378 matches
-
victorie în perspectiva unei reușite ajunse la scadență, reprezintă o etapă importantă pe calea unui comportament autonom. Această analiză privește atitudinea educatorului școlar. Dar adolescentul care practică un sport colectiv în club, poate cunoaște alte condiții. El poate cunoaște antrenori autocrați, pentru care totul este concentrat asupra rezultatelor care pun în valoare funcția sa și care îi mențin un statut de antrenor. Din perspectiva antrenorului, sportivul devine un instrument al reușitei. Pe planul formării cognitive Soluția cognitivă constă în „a vedea
Învăţare motrică și sociomotrică by Radu Ababei () [Corola-publishinghouse/Science/1290_a_1899]
-
care poate fi conceput... Philodem îi vorbește lui Piso despre acest subiect într-o lucrare pe care o scrie în versuri. În mod clasic, în epicurism, textul recuză atât democrația, cât și tirania: nici puterea majorității inculte, nici cea a autocratului. Înțelepciunea întoarce spatele atât maselor, cât și despoților. Soluția, măsura intermediară, se află în monarhie - puterea unui singur om, care pare mai ușor de făcut mai bun cu ajutorul filosofiei. Astfel, citindu-l pe Homer și reflectând la ceea ce-l poate
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
tip putând fi numit Realizatorul; - conducătorul se dezinteresează de toate dimensiunile fără discriminare; el mai degrabă încurcă, blochează realizarea scopurilor grupului și organizației; este un conducător numit Negativul; - conducătorul se centrează exclusiv doar pe una dintre dimensiuni: doar pe sarcină (Autocratul); doar pe relațiile umane (Altruistul); doar pe randament/productivitate (Birocratul); - conducătorul se centrează în grade diferite pe două dintre cele trei dimensiuni; din combinația orientării spre relațiile umane cu orientarea spre sarcină apar patru stiluri de conducere fundamentale (vezi figura
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
orientarea excesivă pe sarcină nu creează resentimente sau opoziții (tacite sau manifeste) din partea oamenilor și ineficient dacă practicarea lui se asociază cu o lipsă totală de considerare și motivare a oamenilor. Primul tip de conducător este numit autoritar binevoitor, celălalt - autocrat. Stilul divizat sau separat (cu orientare minimală atât spre sarcină, cât și spre relațiile umane) este eficient atunci când conducătorul subliniază, totuși, semnificația respectării regulilor pentru buna funcționare a organizației și ineficient atunci când manifestă pasivitate și dezinteres. În primul caz, avem
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
diferite: unii la un nivel scăzut (tipul G - organizatorul), alții la un nivel mediu (tipul R - realistul), alții la un nivel ridicat (tipul M - maximalistul). Fiecare dintre aceste cinci stiluri eficace poate devia în alte cinci stiluri ineficiente: T’ - tehnocratul (autocratul); P’ - paternalistul (demagogul); G’ - birocratul; R’ - oportunistul; M’ - utopistul (modernistul) (vezi figura 20): Fig. 20 Pentru a diagnostica aceste stiluri de conducere, autorul a procedat astfel: cu ajutorul diverselor tehnici (interviuri, anchete, chestionare, analize biografice etc.) au fost culese nenumărate descrieri
[Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
de trusteeship, Locke a contribuit la răspândirea ideii că guvernanții nu pot face uz în mod legitim de o putere arbitrară, în scopuri proprii, și că ei poartă responsabilitatea față de cei ce le-au încredințat o misiune. Ei nu sunt autocrați de drept divin, ci funcționari în serviciul comunității. 4.3. Obligația politică drept obligație morală Așa cum a arătat Macpherson, dincolo de aspectul politic al chestiunii și de opțiunea pentru democrație, filosofia lui Locke este înrădăcinată în structura socială a societății engleze
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
reprezentat spațiul în care Rusia își valida puterea, fie că participant la concertul european, fie că arena a războiului rece. În opinia aceleiași cercetătoare, singurul care s-a apropiat de Europa prin toate cele trei direcții a fost Gorbaciov. Țării autocrați începând cu Petru cel Mare au fost bucuroși să absoarbă inovațiile tehnice (Europa ca model) și statutul de participant la deciziile ce afectau continentul (Europa că realitate geopolitică), uitând să dezvolte și inovațiile sociale și politice (Europa ca idee). Rusia
by Paula Daniela Gânga [Corola-publishinghouse/Science/1034_a_2542]
-
iar imago generează în timp portretul regal cu valoare sacrală (mai întâi, realizat în mozaic, ulterior în pictură murală și în tablou). Masca de ceară va trece în ramă, pe pânză, și nu va mai părăsi spațiile închise, pentru că în preajma autocratului defunct, la procesiunile religioase, vor sta doar figurile personajelor sfinte. Deși vor reprezenta până la urmă tot un funus imaginarium pentru basileu, ele nu se vor mai numi și nu vor mai fi la fel. Ceremonialul bizantin anulează și relevanța civică
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
care va face ca Roma păgână să fie dată uitării; Lethe este Tibrul, Mnēmosyne este Bosforul. Doar spiritul imperial trece de la un oraș la altul, de la un imperiu la altul, într-o metempsihoză simbolică și spirituală. La fel, ceremonialul înmormântării autocratului divin, care va sacrifica la început anumite etape "păgâne", pentru a le înlocui cu noi componente (vom vedea un exemplu eșuat chiar la funerariile lui Constantin I), ca mai târziu să le reintegreze - precum corpul de ceară al împăratului (istorie
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
gloria, ca mnēma, nu este individuală și elitistă, ca în cazul auguștilor, ci colectivă și egalitară. Roma poate că nu și-ar fi dorit și nu ar fi pretins altceva, pentru că ea însăși era o putere triumfalistă, uneori concurenta propriului autocrat; instituția imperială însă, prin întreg vocabularul ceremonial, a tins către un alt orizont al apoteozei. Grecii așezau înaintea eroului gloria Atenei; în schimb, principele divus a devenit prin voința lui emblema supremă a cetății eterne, devansând-o (inclusiv în cazul
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ajuns să denumească funus imaginarium, despre care am pomenit încă de la început: componenta ritualică din cadrul procesiunii de înmormântare a împăratului roman (secolele I-IV d.Ch.). Pentru că ceremonia, cum am accentuat în alt context mai devreme, avea ca scop și glorificarea autocratului (consecratio), corpul său era însoțit de purtătorii unor obiecte simbolice, "chipurile" (măștile de ceară ale) strămoșilor eroi. Funcțiile acestui cortegiu, după cum atestă sursele, erau fundamentale pentru relația dintre populus și defunct: de a reaminti valoarea ascendenței împăratului (străbunii erau din
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
înalților demnitari și aristocrați romani (Flower 263-69); ulterior, datorită impactului asupra comunității, dar și semnificației sale, a fost limitată oficial de Augustus însuși la procesiunea de înmormântare a împăraților, funus imperatorum, și, implicit, la divinizarea lor prin apoteoză, consecratio. Decizia autocratului de a-și apropria autoritar această formă de sacralizare a dus, pe de-o parte, la un monopol imperial asupra spațiului public și asupra traseelor urbane centrale, devenite scena manifestării plenare a puterii sale, iar pe de altă parte, la
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ale războiului, în special cu Mars Ultor roman (v. fig. 3 și fig. 4), pentru că îi revela cetății caracterul apoteotic al funcției supreme. Transformarea modelului republican al ceremoniilor de înmormântare (rezervat aristocraților) în grandioase funera imperiale a impus omagierea vocației autocratului de cuceritor al lumii, prin includerea în cortegiul veteranilor (eroilor martori), alături de populus, societatea civilă, a soldaților săi, ordines. Funerariile publice ale nobililor, apoi doar cele ale împăraților au ajuns să ocupe un loc central în viața capitalei. Pentru că ceremonialurile
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
creștin este fie ridicat de ei înșiși cu această funcție, de capelă palatină, fie susținut prin donații materiale sau financiare pentru a o îndeplini). Spațiul funerar privat va fi până la urmă înglobat în spațiul de rugăciune creștină colectivă, pentru ca trupul autocratului să rămână pentru totdeauna în centrul credinței, în "casa Domnului", dar subordonat lui. Modelul inițial al funerariilor lui Constantin I va face istorie ulterior, cu observația că împăratul defunct nu va ajunge niciodată să substituie locul central al lui Iisus
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
tron, ipostaza securitas, cu armură și însemne militare). Voi reveni asupra simbolismului corpului imperial și asupra modului în care este integrat în teoria puterii basileice, în relație cu imaginarul medieval coagulat în jurul figurii divine (christice) și al celei semi-divine (a autocratului). Grupurile care participau la aceste ceremonii, instituționale sau populare, reprezentau imperiul, atât teritorial (provinciile), cât și social (profesiile) și politic (elitele instituționale). Întreaga öikouménè era astfel, simbolic, in situ; lucru important, pentru că ea constituia, cel puțin în perioada ideologiei marcate
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
æternitas (v. fig. 18) îi va mulțumi pe zei, ocrotitori, la rândul lor, ai cetății sacre și ai imperiului (Benoist 339). Semper victor, împăratul ajunge să revendice recunoașterea de către comunitate a cultului care se formează și a funcției sale de autocrat ca fiind inspirate de divinitate - sursa puterii sale politice. Joncțiunea simbolică Roma Æterna − Augustus nu va părea nenaturală în economia generală a guvernării, dat fiind că însăși comunitatea afirma despre propria cetate, în cadrul ceremonialurilor și prin discursuri, că este nemuritoare
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
puterii, reflectată de fiecare componentă majoră a scenografiei publice. Cum ea este "transferată" dinspre Republică înspre instituția imperială ca un patrimoniu suprem al puterii romane, iar începând cu Augustus este folosită pentru a celebra triumful militar al acestuia, cetatea și autocratul ajung în plan simbolic și ideologic o unitate identitară caracterizată de un set de virtuți absolute. Nici măcar în plan administrativ Roma și Milano nu vor putea demonstra mai târziu că se pot (auto)gestiona cu succes în absența împăratului-militar - tot
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
basileului, așezat în descendența directă a figurii christice. Invincibilitatea puterii lui și-a găsit sursa în credința monoteistă și în relația privilegiată a împăratului cu divinitatea (semnul crucii și celebra inscripție In hoc signo vinces, un motiv spiritual), în timp ce pentru autocratul "păgân" cauza primară a forței sale indestructibile fusese romanitatea competitivă (așadar, un argument etnic și valoric). Imaginarul bizantin va oglindi această convertire a vechii ceremonii romane − care îl punea în relație pe defunctul imperial cu spiritele marilor săi înaintași − în
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
motivația și ocaziile de a organiza marile ceremonii, respectiv adventus, funus și consecratio, inclusiv cortegiile triumfale, care se vor modifica semnificativ în urma unei singure domnii, cea a lui Constantin I. Ceremonialul basileic devine prin excelență unul de exaltare a virtuților autocratului, cum spuneam, combinând modelul de sorginte orientală Sol invictus (apare și în cultura Palmirei; spre exemplu, în triada divină, zeul Malakbel, v. fig. 20) cu trăsăturile creștine pe care le va "instituționaliza" panegiricul lui Eusebiu din Cesareea. Odată cu acest reper
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
a avut Constantin I, în peste 30 de ani de exercitare a funcțiilor înalte de conducător, și cu Roma, apărată, dar nu și locuită de el, mai ales după ce începe să se comporte în reședința sa din Orient ca un autocrat (posibil) convertit. În cele din urmă, ceremonialul conjunctural dedicat triumfului militar va fi înlocuit de adventus, care (co)memorează puterea absolută (solară) și virtuțile unice ale basileului; ales al divinității, el nu mai are nevoie să fie reconfirmat, nici prin
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
augustului și întemeierea Romei (Benoist 298). Ritualurile populare, după cum indică sursele istorice, au urmat astfel modul în care principatul și-a construit imaginea publică, prin includerea miturilor fondatoare în ideologia imperială. Și în acest fel, destinul cetății și cel al autocratului său au ajuns să se împletească unul cu celălalt și să egaleze, în plan ceremonial, ceea ce, în plan juridic, însemna Senatus Populusque Romanus (SPQR). Pe parcursul domniilor, instituția imperială își aproprie întregul calendar al sărbătorilor (natalis Vrbis, natalis principis, dies imperii
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
împăratului, preluată și adaptată și de teocrația bizantină, se definește chiar în interiorul "politicii religioase" a statului și a instituției imperiale; ea îl conduce pe august către asimilarea cu cetatea însăși și către extrapolarea simbolisticii aniversării lor la nivelul întregului imperiu. Autocratul este puntea vie dintre capitală și corpul imperiului, de aceea pare firească prezența sa în ceremonial, până acolo încât se ajunge la redefinirea completă a subiectului omagierii. Un argument în plus îl reprezintă schimbarea locului de desfășurare pentru etapa principală
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
mai putea fi înlocuit cu nimeni, deși în realitate i-au urmat cel puțin trei (re)fondatori de iure și de facto: Constantiu II definitivează capitala creștină, Theodosiu I, teoria basileică, iar Iustinian I, statul creștin. În fine, relația dintre autocrat, cosmocrator, și totalitatea teritoriile pe care le guvernează, o cosmocrație, un imperiu universal și etern, devine în creștinism relația dintre corpus Christi și corpus christianorum, basileul având rolul de delegat suprem, de împărat sacerdot al oikonomiei creștine. Spațiul imperiului, domus
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
sufletul său supraviețuitor va ajunge în rândul spiritelor ocrotitoare ale cetății, de îndată ce corpul va dispărea în foc sau rămășițele îi vor fi depuse în mausoleul funerar al familiei. Pe granița dintre lumea celor vii și a celor morți, etern, privirea autocratului ajunge să legitimeze ea însăși un trecut eroic, dar și, în practica ritualică, un viitor împărat. Privirea basileică (și, cu ea, cea a întregii lumi creștine) este îndreptată în schimb într-o singură direcție, înspre un viitor indefinit: Judecata de
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
posteritate ca o imago cât mai fidelă modelului: masca de ceară era expusă în atrium, spațiu semi-public, de trecere, pentru a întări valoarea neamului (în sens restrâns, familia, și în sens politic, imperiul). Odată numit pontifex maximus și pater patriae, autocratul nu-și mai părăsea supușii; imago era un semn al prezenței sale eterne și ocrotitoare. Masca se insera astfel în "textura" casei imperiale și, prin ea, în "țesutul" simbolic al corpului orașului, înnobilat de numeroase alte figuri și însemne (sacre
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]