138 matches
-
care Proust a încercat să o izoleze într-o "suită de romane ale Inconștientului", presupunea abandonarea psihologismului vulgar, de sursă biografist-individualistă (cultivat de prozatorii noștri declarați "proustieni") în favoarea descrierii fenomenologice a sufletului (entitate generică, transindividuală). Pe de altă parte, înțelegerea bergsoniană a realității ca devenire și a temporalității ca "flux", "durată", și nu succesiune mecanică de momente (reclamată de majoritatea exegeților drept emblematică pentru romanul proustian) ar fi avut drept consecință inevitabilă nu doar disoluția narațiunii de tip silogistic-cauzal, ci și
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
sine. Numai că, pentru filosoful francez, această "conștiință de sine" nu e decât un moment tranzitoriu, ce se dizolvă la rândul său în "durata pură". De aceea, cu dreptate afirma Bertrand Russell într-o carte de popularizare că "în filosofia bergsoniană nu rămâne loc pentru acea modalitate de gândire contemplativă în cazul căreia, înălțându-ne deasupra vieții animale, devenim conștienți de marile țeluri", și asta deoarece distincția dintre subiect și obiect, dintre "mintea care gândește, rememorează și are imagini", pe de
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
în schimb de la procedeul "muzical" al memoriei involuntare și de la o structură deschisă, dinamică, modelată de "imaginea ascunsă" a timpului îngropat în pagina scrisă. Trebuie precizat acum că, deși se numără printre primii exegeți care au semnalat amestecul de elemente bergsoniene și husserliene în romanul lui Proust 24, Camil Petrescu îl interpretează pe scriitorul francez numai prin grila filosofiei lui Bergson și a "noii structuri", fără alte nuanțe (atât de necesare totuși, dată fiind complexitatea cazului). Spre exemplu, când explică diferența
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
împreună cu el că distincția aceasta dintre memoria voluntară și memoria involuntară "nu numai că nu figurează în opera domnului Bergson, ci este chiar contrazisă de ea"26 (suprapunerea dintre "subiectul" și "obiectul" cunoașterii depășește, la Proust, momentul dinamic al vitalismului bergsonian, atingând treapta extatică a transfigurării și a conștiinței de sine). Dar, dincolo de eroarea semnalată, Camil Petrescu interpretează abuziv (tot în cheie "bergsoniană") însăși poetica romanului proustian, roman al cărui mecanism de producere s-ar datora numai "structurii afective" ce călăuzește
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
chiar contrazisă de ea"26 (suprapunerea dintre "subiectul" și "obiectul" cunoașterii depășește, la Proust, momentul dinamic al vitalismului bergsonian, atingând treapta extatică a transfigurării și a conștiinței de sine). Dar, dincolo de eroarea semnalată, Camil Petrescu interpretează abuziv (tot în cheie "bergsoniană") însăși poetica romanului proustian, roman al cărui mecanism de producere s-ar datora numai "structurii afective" ce călăuzește memoria naratorului, chiar și atunci când "accentul cade esențial pe cunoaștere": astfel, ghidată de sensibilitate, și nu de intelect, narațiunea proustiană ar urma
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
la acela fenomenologic, într-un dozaj inefabil menit a surprinde atât partea de lumină, cât și pe aceea de umbră a sufletului omenesc. La o asemenea carte visa, în fond, și Camil Petrescu. Prin urmare, nu-i exclus ca răstălmăcirea bergsoniană a lui Proust să fi fost un act deliberat, prin care prozatorul român ținea să-și acorde lui însuși rolul de reformator al literaturii moderne. Întorcându-ne la distincția dintre cele două tipuri de memorie, remarcăm că naratorul proustian "privește
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
alt amănunt atrage atenția aici: imediat ce-și recapătă conștiința de sine, scriitorul decide să "privească" mai mult decât să "asculte" copilăria lui Bizu, copilărie "ce continua să alerge în pete de lumină și umbră", "ca un șuvoi" (asemeni "duratei" bergsoniene). Or, după cum am putut remarca, "privirea" instituie ruptura dintre "subiectul" cunoscător și "obiectul" cunoașterii, fiind agreată, după vorba lui Proust, doar de pictorii proști, cu ochi de fotograf și memorie... voluntară. Auzul, în schimb, e o cale de acces la
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
o "reprezentare" a momentului în care gândirea-care-nu-se-gândește-doar-pe-sine ajunge să se gândească pe sine. Acest moment este redat de Bergson în toată puritatea sa, în conceptul de durată. Și pentru Heidegger, cumva, a fi, pentru ființarea om, înseamnă durată (în sens bergsonian, ca trăire de sine, din sine și pentru sine). Pe linie kantiană însă, Dasein-ul, fiindu-i esențial faptul de a fi în lume, este, în ființa sa, timp; în termenii dictaturii judicativului, ființă cunoscătoare; adică "subiect" pentru o gândire care
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
aici însă parodicul având aceeași funcție demolator-ironică din poemele ,,bucolice” ale lui Tzara. Alăturându-se grupului de la ,,Integral”, S. renunța la cadrele formale, fracturând ,,cu metoda” sintaxa poetica, pulverizând tema în nuclee semantice independente. O ,,interferență a seriilor”, în terminologia bergsoniana, creează o dispută ironică, actanții fiind mereu ,,Candoarea și Amarul”. Eseul De la futurism la integralism, dincolo de faptul că poate fi considerat un manifest al revistei, rămâne relevant pentru opțiunea lirica personală; spre deosebire de violență negatoare a altor programe avangardiste, textul afirmă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289644_a_290973]
-
superiorității, fie pe cea a relaxării". "Aforismele" rostite de Mitică par un ecou al definiției dată comicului de Immanuel Kant. Automatismul personajelor din comedia O scrisoare pierdută și în Boborul imprevizibila trecere din zonele spiritului în sfera materialității, ilustrează ideile bergsoniene despre comic. În acest context, Loredana Ilie avansează un nou concept operațional. Gândul formulat de Paul Zarifopol: Caragiale deține "vocația râsului ca artă și simțul comicului ca instinct fundamental" este transformat într-o edificatoare constantă a creației și a personalității
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
ne coboară brusc de pe culmile sublimului în banalitate, din sfera sufletului în cea a trupului. Prin astfel de exemplificări și prin explicitarea comicului prin analogie cu un resort care se comprimă și se destinde asemenea "diavolului cu arc"9, teoria bergsoniană dezvăluie clare coincidențe cu studiile care focalizează mecanismul de relaxare prin râsul comic a unei tensiuni psihice acumulate. Studiile sale constituie, așadar, o sinteză a principalelor contribuții teoretice aplecate asupra comicului. Foarte sumar ne vom referi și la problematica legată
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
caricatură Caragiale nu vizează numai personajul, ci și situația, așa cum se întâmplă, de exemplu, cu pervertirea revoluției, eveniment încărcat de semnificații istorice dar transformat în pretext pentru zaiafet ad-hoc (Boborul!, Baioneta inteligentă[Garda civică], Jertfe patriotice). Tehnica proliferării, după formula bergsoniană a bulgărelui de zăpadă, ține tot de manifestarea gustului pentru "enorm" și "monstruos" în forma grotescului aglomerării de tip rabelaisian, elocventă fiind bucata Moșii / Tablă de materii. Grobianismul, ca formă a grotescului prin supraabundență alimentară este, de altfel, o constantă
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Oricum, este neîndoielnic că Höffding a dorit să depășească empirismul psihofizic fechnerian și să țină pasul cu getaltismul, ba poate, în parte, și cu acest nou gen de vitalism german (paralel cu care se afirma, într-alt chip, și teoria bergsoniană a elanului vital) cu toate că și-a exprimat și față de ele unele rezerve. Dincolo de această continuă căuatre a unui echilibru între antiteze, poate fi constatat totuși un mai pronunțat interes pentru totalitate și "configurare", ca sinteză. Îl putem privi, c aatare
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]