KorAP: Find »[drukola/base=căminar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5 6 7 ...11 >

251 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866

16, Botoșani 10) se observă clar faptul că toate măsurătorile ies aproape la jumătate. Se deduce că în acest răstimp, având nevoie de bani, Eminovici a vândut separat o parte din teren. În pofida locului micșorat, tranzacția din 1855 îi aduce căminarului frumoasa sumă de 1050 galbeni. Mai mult ca sigur că Gheorghe Eminovici construise o casă nouă, mărind valoarea imobilului cumpărat în 184211. Boieria și deșertăciunea (de care Eminescu însuși vorbea într-o scrisoare) l-au îndemnat pe Gheorghe Eminovici la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
pe șase luni, în intervalul 23 aprilie 26 octombrie 1848, iar familia a trebuit să stea, vrând-nevrând, o vară la Ipotești, încasând câștigul din chiria caselor de la oraș12. Faptul este amintit într-un act privind afacerea cu spirt în care căminarul se asociase cu negustorul botoșănean, Moise Michel. La 9 ianuarie 1849, Gheorghe Eminovici încerca să explice Judecătoriei ținutului Botoșani ce se întâmplase de fapt în aprilie '48, când, murind de holeră Moise Michel, Isprăvnicia botoșăneană a vândut la licitație și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
cu Eminovici, în perioada 1851-1852, un proces hărțuitor, nevrând să elibereze casele conform contractului și considerându-se în continuare chiriașă. Mai mult, încuie și pleacă la Iași, de unde tergiversează lucrurile, apelând la tot felul de stratageme, spre marea mâhnire a căminarului. Om impulsiv și cu dreptatea de partea lui, acesta a atacarisit-o cu feluri de cuvinte badgiocoritoare și pline de nesuferință apoi samavolnic executorisindu-mă, numaidecât să le deșert casele 14. Cum să se fi stăpânit însă Eminovici când Divanul Domnesc hotăra

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
rate. Documentele relevă că din cei 8200 de galbeni în total, noul proprietar a plătit 2000 la întocmirea actelor, 2000 la 1 mai 1878 și 4200 la 1 noiembrie 1878. Așadar, după 1880 (căci o vreme a mai fost păsuit) căminarul este nevoit să părăsească fosta lui casă și să se mute în atenansă, unde a și murit, la 8 ianuarie 1884, din cauza unei afecțiuni genito-urinară, de care bătrânul suferea de mai mult timp29. Mărturia este întărită de Dumitru Gireadă, care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
a mai dat și alte înformații despre familia poetului. Și casa construită la Ipotești a avut un destin nefericit, căci, după moartea Eminoviceștilor, a urmat un lung șir de procese, de vânzări-cumpărări și de licitații. Cert este că de la moartea căminarului până în 1924 casa a fost locuită o singură dată, destul de puțin timp. Nu se știe nici când, nici pentru câtă vreme. Se știe doar că într-un interval de 46 de ani a fost reparată o singură dată (probabil, superficial

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Ungureanu (16 iunie 1921), plecând să locuiască în Botoșani. Cu această excepție, toți ceilalți proprietari sau coproprietari au locuit în altă parte decât la Ipotești, așa încât casa va ajunge din nou o dărăpănătură, cum fusese și cea veche, pe care căminarul o cumpărase odată cu moșia. Poate și mai rău, căci pe aceea a stricat-o Eminovici până la temelie, iar cea în discuție s-a surpat singură, într-atât de șubredă ajunsese. Nu-i de mirare că în fotografia din 1909 (prima

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
scrisori ale Harietei și Aglaiei demonstrează scrisul frumos, caligrafic, moștenit de la Gh. Eminovici; o exprimare corectă și o topică apropiată celei de astăzi. În sfârșit, în ultima încăpere (fostă cameră a părinților) este amenajată ca o cameră de studiu a căminarului, unde se retrăgea cum spune Călinescu spre a frunzări prin cronici ori pentru a-și ține socotelile moșiei. Aici dormea, probabil, ultimul născut, sub privegherea mamei. Astăzi, un birou și o calamară, portretele părinților, o ladă de metal, o bibliotecă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
și în afara oricărei tradiții locale. În al doilea rând, pentru a o apropia de vechea sa imagine, trebuia scos parchetul de stejar din tot interiorul casei, care făcea notă discordantă cu dușumeaua din pridvor. Cum lemnul îi era la îndemână căminarului Gheorghe Eminovici (parte din trupul de moșie dinspre Cătămărăști era împădurit pe aproximativ 23 de fălci de pământ), sigur și-a făcut casa gospodărește, cu dușumea, sătul de lutul de la Dumbrăveni și păstrând în minte modelul caselor din Botoșani cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
sin Diaconu precum și de Gheorghe sin preotul Ghirghi, la "biserica Sf. Voievozi"12. Transcrisă pentru Vistierie, în 1852 așadar, condica aceasta este importantă fiindcă demonstrează, fără putință de tăgadă, că satul vechi s-a format pe partea de moșie a căminarului. Aici se găsea și biserica veche cu preotul Vasile Hudișteanu [...]. Altă biserică nu a fost pe vremea cât a locuit familia Eminovici aici13. Lăcașul a cunoscut, de-a lungul întregii sale existențe, tot felul de faceri și prefaceri, în funcție de timpul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
la biserica din satul Ipotești 19. Episodul este povestit de Matei Eminescu într-o scrisoare către Corneliu Botez, datată 14 aprilie 1909; deși drastică, aceasta merită reprodusă pentru savoarea ei: Costake Caraieni, un grec românizat din Botoșani, accepta, la intervenția căminarului, să-și mărite cea de-a treia fată, Valerica, după Ioan Frank. Intervenția tatei era justificată spune Matei căci mama lui loan Frank era fata Doctorului Holtztreger, doctorul de casă al lui Balș. Mergând, deci, tata în pețit la Caraieni

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
săptămâni acolo. L-a trimis la mănăstire pentru că boierii nu se închideau în aresturi. Dar și recunoscător a fost Frank; până la moarte tata n-a avut un prieten mai intim ca pe Frank 20. Mai mult decât atât, după moartea căminarului (8 ianuarie 1884), înmormântat lângă bisericuța din cotuna Ipotești, farmacistul Franck a luat-o pe Harieta în Botoșani, găsindu-i casă cu chirie. Și, cum la cununie Eminovici i-a împrumutat lui Frank și 5000 de franci, bani din zestrea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
creștinătății, cauză din care sătenii au rămas nemărturisiți și neîmpărtășiți în sfântul și marele post a acestei învieri 26, așa încât sătenii cer slobozirea preotului la datoria slujbii sale, căci în cazul botezării lui Samoil Francu [...] numai singur proprietarul nostru, dumnealui căminarul Gheorghe Eminovici 27, este vinovat. Din răspunsul datat două zile mai târziu, la 20 aprilie 1858, se află că preotul s-au săvârșit din viață 28; astfel, conflictul s-a stins, căci nici biserica n-avea interes să se implice

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
același an. Motivul? Proprietarii acelor părți de moșie nu mi-au dat pământurile de hrană, după așezământ, și nici casă de odihnă, încurcându-mă cu vorbi din an în an29. Enoriașii îl învinuiau pe Eminovici, căci biserica era proprietatea lui. Căminarul, la rându-i, nu se simțea însă dator, căci îi plătea preotului în numerar; pământul după opinia sa ar fi trebuit să i-l dea sătenii, căci preotul slujea și pentru ei, nu numai pentru familia Eminovici. Urmarea a fost

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
23 de cărți bisericești. Nici la capitolul Veșminte nu se stă rău. În sfârșit, la bunuri imobiliare sunt trecute cele 8 1/2 fălci, care reprezintă pământul bisericii după legea rurală din 1864, la care a lucrat cu sârg și căminarul, însă [...] de peste 30 ani acel pământ nu se stăpânește de clerul bisericesc, fiind împresurat, nu se știe de cine: de proprietar sau de locuitori?47 În ianuarie 1903, bisericuța, după descriere, pare o ruină: podul deteriorat, lăsând să pătrundă păsări

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
27 Ibidem, p. 274. 28 Ibidem. 29 I.D. Marin, op. cit., p. 108. 30 Episodul confirmă că Eminovici a fost consecvent în fermitatea sa; prin urmare, nu este deloc de mirare nici amănuntul semnificativ, de altfel că, după 24 Ianuarie 1859, căminarul arbora de turla bisericii în discuție steagul tricolor. Astăzi se știe că Eminovici tatăl era un înfocat unionist. 31 Arhivele Naționale, filiala Botoșani, parohia Cucorăni, dosar 6/1892, 1894, 1895; anul 1892, f. 6. 32 Ibidem, anul 1894, f. 2

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
1835, stolnicul Mavrodin, geometrul ținutului, cumnatul de mai târziu al lui Gh. Eminovici, făcea harta locului 9. În urma adresei Divanului Apelativ din lași, Judecătoria ținutului Botoșani însărcinează, la 3 octombrie 1847, pe aga Dimitrie Ralet, președintele judecătoriei ținutale și pe căminarul Costache Baiardi, inginer al ținutului, să se prezinte la Ipotești pentru a alege și a stâlpi părțile dumisale cucoanei Frosiniții Petrino, născută Hurmuzachi, din acea moșie 10. Eufrosina Petrino era fiica lui Doxachi Hurmuzachi de la Cernauca și sora lui Constantin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
Zmarandei Romanesei 14. Individualizate după cum am arătat, aceste părți din Ipotești au avut, în genere, o evoluție funciară separată. Cele două pătrimi din Ipotești ale Eufrosinei Petrino fuseseră vândute, în vara anului 1847 deja, contra sumei de 4.000 galbeni, căminarului Gh. Eminovici. Doxachi Hurmuzachi scria fiului Constantin [...] să ajute pe Petrache (Petrino 15) să-și ia mai repede banii de la Eminovici, pentru moșia Ipotești [...]. Nu mai încape nici o îndoială că tranzacția cumpărării Ipoteștilor de către Eminovici era înfăptuită la 30 iulie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
banii de la Eminovici, pentru moșia Ipotești [...]. Nu mai încape nici o îndoială că tranzacția cumpărării Ipoteștilor de către Eminovici era înfăptuită la 30 iulie 184716. Dar ca să devină stăpân pe partea sa din Ipotești și să achite obligațiile bănești față de vânzătoarea moșiei, căminarul a trecut prin multe peripeții. Încurcăturile se întâmplă chiar de la început: tranzacțiile s-au stabilit în vara lui 1847, iar actele s-au făcut în ziua de 11 martie 1848, când Gheorghe Eminovici a cumpărat cele două părți din moșia

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
acareturile, în preț de 1.050 galbeni, cumpărate de negustorul Iosip Munteanu. De-abia acum s-au văzut soții Eminovici la capătul odiseeii lor, care dura de șapte ani, pentru Ipotești!22 După ce a stăpânit Ipoteștii peste 30 de ani, căminarul Gh. Eminovici, care se înglodase în datorii, a fost nevoit să vândă moșia, grevată de două sarcini ipotecare: a) La 28 iulie 1876, cu mai puțin de o lună înaintea morții Ralucăi (la 13 august), căminarul, împreună cu fiii săi Nicu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
peste 30 de ani, căminarul Gh. Eminovici, care se înglodase în datorii, a fost nevoit să vândă moșia, grevată de două sarcini ipotecare: a) La 28 iulie 1876, cu mai puțin de o lună înaintea morții Ralucăi (la 13 august), căminarul, împreună cu fiii săi Nicu, Matei, Aglaia (căsătorită Drogli) și Harieta, împrumută suma de 1.200 galbeni (cu procent de unu și jumătate la sută pe lună) de la Gh. Urzică, împrumut pe care îl asigură cu ipoteca pe moșia sa23. b

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
care îl asigură cu ipoteca pe moșia sa23. b) Profesorul Ioan Drogli, soțul Aglaiei, l-a obligat pe socrul său, după moartea Ralucăi Eminovici, să-i achite zestrea promisă la căsătorie, acționându-l în judecată. Tribunalul l-a obligat pe căminar să plătească cei 2.000 de galbeni făgăduiți, precum și procentele lor (în sumă de 400 galbeni), pe care acesta nu le mai plătise de la 26 octombrie 1876, luându-i inscripție ipotecară asupra moșiei Ipotești. Un apel făcut de Eminovici la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
în stăpânirea bunurilor dotale. Eminescu se gândea să întârzie rămânerea definitivă a sentinței și, pe cale de consecință, să întârzie executarea acesteia, pentru ca, între timp, să-l domolească pe Drogli prin tratative de familie ca să-și retragă acțiunea 24. Din partea poetului, căminarul va fi supus la o caracterizare aspră, dar lucidă: nu știi ce tată am. Sărac și împovărat de o familie grea e cu toate astea înzestrat c-o deșărtăciune atât de mare, încât ar putea servi de prototip pentru acest

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
în actul de cumpărare din 30 iunie 1871 (măsurătoarea nefiind însă tocmai sigură), s-au învoit cu Eliza Moritz să mai plătească vânzătorilor suma de 1.200 franci și diferendul s-a închis 37. La 8 ianuarie 1884 se stinge căminarul Gheorghe Eminovici, iar la 28 aprilie 1886 moare Alexandru Moritz, soțul Elizei 38. Curând după aceea, la 9 mai, Eliza Moritz îi vinde lui Cristea Marinovici Ipoteștii-Moritz (cu toate acaretele și heiurile aflate pe moșie), în suprafață de 156 fălci

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
apusul soarelui îi aducea hămesiți înapoi spre a primi dojana mamei, bucuroasă și ea că au ajuns totuși înaintea tatălui lor. Căci acesta judeca "vinovățiile" copiilor după vanitățile lumești, punându-le în aceeași cumpănă și sancționându-le cu aceeași asprime. Căminarul, om crescut în spiritul Bibliei și al tradiției, ocupat ziua întreagă cu moșia sau cu treburi în împrejurimi, îi trata pe copii cum își trata și slugile atunci când greșeau; biciul și un soi de ironie sarcastică greu de suportat le

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
introvertit și creativ. Prelungindu-și la nesfârșit transa timpului pierdut, de la o vreme a început să-și noteze în formă versificată senzațiile pe care nu putea sub nici un chip să le povestească alor săi, cu atât mai mult cu cât căminarul avea în pragmatismul său limitat atitudini caustice asupra unei astfel de îndeletniciri, considerată de el cu totul fără rost. Copilul Mihai era mai degrabă timid. Stingherit de prezența unor eventuale tovărășii cu ceilalți fii ai sătenilor (cu atât mai mult

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]