orice verdict „definitiv”. În loc de încheiere Romantismul german, cu un puternic pigment naționalist
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Cred că acesta e principalul motiv pentru care ei forțează pe alocuri traducerea, încercând să o potrivească scenariului ereziologic. Or, cum spuneam, nu avem nici o garanție că Irineu cunoscuse apocrifa despre care vorbește sau că apocrifa lui este aceeași cu apocrifa noastră. Până când nu vom avea, dacă vom avea!, textul integral, perfect editat al Evangheliei lui Iuda, e mai sănătos să ne abținem de la orice verdict „definitiv”. În loc de încheiere Romantismul german, cu un puternic pigment naționalist, l-a transformat pe Iuda
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a smerit până la ultima limită, făcându-se om, creatură, tot așa Iuda se smerește, se împuținează pe sine făcându-se trădător. „Ordinea inferioară este o oglindă a ordinii superioare. Iuda îl reflectă așadar pe Isus.” Voi încheia amintind o povestire „apocrifă” a lui Vasile Voiculescu, publicată în culegerea postumă Toiagul minunilor. Ea se numește „Copacul lui Iuda”. Imediat după predarea lui Isus, Iuda, ajuns „pe culmile disperării”, începe să caute prin Ghetsimani un copac vânjos de care să se spânzure. Dar
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
rhema) lui Dumnezeu, șadicăț minunile (dynameis) veacului ce va să vină, dacă au căzut, să se înnoiască încă o dată spre pocăință (metanoia), fiindcă ei Îl răstignesc, prin ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L batjocoresc”. 4. Ce pierdem ignorând literatura apocrifă?tc "4. Ce pierdem ignorând literatura apocrifă ?" I Înainte de a răspunde 68 la această întrebare, să încercăm să clarificăm câteva lucruri „tehnice”. În spațiul universitar occidental, laic sau creștin, studierea științifică a scrierilor apocrife 69 și-au găsit de multă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ce va să vină, dacă au căzut, să se înnoiască încă o dată spre pocăință (metanoia), fiindcă ei Îl răstignesc, prin ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L batjocoresc”. 4. Ce pierdem ignorând literatura apocrifă?tc "4. Ce pierdem ignorând literatura apocrifă ?" I Înainte de a răspunde 68 la această întrebare, să încercăm să clarificăm câteva lucruri „tehnice”. În spațiul universitar occidental, laic sau creștin, studierea științifică a scrierilor apocrife 69 și-au găsit de multă vreme locul și rostul, bucurându-se de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
batjocoresc”. 4. Ce pierdem ignorând literatura apocrifă?tc "4. Ce pierdem ignorând literatura apocrifă ?" I Înainte de a răspunde 68 la această întrebare, să încercăm să clarificăm câteva lucruri „tehnice”. În spațiul universitar occidental, laic sau creștin, studierea științifică a scrierilor apocrife 69 și-au găsit de multă vreme locul și rostul, bucurându-se de un interes crescând și binemeritat. Editarea textelor are în Occident o tradiție de peste trei sute de ani, dacă ne fixăm primul reper în 1703, anul când Fabricius a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
vreme locul și rostul, bucurându-se de un interes crescând și binemeritat. Editarea textelor are în Occident o tradiție de peste trei sute de ani, dacă ne fixăm primul reper în 1703, anul când Fabricius a publicat un volum impozant, intitulat Codexul apocrif al Noului Testament. De la Fabricius și până astăzi s-au făcut pași enormi în editarea, comentarea, înțelegerea cinstită, nepartizană a apocrifelor creștine 70. Cazul României este, ca de obicei, mai special. Pe de o parte, întâlnim o mefiență cronică față de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de ani, dacă ne fixăm primul reper în 1703, anul când Fabricius a publicat un volum impozant, intitulat Codexul apocrif al Noului Testament. De la Fabricius și până astăzi s-au făcut pași enormi în editarea, comentarea, înțelegerea cinstită, nepartizană a apocrifelor creștine 70. Cazul României este, ca de obicei, mai special. Pe de o parte, întâlnim o mefiență cronică față de acest corpus literar din partea teologilor, a așa-zișilor „creștini adevărați”, a zelatorilor „ortodoxiei pure”, a păzitorilor „tradiției nealterate”. Pentru aceștia, nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este, ca de obicei, mai special. Pe de o parte, întâlnim o mefiență cronică față de acest corpus literar din partea teologilor, a așa-zișilor „creștini adevărați”, a zelatorilor „ortodoxiei pure”, a păzitorilor „tradiției nealterate”. Pentru aceștia, nu mai încape vorbă, cuvântul „apocrif” miroase a pucioasă și nu-și are locul în vocabularul pravoslavnic. Dacă te ocupi, în România ortodoxistă, de apocrife, imediat ajungi „eretic”, prin urmare direct în fundul iadului. De partea cealaltă, întâlnim o pasiune smintită, necontrolată pentru aceste scrieri, văzute ca
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
teologilor, a așa-zișilor „creștini adevărați”, a zelatorilor „ortodoxiei pure”, a păzitorilor „tradiției nealterate”. Pentru aceștia, nu mai încape vorbă, cuvântul „apocrif” miroase a pucioasă și nu-și are locul în vocabularul pravoslavnic. Dacă te ocupi, în România ortodoxistă, de apocrife, imediat ajungi „eretic”, prin urmare direct în fundul iadului. De partea cealaltă, întâlnim o pasiune smintită, necontrolată pentru aceste scrieri, văzute ca un eșantion de literatură ezoterică. În ultimii ani mai cu seamă, au apărut tot felul de traduceri neprofesioniste, făcute
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
elementară noțiune de garanție culturală. A citi, a comenta „științific” un text grecesc după o traducere engleză e de neconceput în Occident; dar este regulă în România. Chiar și în spațiul universitar ortodox din România apar așa-zise „doctorate” despre apocrife, fără valoare, simple compilații (și nici ele bine cusute) despre texte etiopiene, de pildă, analizate după versiunea... franceză. Cum se poate întocmi o școală normală pe un soclu de necinste cvasipermanentă? Reluându-mi așadar ideea: între mefiență programată și belferism
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și spiritul lor dintâi, cât mai aproape de surse, nu în litera moartă a dogmatismului politicianist. Nu cred să existe aici de față persoane care să contrazică aceste afirmații de strict bun-simț. Așa stând lucrurile, din păcate, cu perceperea și „exploatarea” apocrifelor în România, consider necesare definirea câtorva termeni și o clarificare de ordin metodologic. Întâi de toate trebuie spus că denumirea de „apocrife” (apocrypha: „ascunse”, „tăinuite”, prin urmare „dubioase”) își are originea în mediile ecleziale, ortodoxe, nu în mediile care au
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
persoane care să contrazică aceste afirmații de strict bun-simț. Așa stând lucrurile, din păcate, cu perceperea și „exploatarea” apocrifelor în România, consider necesare definirea câtorva termeni și o clarificare de ordin metodologic. Întâi de toate trebuie spus că denumirea de „apocrife” (apocrypha: „ascunse”, „tăinuite”, prin urmare „dubioase”) își are originea în mediile ecleziale, ortodoxe, nu în mediile care au dat naștere scrierilor respective. „Problema apocrifelor” este strict legată de „problema canonului” creștin și apare în a doua jumătate a secolului al
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
câtorva termeni și o clarificare de ordin metodologic. Întâi de toate trebuie spus că denumirea de „apocrife” (apocrypha: „ascunse”, „tăinuite”, prin urmare „dubioase”) își are originea în mediile ecleziale, ortodoxe, nu în mediile care au dat naștere scrierilor respective. „Problema apocrifelor” este strict legată de „problema canonului” creștin și apare în a doua jumătate a secolului al II-lea, mai ales în Adversus haereses, importantul tratat al lui Irineu 71. Cu riscul de a luxa prejudecăți și de a leza comodități
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]